Leonard Susskind: Prietenul meu Richard Feynman

Oare cum e să fii prieten cu un geniu? Pe scena de la TEDxCaltech fizicianul Leonard Susskind deapănă câteva poveşti despre prietenia lui cu legendarul Richard Feyman, discutând despre abordarea lui neconvenţională asupra problemelor serioase şi..mai puţin serioase.

Am decis, atunci când am fost rugat să fac asta,

că despre ceea ce vreau cu adevărat să vorbesc

este prietenul meu Richard Feyman.

Am fost unul dintre puţinii norocoşi

care l-au cunoscut cu adevărat

şi care s-a bucurat de prezenţa lui.

Şi vă voi spune despre Richard Feynman pe care l-am cunoscut eu.

Sunt sigur că sunt alte persoane aici

care vă pot spune despre Richard Feynman pe care l-au cunoscut ei,

şi probabil e un Richard Feynman diferit.

Richard Feynman a fost un bărbat foarte complex.

A fost un bărbat cu multe, multe părţi.

A fost, bineînţeles înainte de toate

un foarte, foarte, foarte mare om de ştiinţă.

A fost un actor. L-aţi văzut jucând.

Am avut de asemenea norocul să fiu în prelegerile acelea

sus la balcon.

Au fost fantastice.

A fost un filosof;

a fost un cântăreţ la tobe;

a fost un profesor prin excelenţă.

Richard Feynman a fost de asemenea un showman,

un mare showman.

Era dezaprobator, nerespectuos--

era foarte masculin,

un fel de masculinitate personala.

Iubea luptele intelectuale.

A avut un ego gargantuesc.

Dar bărbatul a avut cumva

mult loc de sondare.

Şi ce vreau să spun cu asta

mult loc, în cazul meu--

Nu pot vorbi pentru altcineva --

dar în cazul meu,

mult loc pentru un alt mare ego.

Ei bine, nu atât de mare ca al lui,

dar suficient de mare.

Întotdeauna m-am simţit bine cu Dick Feynman.

Era întotdeauna distractiv să fii cu el.

El întotdeauna m-a făcut să mă simt deştept.

Cum poate cineva ca el să te facă să te simţi deştept?

Cumva a făcut-o.

El mă făcea să mă simt deştept. El mă făcea să simt că el era deştept.

El mă făcea să simt că amândoi eram deştepţi,

şi că amândoi puteam rezolva orice problemă oricare ar fi.

Şi de fapt, am făcut uneori fizică împreună.

Nu am publicat o lucrare împreună,

dar ne-am distrat pe cinste.

El iubea să câştige.

Cu aceste mici jocuri macho ne jucam uneori--

şi nu le juca numai cu mine, le juca cu o mulţime de oameni--

el aproape întodeauna câştiga.

Dar când nu câştiga, când pierdea,

râdea şi părea să se distreze la fel de mult

ca şi cum ar fi câştigat.

Îmi amintesc că odată mi-a spus o poveste

despre o glumă pe care i-au făcut-o studenţii.

L-au dus-- cred că era de ziua lui--

l-au dus la un prânz.

L-au dus la un prânz

într-un loc din Pasadena în care se fac sandvişuri.

S-ar putea să mai existe; Nu ştiu.

Sandvişurile denumite după celebrităţi erau specialitatea lor.

Puteai lua un sandviş Marilyn Monroe.

Puteai lua un sandviş Humphrey Bogart.

Studenţii au mers acolo înainte

şi au aranjat ca toţi să comande sandvişuri Feynman.

Unul după altul, au intrat şi au comandat sandvisuri Feynman.

Feynman iubea povestea asta.

Mi-a spus povestea asta şi era chiar fericit şi râdea.

Când a terminat povestea i-am zis

"Dick mă întreb care ar fi diferenţa

dintre un sandviş Feynman şi un sandviş Susskind".

Şi fără să-i scape nimic

a spus: "Ei bine, ar fi cam la fel.

Singura diferenţă e că un sandviş Susskind ar avea mult mai multă şuncă",

şuncă, ca la un actor prost.

(Râsete)

Ei bine, s-a întâmplat să fiu foarte rapid în ziua aia,

şi am zis: "Mda, dar cu mult mai puţine tâmpenii."

(Râsete)

Adevărul este că

un sandviş Feynman

avea o grămadă de şuncă,

dar nu avea absolut deloc tâmpenii.

Ceea ce ura Feynman mai mult decât orice

era prefacatoria intelectuală--

falsitatea,

falsa sofisticare, jargonul.

Îmi amintesc că odată prin anii 80

la jumătatea anilor 80

Dick şi cu mine şi cu Sidney Coleman

ne-am întâlnit de câteva ori

în San Francisco în casa unui tip foarte bogat--

în San Francisco la o cină.

Şi ultima oară când tipul bogat ne-a invitat

a invitat şi doi filosofi.

Tipii aceştia erau filosofi ai minţii.

Specialitatea lor era filosofia conştiinţei.

Şi erau plini de jargoane de tot felul.

Încerc să îmi amintesc cuvintele--

"monism", "dualism", categorii peste tot.

Nu ştiam ce înseamnă aceste cuvinte, nici Dick nu ştia--

nici Sidney, de fapt.

Şi despre ce am vorbit?

Ei bine, despre ce vorbeşti când vorbeşti despre minţi?

Un lucru, acest lucru evident despre care să vorbeşti--

poate o maşină să devină o minte?

Poţi construi o maşină

care să gândească ca un om

care să fie conştientă?

Am stat şi am discutat despre asta --noi desigur nu am rezolvat asta niciodată.

Dar problema cu filosofii

este că ei filozofau

când ar fi trebuit să "ştiinţifieze".

Este o întrebare ştiinţifică până la urmă.

Şi lucru acesta era foarte, foarte periculos de făcut

în preajma lui Dick Feynman.

Feynman i-a lăsat să se desfăşoare -- ţintindu-i chiar între ochi.

A fost brutal, amuzant--oh, a fost amuzant.

Dar a fost cu adevărat brutal.

Chiar le-a spart balonul.

Dar lucrul extraordinar a fost că--

Feynman a trebuit să plece un pic mai devreme.

Nu se simţea prea bine aşa că a plecat un pic mai devreme.

Şi Sidney şi cu mine am rămas acolo cu cei 2 filosofi.

Şi lucrul extraordinar e că tipii aceştia erau în culmea fericirii.

Erau foarte fericiti.

Întâlniseră un mare om;

fuseseră instruiţi de un mare om;

s-au distrat enorm

având feţele băgate în noroi.

şi a fost ceva special.

Am realizat că era ceva extraordinar despre Feynman,

chiar şi când a făcut ceea ce a făcut.

Dick, a fost prietenul meu. Chiar îi spuneam Dick.

Dick şi cu mine am fost un pic mai apropiaţi.

Cred că poate să fi fost o relaţie specială pe care el şi cu mine am avut-o.

Ne plăceam; ne plăceau aceleaşi lucruri.

De asemenea, îmi plăceau jocurile intelectuale macho.

Uneori câştigam eu, de cele mai multe ori câştiga el,

dar amândurora ne plăceau jocurile.

Şi Dick era convins la un moment dat

că el şi cu mine aveam personaliăţi asemănătoare.

Nu cred că avea dreptate.

Cred că singurul punct comun dintre noi

era că amândurora ne plăcea să vorbim despre noi.

Dar el era convins de asta.

Şi era curios.

Era incredibil de curios.

Şi voia să înţeleagă ce a fost şi de ce a fost

această conexiune amuzantă.

Şi într-una din zile ne plimbam. Eram în Franţa.

Eram în La Zouche.

Eram în vârful munţilor, în 1976.

Eram în vârful munţilor şi Feynman mi-a spus,

a spus: "Leonardo."

Motivul pentru care îmi spunea Leonardo

e că eram în Europa

şi el îşi exersa franceza.

Şi a spus: "Leonardo,

erai mai apropiat de mama ta sau de tatăl tău

când erai copil?"

Iar eu am spus: "Ei bine, eroul meu adevărat a fost tatăl meu.

Era muncitor,

a terminat 5 clase.

Era mecanic şef şi m-a învăţat cum să folosesc uneltele.

M-a învăţat o mulţime de chestii despre lucrurile mecanice.

M-a învăţat chiar teorema lui Pitagora.

El nu spunea ipotenuza,

îi spunea scurtătura."

Şi ochii lui Feynman s-au deschis

S-au aprins ca un bec.

Şi a spus că el a avut

practic, exact aceeaşi relaţie

cu tatăl lui.

De fapt, el a fost convins la un moment dat

că pentru a fi un bun fizician

era foarte important

să fi avut o astfel de relaţie cu tatăl tău.

Îmi cer scuze pentru conversaţia sexistă de aici,

dar chiar aşa s-a întâmplat.

El a spus că a fost absolut convins că acest lucru a fost necesar--

partea necesară din maturizarea unui tânar fizician.

Fiind Dick, el bineînţeles, a vrut să verifice asta.

El a vrut să iasă şi să facă un experiment.

Aşa că l-a făcut.

A ieşit afară şi a făcut un experiment.

I-a întrebat pe toţi prietenii lui despre care credea că erau buni fizicieni,

"A fost mama ta sau tatăl tău cel care te-a influenţat mai mult?"

Şi unui bărbat -- toţi erau bărbaţi --

unui bărbat, fiecare dintre ei

a spus: "Mama mea".

(Râsete)

A aruncat si acea teorie în lada de gunoi a istoriei.

Dar el era foarte emotionat că în sfârşit întâlnise pe cineva

care a avut aceeaşi experienţă cu tatăl meu

cum a avut el cu tatăl lui.

Şi pentru un timp, era convins

că acesta e motivul pentru care ne înţelegem aşa de bine.

Nu ştiu. Poate. Cine ştie?

Dar să vă spun un pic

despre Feynman fizicianul.

Stilul lui Feynman --

nu, stil nu e cuvîntul potrivit

Stil te face să te gândeşti la un papion pe care l-ar purta

sau la un costum pe care-l purta.

Este ceva mult mai adânc decât asta,

dar nu mă pot gândi la alt cuvânt pentru asta.

Stilul ştiinţific al lui Feynman

a fost întodeauna să cauţi cele mai simple,

cele mai elementare soluţii posibile la o problemă.

Dacă asta nu era posibil, trebuia să foloseşti ceva mai elegant.

Dar fără îndoială că legat de asta

era marea lui bucurie şi plăcere

în a arăta oamenilor că el putea gândi mult mai simplu decât puteau ei.

Dar de asemenea el credea cu tărie, credea cu adevărat,

că dacă nu poţi explica ceva simplu

înseamna că nu ai înţeles acel lucru.

În anii 1950 oamenii încercau să-şi dea seama

cum funcţionează heliumul superfluid.

Exista o teorie.

A apărut datorită unui fizician matematic rus

şi era o teorie complicată.

Vă voi spune despre ce era teoria imediat.

Era o teorie teribil de complicată

plină de integrale şi formule foarte dificile

şi matematici şi aşa mai departe.

Şi a funcţionat oarecum, dar nu a funcţionat foarte bine.

Singurul mod în care a funcţionat

e atunci când atomii de heliu erau foarte, foarte depărtaţi unii de ceilalţi.

Atomii de heliu trebuia să fie foarte depărtaţi unii de ceilalţi.

Şi din păcate, atomii de heliu în heliu lichid

sunt chiar unul deasupra altuia.

Feynman a decis, ca un fel de fizician amator în subiectul heliu ,

că va încerca să desluşească problema.

A avut o idee, o idee foarte clară.

El a încercat să-şi dea seama

cum arată funcţia undei cuantice

a acestui uriaş număr de atomi.

El a încercat să o vizualizeze

ghidat de un număr mic de principii simple.

Numărul mic al principiilor simple a fost foarte, foarte simplu.

Primul a fost că

atunci când atomii de heliu se ating între ei, se resping.

Implicaţia acestui fapt este că funcţia undei trebuia să tindă spre zero,

trebuia să dispară când atomii de heliu se ating.

Celălalt fapt e că

starea de baza, cea mai joasă stare de energie a unui sistem cuantic,

funcţia undei e intotdeauna foarte lină--

are numărul minim de fluctuatii.

Deci s-a aşezat--

şi îmi imaginez că nu avea nimic mai mult

decât o simplă foaie de hârtie şi un creion--

şi a încercat să noteze, şi a notat,

cea mai simplă funcţie la care se putea gândi

care avea condiţiile limită

în care funcţia undei dispărea când lucrurile se atingeau

şi care e lină în rest.

El a notat un lucru simplu.

Era atât de simplu, de fapt,

încât am bănuit că un elev cu adevărat deştept de liceu,

care nici măcar nu avea calculele,

putea înţelege ceea ce notase el.

Problema a fost că acel lucru simplu pe care l-a notat el

a explicat tot ce era cunoscut la momentul respectiv despre heliul lichid

şi mai mult.

Întotdeauna m-am întrebat

dacă profesioniştii, fizicienii cu adevărat profesionişti în heliu

au fost un pic deranjaţi de lucrul acesta.

Ei aveau tehnica lor super puternică,

şi nu puteau face la fel de bine.

Întâmplător, vă voi spune eu care era tehnica aceea super-puternică.

Era tehnica diagramelor lui Feynman.

(Râsete)

A făcut-o din nou în 1968.

În 1968, în propria mea universitate --

Nu am fost acolo la momentul respectiv-- dar în 1968,

ei explorau structura protonului.

Protonul este făcut în mod evident

dintr-o mulţime de mici particule.

Asta era mai mult sau mai puţin cunoscut.

Şi modul de a analiza asta au fost, bineînţeles, diagramele Feynman.

Pentru asta au fost construite diagramele Feynman--

pentru a înţelege particulele.

Experimentele care aveau loc erau foarte simple.

Luai pur şi simplu protonul

şi îl loveai într-adevăr puternic de un electron.

Acesta era lucru pentru care existau diagramele Feynman.

Singura problemă

a fost că diagramele Feynman sunt complicate.

Sunt integrale dificile.

Dacă le-ai putea rezolva pe toate ai obţine o teorie foarte precisă.

Dar nu poţi; erau mult prea complicate.

Oamenii încercau să le facă.

Ai putea face o buclă dintr-o diagramă. Nu vă faceţi griji cu privire la o buclă.

O buclă, două bucle-- poate vei putea face 3 bucle

dar dincolo de asta nu poţi face nimic.

Feynman a spus: "Uită de toate astea.

Gândeşte-te numai la proton

ca la un ansamblu de mici particule--

un roi de mici particule".

El i-a numit partoni.El i-a numit partoni.

El spuena: "Gândeşte-te la ei numai ca la un roi de partoni

care se mişcă foarte repede."

Fiindcă se mişcă foarte repede,

relativitatea spune că mişcările interne devin mai lente.

Electronul loveşte instantaneu.

E ca şi cum ai face o fotografie fulger a protonului.

Ce vezi?

Vezi o mulţime de partoni îngheţaţi

Ei nu se mişcă şi fiindcă nu se mişcă

în timpul acestui experiment

nu trebuie să-ţi faci griji despre cum se mişcă.

Nu trebuie să-ţi faci griji despre forţele dintre ei.

Tu doar trebuie să te gândeşti la ei

ca la o populaţie

de partoni îngheţaţi.

Aceasta a fost cheia analizării acestor experimente.

Foarte eficiente, chiar au fost--

cineva a spus despre cuvântul revoluţie ca e un cuvânt nepotrivit.

Presupun că este, aşa că nu voi spune revoluţie--

dar cu siguranţă a evoluat foarte, foarte profund

înţelegerea noastră despre proton

şi despre particulele din spatele lui.

Ei bine, mai am multe despre care aş vrea să vă spun

despre relaţia mea cu Feynman

despre cum era el,

dar văd că mai am exact jumătate de minut.

Aşa că mă gândesc să închei

Spunand ca nu cred ca lui Feynman i-ar fi placut acest eveniment.

Cred că ar fi spus:

"Nu am nevoie de asta"

Dar cum ar trebui să-l onorăm pe Feynman?

Cum ar trebui să-l onorăm cu adevărat pe Feynman?

Cred că răspunsul e că ar trebui să-l onorăm pe Feynman

scoţând cât mai multe tâmpenii putem

din propriile sandvişuri.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)