Călătorie între două inspirații

O călătorie minunată: durata unei coborâri până la -123 de metri pentru a ne explica ce se întâmplă în corp, în minte, senzațiile, detașarea, legătura cu sine și cu momentul prezent, frigul, albastrul, tot ceea ce atrage firesc ființa umană, capturată de adâncuri. Dar apneea nu constă doar în asta. La final, din depărtare, Guillaume Nery ne încurajează să luăm o mască de scufundări, labe de înot și să să privim lumea din adâncuri, lumea interioară, fiindcă ne avem originile în acest albastru...

(Video) Crainic: 10 secunde.

Cinci, patru, trei, doi, unu.

Startul oficial.

Plus unu, doi, trei, patru, cinci

şase, şapte, opt, nouă, zece.

Guillaume Néry, Franţa.

Greutate constantă, 123 m,

trei minute şi 25 secunde.

Încercare de record naţional

70 de metri.

[123 m]

(Aplauze)

(Video) Judecător: Cartonaș alb.
Guillaume Néry! Record național!

Guillaume Néry: Mulţumesc.

(Aplauze)

Mulţumesc mult,
mulţumesc pentru primirea caldă.

Scufundarea pe care aţi urmărit-o
este o călătorie:

o călătorie între două respiraţii.

O călătorie ce are loc
între două respiraţii:

ultima dinaintea scufundării în apă,

şi prima la revenirea la suprafaţă.

Scufundarea este o călătorie
către limitele umane.

o călătorie în necunoscut.

Dar mai presus de toate
este o călătorie interioară,

unde o serie de lucruri se întâmplă,

fiziologice şi mentale.

De aceea sunt aici astăzi,

să vă iau cu mine şi să împărtăşim
această experienţă.

Începem cu ultima inspiraţie.

(Inspiră)

(Expiră)

După cum aţi observat, acea ultimă
inspiraţie este lentă, adâncă şi intensă.

Se termină cu o tehnică specială
numită carp,

care îmi permite să stochez
în plămâni 1-2 litri de aer în plus,

prin comprimarea acestuia.

Când plec de la suprafaţă,
am cam 10 litri de aer în plămâni.

Imediat ce mă scufund
apare primul mecanism:

reflexul de scufundare.

Primul lucru pe care-l face acest reflex
este să scadă ritmul cardiac.

Pulsul scade de la 60-70
de bătăi pe minut

la 30-40 bătăi pe minut

în câteva secunde,
aproape instantaneu.

Apoi, reflexul de scufundare
provoacă vasoconstricţia periferică,

asta înseamnă că sângele
părăsește extremităţile corpului

pentru a hrăni organele principale:

plămânii, inima şi creierul.

Acest mecanism este nativ.

Nu îl pot controla.

Dacă intri sub apă,
chiar dacă n-ai mai făcut asta înainte,

vei experimenta aceleaşi efecte.

Toţi oamenii au această caracteristică.

Partea extraordinară

e că avem acest instinct
în comun cu mamiferele marine --

toate mamiferele marine:
delfinii, balenele, leii de mare, etc.

Când se scufundă în ocean,
aceste mecanisme se activează,

dar la un nivel mai înalt.

Desigur, funcţionează
mult mai bine pentru ele.

Este absolut fascinant.

Chiar când încep scufundarea,

natura îmi dă un impuls
în direcţia corectă,

permiţându-mi să cobor cu încredere.

Pe măsură ce mă scufund mai adânc,

presiunea începe
să-mi comprime plămânii

şi deoarece aerul din plămâni
e cel care mă face să plutesc,

cu cât mă afund mai mult,
presiunea asupra plămânilor creşte,

volumul aerului din ei scade
şi e mai uşor pentru corpul meu să cadă.

La un anumit moment,
la 35-40 m adâncime,

nici nu mai trebuie să înot.

Corpul meu e suficient de dens şi greu
pentru a cădea singur în adâncuri

şi intru în așa-numita
fază de cădere liberă.

Faza de cădere liberă
e cea mai bună parte a scufundării.

E motivul pentru care
mai fac scufundări,

pentru că te simţi
ca şi cum ai fi tras în jos

şi nu trebuie să faci nimic.

Pot coborî de la 35 m la 123 m
fără să fac o singură mişcare.

Mă las tras de adâncuri,

şi mă simt de parcă aş zbura sub apă.

E o senzație halucinantă --
un sentiment extraordinar de libertate.

Aşa continui să alunec spre adâncuri.

Trec de 40 m adâncime,

50 m adâncime,

iar între 50 şi 60 m
apare a doua reacție fiziologică.

Plămânii mei ating volumul rezidual,

sub care teoretic
n-ar trebui să se mai comprime.

Această a doua reacție
se numeşte blood shift,

tradus erecţie pulmonară.

Prefer blood shift.

(Râsete)

Care e mecanismul blood shift?

Sângele umflă vasele capilare
din plămâni --

lucru provocat de aspirație --

şi întărește plămânii

ca să prevină strivirea
cutiei toracice,

prevenind așadar
lipirea sau colapsul

celor doi pereți ai plămânilor.

Datorită acestui fenomen, pe care-l
avem în comun cu mamiferele marine,

reuşesc să-mi continui scufundarea.

60, 70 m adâncime, continui să cad,
din ce în ce mai repede,

deoarece presiunea îmi striveşte
corpul din ce în ce mai mult.

Sub 80 m

presiunea devine mult mai puternică

şi încep să o simt fizic.

Încep să simt că mă sufoc.

Puteţi vedea cum arată --
nu-i frumos deloc.

Diafragma e comprimată complet,
cutia toracică este presată

şi se întâmplă ceva
și din punct de vedere mental.

Poate vă gândiți:
"Asta n-arată bine.

Cum reușești?"

Dacă mi-aş fi urmat reflexele --

ce facem deasupra apei
când întâmpinăm o problemă?

Rezistăm, ne opunem.

Luptăm.

În adâncuri, nu merge aşa.

Dacă încerci asta sub apă,
îţi poţi rupe plămînii,

scuipi sânge, faci edem

şi nu vei mai putea face scufundări
pentru mult timp.

Deci ce trebuie să faci,
mental, este să îţi spui:

„Natura şi elementele ei
sunt mai puternice decât mine.

Las apa să mă strivească.

Accept presiunea şi mă las purtat de ea.”

În acest moment,
corpul meu primeşte informaţia

şi plămânii încep să mi se relaxeze.

Renunţ la orice control
şi mă relaxez complet.

Presiunea începe să mă strivească,
şi nu mă simt rău deloc.

Chiar mă simt ca într-un cocon, protejat.

Scufundarea poate continua.

80, 85 m adâncime,

90 m,

100 m.

100 m -- numărul magic.

În orice sport, este un număr magic.

Pentru înotători, atleţi
dar şi pentru noi, scufundătorii,

e un număr la care toţi visează.

Fiecare visează ca într-o zi
să fie capabil să ajungă la 100 m.

Este un număr simbolic pentru noi,

fiindcă în anii 70, doctorii
şi fiziologii au prezis din calcule

că organismul uman nu va putea
rezista la adâncimi mai mari de 100 m.

Dincolo de această adâncime,
corpul uman ar face implozie.

Apoi francezul Jacques Mayol --

îl cunoaşteţi ca eroul
din Marele albastru --

s-a scufundat până la 100 m.

A atins chiar 105 m.

Atunci era la categoria "fară limite".

Folosise greutăţi pentru a coborî
mai rapid şi urcase cu un balon,

exact ca în film.

Acum ajungem până la 200 m
la această categorie.

Eu pot ajunge la 123 m
folosindu-mi doar puterea muşchilor.

Asta e posibil datorită lui,
pentru că a pus la îndoială ştiinţa

şi cu o mişcare a mâinii sale
a spulberat scenariile teoretice

şi toate limitele mentale
pe care ni le impunem.

Ne-a demonstrat că organismul uman
are o capacitate infinită de adaptare.

Deci am continuat scufundarea.

105 m, 110 m, 115 m.

Capătul se apropie.

120 m,

123 m.

Sunt jos.

Acum v-aş ruga
să vă puneţi în locul meu.

Închideţi ochii.

Imaginaţi-vă că sunteţi la -123 m.

Suprafaţa este departe, foarte departe.

Sunteţi singuri.

Abia dacă se zăreşte lumina.

E frig,

simţi că îngheţi.

Presiunea te striveşte complet -

de 13 ori mai puternică
decât la suprafaţă.

Ştiu la ce vă gândiţi:

„Este oribil.

Ce naiba fac aici?

E nebun.”

Dar nu.

Nu asta gândesc atunci
când sunt acolo jos.

Când sunt în adânc mă simt bine.

Am o stare de bine extraordinară.

Poate pentru că am eliberat
complet toate tensiunile

şi mă abandonez.

Mă simt extraordinar,
nu am nevoie să respir

deşi, sunteţi de acord,
ar trebui să fiu îngrijorat.

Mă simt ca un punct minuscul,
o picătură de apă,

plutind în mijlocul oceanului.

De fiecare dată văd aceeaşi imagine.

[Punctul albastru deschis]

Este acel punct mic indicat de săgeată.

Ştiţi ce este?

Este planeta Pământ.

Planeta Pământ, fotografiată
de sonda spaţială Voyager,

de la 4 miliarde km distanţă.

Ne arată că de fapt casa noastră
este acel punct mic,

plutind în mijlocul pustietăţii.

Aşa mă simt

când sunt la fundul apei, la 123 m.

Mă simt ca un punct mic,

un fir de praf, praf de stele,

plutind în mijlocul cosmosului,

în mijlocul vidului,
în imensitatea spaţiului.

E o senzaţie fascinantă,

pentru că atunci când privesc în sus,
la stânga, la dreapta, în faţă, în spate,

văd acelaşi lucru:
infinitul adânc albastru.

Nicăieri pe pământ
nu poţi trăi experienţa asta --

privind în jurul tău
şi văzând acelaşi lucru.

Este extraordinar.

În acel moment,

încă am acel sentiment, de fiecare dată --

sentimentul smereniei.

Privind această fotografie,
mă simt foarte smerit --

la fel ca atunci când sunt
în adâncuri --

pentru că eu nu sunt nimic

sunt un mic grăunte de neant
pierdut în timp şi spaţiu.

Totuşi este absolut fascinant.

Decid să mă întorc la suprafaţă,
pentru că locul meu nu e în adâncuri.

Locul meu este acolo sus, la suprafaţă.

Încep să mă îndrept
înapoi spre suprafaţă.

Primesc un şoc

în momentul în care decid să urc.

Întâi, e nevoie de un efort
uriaş să mă smulg din adâncuri.

Te trage în jos când cobori,

şi face la fel când urci.

Trebuie să înoţi de două ori mai tare.

Apoi, sunt lovit
de alt fenomen: decompresia.

Nu ştiu dacă aţi auzit despre asta.

Este denumită şi răul de decompresie.

Li se întâmplă scafandrilor,

dar şi la scufundarea liberă.

Este cauzată de azotul
care se dizolvă în sânge,

şi produce confuzie

între conştient şi inconştient.

Un freamăt de gânduri
ţi se roteşte în cap.

Nu le poţi controla
şi nu ar trebui să încerci --

trebuie să renunţi.

Cu cât încerci mai mult să le controlezi,
cu atât mai greu te descurci.

Apoi, al treilea fenomen:

dorinţa de a respira.

Nu sunt peşte, sunt o fiinţă umană,

dorinţa de a respira
îmi aminteşte acest lucru.

Pe la 60-70 m

începi să simţi nevoia să respiri.

Cu toate aceste probleme,

poţi foarte uşor să te pierzi

şi să te panichezi.

Când se întâmplă asta, gândeşti:
„Unde e suprafaţa?

Vreau să urc. Vreau să respir acum.”

Nu trebuie să faci asta.

Nu privi niciodată spre suprafaţă -

nici cu ochii, nici cu mintea.

Nu trebuie să-ţi imaginezi
că eşti acolo sus.

Trebuie să rămâi în prezent.

Privesc funia din faţa mea
care mă conduce înapoi la suprafaţă

și mă concentrez pe asta,
momentul prezent.

Dacă mă gândesc la suprafaţă,
mă panichez,

iar dacă mă panichez, s-a terminat.

Timpul se scurge mai repede aşa.

La 30 m: salvarea.

Nu mai sunt singur.

Înotătorii de siguranţă,
îngerii mei păzitori vin alături de mine.

Ei părăsesc suprafaţa,
ne întâlnim la 30 m

şi mă escortează
pe ultimii metri,

unde ar putea să apară
eventualele probleme.

De fiecare dată când îi văd,
îmi spun:

"Vouă vi se datorează."

Lor le datorez că sunt aici:
echipei mele.

Asta îmi readuce sentimentul de smerenie.

Fără echipa mea, fără toţi
oamenii din jurul meu,

aventura în adâncuri
ar fi imposibilă.

O călătorie în adâncuri este,
dincolo de toate, un efort de grup.

Sunt fericit să-mi închei călătoria cu ei,

pentru că n-aş fi aici fără ei.

20 m, 10 m,

plămânii îmi revin încet
la volumul lor normal.

Flotabilitatea mă împinge la suprafaţă.

Cinci metri sub apă,
încep să expir,

astfel că imediat ce ajung
la suprafaţă nu fac decât să inspir.

Aşa ajung la suprafaţă.

(Inspiră)

Aerul îmi inundă plămânii.

E ca o renaștere, o uşurare.

Mă simt bine.

Deşi călătoria a fost extraordinară,

am nevoie să simt acele mici
molecule de oxigen alimentându-mi corpul.

E o senzaţie extraordinară,
dar uneori și traumatizantă.

E un şoc, vă puteţi imagina.

Trec de la întuneric complet
la lumina zilei,

de la cvasi-liniştea adâncurilor
la zbuciumul de sus.

Din punct de vedere tactil,
trec de la fineţea catifelată a apei,

la aerul care îmi freacă faţa.

Din punct de vedere olfactiv,

aerul îmi năvăleşte în plămâni

iar plămânii mi se deschid.

Erau complet turtiţi
cu doar 90 de secunde în urmă

şi acum s-au deschis din nou.

Toate astea influenţează multe lucruri.

Am nevoie de câteva secunde să-mi revin

şi să mă simt perfect lucid iar.

Dar trebuie să fac asta rapid,

pentru că am juriul în față
să-mi verifice performanţa.

Trebuie să le demonstrez
că sunt perfect fizic.

Aţi văzut în film,
făceam un protocol de ieşire.

Odată ajuns la suprafaţă, am 15 s
să îmi scot clipul de nas,

să dau semnalul şi să spun
„I am OK.”

Mai trebuie să fii și bilingv.

(Râsete)

Una peste alta,

nu este foarte plăcut.

Odată ce protocolul este îndeplinit,
juriul îmi arată un cartonaș alb

şi atunci începe bucuria.

Pot sărbători în sfârşit
ceea ce tocmai s-a petrecut.

Aşadar, călătoria pe care
tocmai v-am descris-o

e o versiune mai extremă
a scufundărilor libere.

Din fericire,
e departe de a fi doar asta.

În ultimii câţiva ani,

am încercat să arăt
o altă faţă a scufundării libere,

deoarece presa vorbeşte mai ales
despre competiţii şi recorduri.

Dar scufundarea liberă
e mai mult de-atât.

Înseamnă să fii relaxat în apă.

Este extrem de frumos,
foarte poetic şi artistic.

Aşa că eu şi soţia mea
am decis să facem filme

să încercăm să arătăm
o altă latură,

în principal pentru a convinge
oamenii să intre în apă.

În încheiere, permiteți-mi
să vă arăt câteva imagini.

E o serie de fotografii
subacvatice minunate.

(Muzică)

Dacă într-o zi veţi încerca
să vă opriţi respiraţia,

veţi realiza
că atunci când nu respiri,

încetezi şi să gândeşti.

Îţi calmează mintea.

Acum, în secolul XXI,
suntem sub multă presiune.

Minţile noastre sunt suprasolicitate,
gândim cu 1 milion km/h

suntem mereu agitaţi.

Scufundarea liberă
îţi permite pentru un moment

să îţi relaxezi minea.

Să-ţi ţii respiraţia sub apă

înseamnă să-ţi oferi ocazia
să experimentezi imponderabilitatea.

Înseamnă să fii sub apă, plutind,

cu corpul perfect relaxat,
eliberându-te de toate tensiunile.

Asta e problema noastră în secolul XXI.

Ne doare spatele, ne doare gâtul,
totul ne doare,

pentru că suntem stresaţi
şi încordaţi mereu.

Dar când eşti în apă,

te laşi să pluteşti
ca şi cum ai fi în spaţiu.

Te eliberezi complet.

Este un sentiment extraordinar.

Te poţi conecta în sfârşit
cu corpul, mintea şi spiritul tău.

Totul e liniștit.

Să înveţi să te scufunzi liber înseamnă
şi să înveţi să respiri corect.

Respirăm pornind de la prima respiraţie,
la naştere, până la ultima.

Respiraţia dă ritm vieţilor noastre.

Să înveţi să respiri mai bine
înseamnă să înveţi să trăieşti mai bine.

Să-ţii ţii respiraţia în mare,
nu neapărat la 100 m,

dar poate la 2-3 m,

echipându-te cu ochelarii
şi labele de înot,

înseamnă că poţi vedea o altă lume,

un alt univers, magic.

Poţi vedea peştişorii,
algele, flora şi fauna,

le poţi urmări pe toate discret,

alunecând pe sub apă, privind în jur
şi revenind la suprafaţă,

nelăsând nicio urmă.

Este un sentiment uimitor
să devii una cu natura în acest fel.

Doar câteva vorbe la final:

să-ţi ţii respiraţia, să fii sub apă,
să descoperi această lume subacvatică

înseamnă să te reconectezi cu tine.

M-aţi auzit vorbind mult
despre memoria corpului,

cu milioane de ani în urmă,
de la originea noastră marină.

În ziua când întri din nou în apă,

când îţi ţii respiraţia
pentru câteva secunde,

te vei reconecta cu această origine.

Vă garantez

că e absolut magic.

Vă îndemn să încercaţi.

Mulţumesc

(Aplauze)