Povestirile, moștenirea identității noastre - Awele Makeba

Povestitoarea și profesoara Awele Makeba îmbină istoria și artele spectacolului, pentru a spune o povestire impresionantă de pe vremea mișcării americane pentru drepturile civile.

Sunt Awele, fiica lui Alice,
nepoata lui Ruth,

strănepoata mamei-mari Alice
și a lui Madir Corine,

stră-strănepoata Annei
și a lui Zitii Benyen.

Sper să-mi ating potențialul maxim

ajutându-i pe alții.

Tata obișnuia să-mi spună povești.
Zicea adesea:

„Vreau să știi cine ești și de unde vii.”

„Te va ajuta să descoperi
cine trebuie să fii.”

„Așa că ascultă povestea asta,
m-ai auzit, mititico ?”

„N-o s-o găsești în cărți,”

„învățătoarea n-o să ți-o spună,”

„dar trebuie să înțelegi cine ești".

Acesta a devenit un principiu călăuzitor

în povestirile pe care am vrut să le spun.

Povestiri despre moștenirea
identității noastre.

Tot timpul auzeam cum copiii sunt viitorul,

dar ce înseamnă cu adevărat acest clișeu

și cum îi pregătim pentru viitor ?

Așa că am căutat povestiri despre tineri

și despre moștenirea pe care o aduc
ca agenți ai schimbării,

puterea pe care o aveți
în acest moment.

Azi, 2 martie 1955...

Povestirea pe care vreau să v-o spun
s-a întâmplat la această dată.

E vorba de Claudette Colvin,
o fată curajoasă, de 16 ani.

Toate detaliile se leagă între ele,
fiindcă acum o săptămână, în San Francisco,

elevii mei de la gimnaziu au jucat
o piesă scrisă de mine,

numită „Agenții schimbării".

Aceasta începe cu reconstituirea
procesului „Plessy contra Ferguson”,

dintre 1892 și 1896,

continuă
cu „Brown contra Comisia de învățământ”

și cu greva studenților
condusă de Barbara Rose Johns,

trece la cazul lui Claudette Colvin
și al boicotării autobuzelor din Montgomery

și se încheie în 1960, cu mișcarea
nonviolentă de ocupare a magazinelor,

condusă de studenți.

Am să vă spun povestirea,
precum și felul

în care o folosesc ca studiu de caz.

Am plătit biletul în față la șofer

și m-am dus repede la ușa din spate

cu restul copiilor de culoare,
ca șoferul să nu plece fără noi.

Plus că albilor nu le place

să trecem pe lângă ei pe culoar.

Când m-am urcat iar în autobuz,
partea pentru negri era plină,

așa că m-am așezat la mijloc.

M-am așezat pe ultimul rând, în stânga,
chiar la geam,

fără să mă gândesc la ceva anume.

„Bună !"

N-o cunoșteam nici eu pe fata mai mare
de lângă mine,

așa că am continuat să privesc
pe fereastră.

Șoferul a mai oprit în câteva stații,
se tot urcau oameni,

albi și de culoare.

Foarte curând nu mai erau locuri libere.

„Cedați locurile!" a strigat șoferul,
și cei de culoare s-au ridicat în picioare.

Albii le-au luat locurile,
dar eu nu m-am ridicat.

Fata de lângă mine și celelalte două
de vizavi nu s-au ridicat nici ele.

Știam că nu stau în partea interzisă.

„Hai mai repede, în picioare !",
și fata de lângă mine s-a ridicat imediat.

A rămas în picioare pe interval,
urmată de celelalte două fete.

Dar eu mi-am zis că asta
nu e partea interzisă.

Șoferul și-a ridicat privirile,
s-a uitat pe geam, în oglindă...

A oprit. O femeie însărcinată,
doamna Hamilton, s-a urcat în autobuz.

S-a dus repede în spate și s-a urcat,
neștiind că șoferul încearcă să mă oblige

să-mi cedez locul.

S-a așezat chiar lângă mine.

„Voi două, în picioare, ca să pot pleca !”

„Dar domnu', am dat banu',
am plătit biletu',”

„e dreptul meu, știți,
prin Constituție...”

„Prin Constituție ?!
Ia să chem eu poliția.”

S-a dat jos, a făcut semn la doi polițiști
să oprească, și au venit.

S-au urcat în autobuz,

s-au uitat la doamna Hamilton și au zis:

„Voi două trebuie să vă ridicați,
ca să poată pleca șoferul."

„Dar domnu' polițist, am plătit.
Sunt însărcinată.”

„Dacă mă mișc acum,
o să mi se facă rău.”

„Domnu', și eu mi-am plătit biletu',
și e dreptu' meu constituțional.”

„Sunt cetățean american.”

„Citiți amendamentele XIII și XIV
și-o să vedeți că așa e.”

„Cunosc legea. M-a învățat la școală
doamna profesoară.”

„Doamna ne-a predat Constituția,”

„Carta Drepturilor,
Declarația de Independență,”

„discursul lui Patrick Henry,
pe care l-am învățat pe de rost.”

„Doamna ne iscodea mereu mintea,
ca să afle cum gândim.”

Zicea: „Cine ești ? Cine ești tu,
cel care stă acum pe scaun ?”

„Cel pe care oamenii cred că-l văd
din afară ?”

„Cine ești pe dinăuntru ? Cum gândești ?
Ce simți ? În ce crezi ?”

„Ai fi dispus să lupți
pentru ceea ce crezi,”

„chiar dacă cineva încearcă să te oprească
fiindcă ești diferit ?”

„Ții la copiii cu pielea cafenie ?”

„Ești american ?”

„Ce înseamnă să fii american ?”

„Temă pentru diseară, un eseu numit
«Ce înseamnă să fii american ?»”

„Trebuie să știți cine sunteți, copii !"

Doamna ne preda istorie și ne vorbea
despre evenimentele curente.

Spunea că doar așa vom înțelege
ce se întâmplă în jur

și vom putea să facem ceva.

„Domnu', tot ce știu
e că-s sătulă de rasism”

„și că, dacă n-am nimic
pentru care merită să trăiesc,”

„n-am nimic
pentru care merită să mor !”

„Așa că dați-mi libertate
sau dați-mi moarte !”

„Nu-mi pasă !
Duceți-mă la închisoare !”

Au târât-o afară din autobuz.

Apoi Claudette Colvin a fost împinsă
pe scaunul din spate al mașinii de poliție

și încătușată prin geam...

În anul următor, pe 11 mai 1956,
Claudette Colvin a fost martorul principal

în cazul „Browder contra Gayle”,
judecat la un tribunal federal.

Ea, o fată de 18 ani, alte două femei
și doamna Browder...

Cazul lor, „Browder contra Gayle”,
a ajuns la Curtea Supremă a SUA.

Datorită cazului
„Brown contra Comisia de învățământ”,

a amendamentului XIV,
și a mărturiei sale impresionante,

știți bine ce a urmat.

De ce nu cunoaștem această întâmplare ?

Când vine vorba de boicotul din Montgomery,

vorbim de Rosa Parks
și Martin Luther King,

care vor fi mereu venerați.

Dar rolul pe care l-au jucat femeile
în această acțiune,

rolul lui Claudette, de luptătoare,

ne învață niște lecții importante,
ce reclamă atenție.

Ce înseamnă să te implici,

să fii un cetățean responsabil
într-o democrație ?

Să dai o lecție de curaj și loialitate ?

De aceea spun povestiri despre tineri,
ca ei înșiși să poată analiza

ideile legate de identitate,
identitatea pe care și-o construiesc

și cea care le e impusă.

Ce înseamnă să fii membru al societății ?
Cine are calitatea asta ? Cum ne revanșăm ?

Ce înseamnă rasa și violența în America,
dar cetăţenia participativă ?

Aceste povestiri îmi permit
să port conversații

despre ceea ce nu poate fi spus,
pe care multora le e teamă să le poarte.

Odată, in Eugene, Oregon, un elev
de gimnaziu, blond, cu ochi albaștri

m-a întrebat la sfârșitul piesei:

„Dar, dna Awele, rasismul a dispărut, nu ?"

Cum nu voiam să răspund în locul lui,
i-am spus:

„Întoarce-te spre cel de lângă tine
și vezi dacă poți”

„să vii cu dovezi".

I-am lăsat să vorbească patru minute.

Au început să povestească,
dând exemple de rasism din comunitate.

O liceană din San Francisco
mi-a scris așa:

„Aveam de gând să chiulesc,”

„dar apoi au auzit că avem o întrunire,
așa că m-am dus.”

„După ce am ascultat discuțiile studenților
și v-am văzut piesa,”

„m-am gândit să-mi adun prietenii,”

„să mergem la o adunare a conducerii

și să cerem cursuri
pentru admiterea la facultate”.

Vă spun această povestire azi
în cinstea moștenirii lăsate de tinerii

care au fost înaintea noastră,

pentru ca ei să devină repere
ale schimbărilor

pe care doreau să le producă,

așa cum a fost Claudette Colvin.

Fiindcă ea a anulat constituționalitatea
segregaționsimului din autobuzele

din Montgomery, Alabama.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)

Vă mulțumesc.