Problema amară a membrelor protetice

Ce l-a împins pe David Sengeh să creeze un membru protetic mai comod? Faptul că a crescut în Sierra Leone şi că prea mulţi din oamenii pe care-i iubeşte au membre lipsă în urma războiului civil de acolo. Când a observat că persoanele care aveau proteze nu le purtau, s-a pornit să descopere motivul şi să rezolve problema împreună cu echipa lui de la MIT Media Lab.

M-am născut şi am crescut
în Sierra Leone,

o ţară mică şi frumoasă

din Africa de Vest,

o ţară bogată în resurse fizice,

şi în talent creativ.

Totuşi, Sierra Leone e dezonorată

de războiul din '90 împotriva rebelilor,

când sate întregi au fost arse.

Pe durata războiului, se estimează că
8.000 de bărbaţi, femei şi copii

au avut mâini şi picioare amputate.

Când fugeam, la 12 ani,
împreună cu familia,

pentru siguranţa noastră,
de unul din atacuri,

am hotărât că voi face totul

să mă asigur că proprii mei copii

nu vor trece prin
aceleaşi experienţele ca noi.

Că vor face parte, chiar,
dintr-o Sierra Leone

în care războiul şi amputarea

nu vor mai fi o strategie
de câştigare a puterii.

Uitându-mă la oamenii
pe care-i ştiam, apropiaţi,

refăcându-se după acea devastare,

un lucru ce m-a tulburat profund

era că mulţi dintre amputaţii din ţară

nu-şi foloseau protezele.

Motivul, urma să descopăr,

era că manşonul protezei

provoca dureri deoarece
nu se potrivea bine.

Manşonul este partea

în care amputatul îşi introduce
bontul de membru

şi care se conectează la glezna protetică.

Chiar şi în ţările dezvoltate,

durează între 3 săptămâni
şi, deseori, ani

până ce pacientul primeşte
un manşon comod, dacă are noroc.

În proteze încă se folosesc
procese convenţionale,

tipare şi modele

pentru a crea manşoane turnate
dintr-un singur material.

Astfel de manşoane lasă loc adesea

unor puncte teribile de presiune
pe bontul pacientului,

provocând răni de presiune şi băşici.

Nu contează

cât de puternică e glezna protetică.

Dacă manşonul nu e comod,

nu-ţi vei folosi piciorul,

şi aşa ceva e de neacceptat
în zilele noastre.

Aşa că, întâlnindu-l
pe profesorul Hugh Herr

acum 2 ani şi jumătate,

când m-a întrebat dacă ştiam
cum să rezolv problema,

am răspuns: „Nu, încă nu,

dar mi-ar plăcea să-mi dau seama.”

Aşa că, pentru teza mea
de doctorat de la MIT

am proiectat manşoane personalizate

mai rapid şi mai ieftin,

mai comode

decât protezele convenţionale.

Am folosit imagistica
prin rezonanţă magnetică

pentru a capta forma efectivă
a anatomiei pacientului,

apoi am folosit modelajul
elementului finit pentru a previziona

presiunile şi tensiunile interne

asupra forţelor normale,

ca apoi să creez manşonul
pentru fabricare.

Am folosit o imprimantă 3D pentru a crea

un manşon protetic din materiale multiple

care eliberează presiunea
acolo unde e nevoie,

după anatomia pacientului.

Pe scurt, folosim informaţii

pentru a face manşoane noi,
rapid şi ieftin.

La o probă pe care tocmai am încheiat-o

în laboratoarele de la MIT,

unul din pacienţii noştri,
un veteran american

ce e amputat de 20 de ani

şi a purtat zeci de picioare,

a afirmat despre una
din bucăţile noastre printate:

„E atât de moale, parcă aş călca pe perne,

şi e al naibii de sexi.”

(Râsete)

În zilele noastre, dizabilitatea

nu ar trebui să împiedice pe nimeni

să-şi trăiască viaţa din plin.

Speranţa şi dorinţa mea e
ca instrumentele şi procesele

dezvoltate în grupul nostru de cercetare

să fie folosite pentru a oferi
proteze extrem de funcţionale

celor ce au nevoie de ele.

Pentru mine, un loc pentru a începe
vindecarea sufletelor

celor afectaţi de război şi boli

se face prin crearea de interfeţe comode,
la preţuri accesibile,

pentru corpurile lor.

Că e în Sierra Leone sau în Boston,

sper că acest lucru nu doar le redă,

ci chiar le transformă
semnificaţia de potenţial uman.

Vă mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)