Cum va schimba internetul (într-o zi) guvernarea

Lumea open source a învățat să facă față fluxului de idei noi, uneori diferite, idei care folosesc servicii ca GitHub. De ce n-ar face-o și guvernele? În această prezentare înflăcărată, Clay Shirky ne arată felul în care democrațiile ar putea învăța de la internet nu numai să fie transparente ci și să se folosească de cunoștințele cetățenilor.

Vreau să vă vorbesc azi despre

ce poate democrația învăța de la lumea
programării open-source,

dar mai întâi, o scurtă introducere.

Să începem.

Asta e Martha Payne din Scoția
care are 9 ani

și locuiește în Argyll and Bute.

Cu câteva luni în urmă,
Payne a făcut un blog culinar

denumit „NeverSeconds”.
Lua zilnic aparatul foto

la școală să documenteze

mâncarea de la prânz.

Vedeți cumva legumele? (Râsete)

Cum se întâmplă de obicei,

mai întâi, blogul a atras câțiva cititori,

apoi sute de cititori,

apoi mii de cititori care intrau pe blog

să vadă clasamentul meselor de prânz,

inclusiv al categoriei mele preferate:

„fire de păr găsite în mâncare.”

(Râsete)

Azi nu a găsit niciun fir. E bine.

În urmă cu două săptămâni a postat

un mesaj în care scria: „La revedere!”

și „Îmi pare rău să vă informez,

dar, azi, directorul m-a scos
de la oră și mi-a spus

că nu mai am voie să fac poze în cantină.

Mi-a făcut plăcere să fac asta.

Vă mulțumesc! La revedere!”

Vă puteți imagina ce s-a întâmplat, nu?

(Râsete)

Indignarea a fost atât de rapidă,
de mare, de unanimă,

încât cei din Argyll and Butes
s-au răzgândit

în aceeași zi și au declarat:

„Nu am cenzura niciodată
un copil de 9 ani.”

(Râsete)

Bineînțeles, cu excepția cazului
de dimineață.

(Râsete)

Asta ridică întrebarea:

ce i-a făcut să creadă că vor scăpa

cu așa ceva? (Râsete)

Răspunsul: toată istoria umanității
de-a lungul existenței până în prezent.

(Râsete)

Deci, ce se întâmplă
când media pune deodată

în circulație o groază de idei noi?

Asta nu-i o întrebare contemporană.

E ceva cu care am avut
de-a face de câteva ori

de-a lungul ultimelor secole.

Când a apărut telegraful, se știa

că va duce la globalizarea
industriei media.

Unde va duce?

Evident, va duce la pace mondială.

Televiziunea care ne-a permis
nu numai să auzim

ci să și vedem, la propriu,
să vedem ce se întâmplă

în alte părți din lume, unde va duce?

La pace modială. (Râsete)

Telefonul?

Ați ghicit: pace mondială.

Scuze pentru avertizare,
dar nu există pace mondială. Nu încă...

Chiar și presa tipografică

s-a presupus că va fi
un mijloc de-a impune

monopolul intelectualității
catolice în Europa.

În schimb, am obținut cele 95
de teze ale lui Martin Luther,

Reforma Protestantă și, știți deja,

Războiul de Treizeci de Ani.

Deci, din aceste previziuni
ale păcii mondiale

s-a înțeles că atunci
când o mulțime de idei noi

intră deodată în circulație,
societatea se schimbă.

Ce s-a înțeles greșit, vedem
din ce s-a întâmplat pe urmă.

Cu cât sunt mai multe idei
puse în circulație,

cu atât mai multe idei
cu care să nu fim de acord.

Mai multă media înseamnă mai multă ceartă.

Asta se întâmplă când media se extinde.

Totuși, când ne amintim de începuturile

presei tipografice,
ne place ce s-a întâmplat.

Societatea favorizează presa tipografică.

Cum ne punem de acord
cu aceste două lucruri

care duc la mai multă ceartă,
dar pe care le considerăm bune?

Cred că răspunsul
poate fi găsit în astfel de situații.

Asta e coperta de la
„Tranzacții filozofice”,

primul jurnal științific
publicat în Anglia

în mijlocul anilor 1600.

A fost înființat de un grup de persoane

care-și spuneau „Colegiul Invizibil”,

un grup de filozofi care mai târziu

s-au intitulat savanți

și care voiau
să îmbunătățească felul în care

își dezbăteau ideile,

iar pentru asta
era nevoie de două lucruri:

deschidere, pentru a crea o normă

ce impunea ca la crearea unui experiment,

pe lângă publicarea afirmațiilor,
trebuia să publice

și metoda prin care
s-a făcut experimentul.

Dacă nu ne spui cum ai făcut-o,
nu te credem.

Celălalt aspect de care aveau
nevoie era viteza.

Fiecare trebuia să se sincronizeze rapid

cu ce știau ceilalți filozofi, altfel

era imposibil să emită
argumentul potrivit.

Presa tipografică
era mijlocul potrivit, dar cartea

nu era unealta bună.
Procesul era prea încet.

Așa au inventat jurnalul științific

ca metodă de sincronizare a argumentelor

în comunitatea cercetătorilor
de științe naturale.

Revoluția științifică nu a fost creată
de presa tipografică,

ci de cercetători,

dar nu ar fi fost creată dacă

nu ar fi dispus de presa tipografică.

Dar noi? Dar generația noastră

și revoluția media, a internetului?

Previziuni de pace mondială? Bifat.

Mai multă ceartă? Cupa de aur pentru asta.

(Râsete)

(Râsete)

YouTube e o mină de aur.

(Râsete)

Dezbateri mai constructive?
Aceasta-i întrebarea.

Studiez social media, adică,

în mare, studiez cum se ceartă oamenii.

Dacă ar fi să aleg un grup
pe care l-aș asemăna

cu Colegiul Invizibil,
acesta ar fi grupul generației celor

care încearcă să ia aceste
unelte și să le folosească,

nu pentru argumente mai multe,
ci pentru argumente mai bune.

Aș alege programatorii open source.

Programarea e o relație în trei,

între un programator, codul sursă

și un computer pe care trebuie
să ruleze programul.

Dar computerele interpretează
instrucțiunile atât de rigid

încât devine foarte dificil
să scrii un set

de instrucțiuni pe care computerul
știe să le execute

și vorbim de cazul în care sunt scrise
de o singură persoană.

Când avem mai mult de o persoană,

devine foarte ușor pentru oricare
alți doi programatori să suprascrie

munca fiecăruia
dacă lucrează la același fișier,

sau să trimită instrucțiuni incompatibile

care duc la blocarea calculatorului.

Și această problemă se extinde

cu cât sunt implicați
mai mulți programatori.

În mare, problema gestionării

unui proiect software mare constă în

a ține la distanță acest haos social.

De-a lungul câtorva decenii
o soluție canonică

la această problemă a constat
în folosirea așa-numitului

„sistem de versionare”

care face întocmai asta,

furnizează o copie canonică
a software-ului

undeva pe un server.

Singurii programatori care o pot schimba

sunt cei care au permisiunea de acces

și cărora le este permis
să acceseze sub-secțiunea

pe care au voie s-o schimbe.

Când schițăm diagrame
ale sistemului de versionare,

acestea arata întotdeauna așa.

Arată ca organigramele

și nu trebuie să ne chinuim

să vedem ramificațiile politice
ale unui sistem de acest gen.

Ăsta e feudalism: un singur stăpân,
mai mulți muncitori.

E bine pentru industria software
comercială ca:

Microsoft Office, Abobe Photoshop.

Compania deține software-ul,

programatorii vin și pleacă.

Dar un programator s-a hotărât

că ăsta nu-i un mod de-a lucra.

Programatorul e Linus Torvalds.

Torvalds e cel mai cunoscut
programator open-source

care a creat Linux
și care a analizat felul în care

mișcarea open-source rezolvă
această problemă.

Softul open-source, promisiunea
principală a licenței open-source era:

toți ar trebui să aibă acces
a întregul cod sursă oricând.

Dar bineînțeles, asta duce la

amenințarea cu haos,
pe care am anticipat-o,

pentru a ajunge s-o facem să funcționeze.

Majoritatea proiectelor open source ignoră

și adoptă sistemul
de feudalitate managerială.

Dar Torvalds a spus:
„Nu, nu voi face asta.”

Punctul său de vedere a fost clar.

Când adoptăm un program, adoptăm

și filozofia managerială
care vine cu acesta,

iar Torvalds n-avea de gând
să accepte ceva ce nu mergea,

așa cum mergea comunitatea Linux.

Și ca să vă arăt cât de mare

era o decizie de acest gen, asta-i o hartă

a dependințelor interne
din sistemul de operare Linux,

în cadrul sistemului de operare Linux,
care subrutine

se bazează pe care alte subrutine
pentru a funcționa.

Un proces extrem de complicat.

Un program extrem de complicat.

Totuși, ani la rând, Torvalds
a rulat programul

nu cu programe automatizate,
ci din căsuța lui de e-mail.

Oamenii îi trimiteau e-mail-uri
cu schimbările

cu care erau de acord și Torvalds
le implementa manual.

Dupî 15 ani de analizat Linux,
și-a dat seama

cum funcționează comunitatea și a spus:

„Cred că știu cum să scriu
un sistem de versionare gratuit”.

L-a denumit „Git”. Git e un sistem
de versionare distribuită

care are două diferențe

față de sistemul de versionare tradițional

Prima e că se ridică la cerințele
filozofice ale open-source.

Cei ce lucrează la un proiect

au acces la codul sursă
în întregime oricând,

iar când alcătuiesc diagrame
ale metodei de lucru Git,

folosesc reprezentări care arată așa.

Nu trebuie să înțelegi
ce semnifică cercurile,

căsuțele și săgețile ca să înțelegi
că e o metodă de lucru

mult mai complicată decât ce presupun

sistemele de versionare obișnuite.

Dar asta aduce haosul înapoi

și asta e cea de-a doua mare inovație Git.

Asta e o captură de ecran de pe GitHub,
principalul serviciu de hosting Git

și de fiecare dată când
un programator folosește Git

ca să facă o schimbare importantă,

să creeze un fișier nou,
să modifice unul existent,

să combine două fișiere,
Git creează această semnătură.

Acest șir lung de numere și litere

reprezintă un identificator unic
legat de fiecare schimbare,

dar care nu are nicio coordonare centrală.

Fiecare sistem Git generează
acest număr în același fel,

ceea ce înseamnă că semnătura e legată

de o singură schimbare

și are următorul rezultat:

un programator din Edinburgh
și unul din Entebbe

pot avea aceeași copie
a aceleiași părți de software.

Fiecare poate face schimbări
și le poate combina

chiar dacă nu știu de activitatea

celuilalt dinainte.

Asta e colaborare fără coordonare.

Asta e marea schimbare.

Nu vă spun asta să vă conving că e super

faptul că programatorii open-source
au un program

ce le suportă metoda filozofică
proprie de muncă,

deși cred că-i un lucru super.

Vă spun toate astea
pentru că asta-i modalitatea

în care comunitățile ajung
să lucreze împreună.

După ce Git a permis colaborări
fără coordonare,

începem să vedem comunități formate

care sunt extrem de mari și de complexe.

Asta e o diagramă a comunității Ruby,

limbaj de programare open-source,

și a tuturor interconexiunilor
dintre oameni

Nu-i o diagramă software,
ci o diagramă a persoanelor,

a tuturor interconexiunilor
dintre persoanele

care lucrează la acest proiect

și nu arată ca o organigramă.

Arată ca o anti-organigramă, și totuși,

din această comunitate,
prin folosirea programelor

ei pot crea ceva împreună.

Sunt două motive bune să credem că

această tehnică poate fi aplicată

în cadrul democrațiilor
și în mod special legilor.

Când spunem că, de fapt,

ceva de pe internet va fi bun

pentru democrație,
deseori avem parte de reacția asta.

(Muzică) (Râsete)

Adică: te referi la clipul

cu pisicile cântărețe? Despre asta

spui că va fi bun pentru societate?

La care trebuie să spun:
uitați cum stă treaba

cu pisicile cântărețe, se întâmplă des

și nu spun că se întâmplă
numai pe internet,

ci se întâmplă întotdeauna
în domeniul media. Punct.

Nu a trecut mult după apariția

tipăririi publicațiilor comerciale
înainte ca cineva

să-și dea seama că romanele erotice
au fost o idee bună.

(Râsete)

Nu trebuie să aveți fler economic
să vindeți cărți

mult înainte ca cineva să vă spună:
„Hei, știi pe ce cred

că ar da lumea banii?” (Râsete)

Ne-a luat alți 150 de ani
până să ne gândim la

jurnalul științific, nu-i așa?

(Râsete) (Aplauze)

Deci exploatarea celor
din Colegiul Invizibil

a presei tipografice pentru a crea
jurnalul științific

a fost extrem de importantă,
dar nu a fost răspândită

și nici nu s-a întâmplat mai repede.

Dacă vrem să vedem unde
se produc schimbările,

trebuie să ne uităm la exterior.

Legea e legată prin dependențe.

Asta e o diagramă a codului fiscal al SUA

și dependențele unei legi
asupra altei legi

pentru efectul global.

Deci avem asta ca locație
pentru gestionarea codului sursă.

Dar avem și faptul că legea e un loc

unde multe opinii sunt puse în circulație

dar trebuie rezolvate
într-o singură copie canonică

iar când ne ducem pe GitHub și ne uităm,

sunt milioane și milioane de proiecte,

aproape toate cod sursă.

Dar dacă ne uităm mai departe,
putem vedea oameni

care experimentează
cu ramificațiile politice

ale unui astfel de sistem.

Cineva a pus online
toate informațiile Wikileaks

din Departamentul de Stat,
împreună cu soft-ul folosit

pentru a le interpreta,
inclusiv preferatul meu

un program pentru detectarea

poemelor haiku din proza
Departamentului de Stat.

(Râsete)

Exact.

(Râsete)

Senatul New York a postat așa-numita

legislație deschisă,
găzduită pe serverul GitHub,

pentru toate motivele
de actualizare și fluidizare.

Puteți alege senatorul
și apoi puteți vedea

o listă cu proiecte susținute.

Cineva cu username-ul Divegeek
a postat codul statului Utah,

legile statului și nu le-a distribuit

doar de dragul de-a face asta

ci cu posibilitatea ca acest lucru

să fie util la procesul
de dezvoltare a legislației.

Cineva a postat un program în timpul
dezbaterilor asupra drepturilor de autor

de anul trecut din Senat și a spus:
„E ciudat faptul că cei din Hollywood

au mai mult acces
la legislatorii canadieni

decât au cetățenii canadieni.
De ce nu folosim GitHub

să le arătăm cum ar arăta
un proiect susținut de cetățeni?”

și a inclus această captură de ecran.

Ăsta e un „diff”, ăsta din dreapta.

Asta arată câte persoane editează un text,

când s-a făcut o schimbare, cine a făcut-o

și care a fost schimbarea.

Chestia asta în roșu a fost ștearsă.

Chestia în verde a fost adăugată.

Programatorii nu apreciază această
abilitate la adevărata ei valoare.

Niciun sistem politic democratic
din lume nu oferă acest sistem cetățenilor

fie pentru legislație sau buget,

deși astea sunt făcute

cu consimțământul nostru
și cu banii noștri.

Mi-ar plăcea să vă spun că

programatorii open source au găsit

o metodă de colaborare
pe scară largă, distribuită,

ieftină și în sincronizare
cu idealurile democrației.

Mi-ar plăcea să vă spun asta pentru că
aceste programe sunt implementate,

inovarea e inevitabilă, dar nu-i așa.

O parte a problemei e lipsa de informare.

Cineva a pus o întrebare în Quora:

„De ce persoanele
care fac legea nu folosesc

sistemul de versionare distribuită?”

Ăsta a fost răspunsul.

(Râsete)

(Aplauze)

Și asta e într-adevăr
o parte a problemei, doar o parte.

Problema cea mare e, bineînțeles, puterea.

Persoanele care participă nu au

putere legislativă,
iar cei care au putere legislativă

nu participă.

Experimentează cu deschiderea.

Nicio democrație nu-i demnă
de acest nume dacă nu aplică transparența,

dar transparența înseamnă deschidere

numai într-o direcție
și fiindu-ne dat un tablou de bord

fără volan nu reprezintă promisiunea

pe care democrația o face cetățenilor.

Deci luați aminte.

Ce-a făcut ca opiniile Martei Payne

să fie publice a fost tehnologia,

dar ce le-a menținut acolo
a fost dorința politică.

Așteptarea cetățenilor

că ea nu va fi cenzurată.

Ăsta e stadiul în care suntem
cu aceste programe de colaborare.

Le avem, le-am văzut, funcționează.

Le putem folosi?

Putem folosi tehnicile
care funcționează aici?

T.S. Eliot a spus:
„Unul dintre cele mai esențiale aspecte

care pot surveni într-o cultură

îl reprezintă capacitatea de-a dobândi
o formă nouă de proză.”

Cred că-i greșit, dar...

(Râsete)

cred că-i potrivit pentru argumentare.
Nu-i așa?

Un aspect esențial care poate
surveni într-o cultură

e posibilitatea de-a dobândi
un stil nou de dezbatere:

proces cu juriu, drept de vot,
evaluarea făcută de colegi, acum asta.

O metodă nouă de dezbare a fost inventată

în ultimul deceniu.

E amplă, distribuită, ieftină

și e compatibilă
cu idealurile democrației.

Ne revine întrebarea: vom lăsa

programatorii să o țină pentru ei,

sau vom încerca s-o luăm
și s-o facem accesibilă

întregii societăți?

Vă mulțumesc pentru atenție!

(Aplauze)

(Aplauze)

Vă mulțumesc! Vă mulțumesc!