Secretul unei vieți lungi poate fi viața socială

Insula italiană Sardinia are de șase ori mai mulți centenari decât peninsula italiană și de zece ori mai mult decât America de Nord. De ce? Potrivit psihologului Susan Pinker, ceea ce îi menține sănătoși pe locuitorii insulei nu este să fii vesel sau să ai o alimentație săracă în grăsimi și fără gluten, ci accentul lor pe relațiile personale apropiate și interacțiunile față în față. Aflați mai multe despre superlongevitate pe măsură ce Pinker explică de ce e nevoie ca să trăiești 100 de ani sau chiar mai mult.

Iată un fapt contrariant.

În lumea dezvoltată,

pretutindeni femeile trăiesc, în medie,
cu 6-8 ani mai mult decât bărbații.

6 până la 8 ani.

E o diferență imensă.

În 2015, „Lancet” a publicat un articol

în care arăta
că barbații din țările bogate

au de două ori mai multe șanse să moară
decât femeile

la orice vârstă.

Dar există un loc pe glob

unde bărbații trăiesc
la fel de mult ca femeile.

E o zonă îndepărtată, montană,

albastră,

unde super-longevitatea

e întâlnită la ambele sexe.

Aceasta e zona albastră din Sardinia,

o insulă italiană din Marea Mediteraneană,

între Corsica și Tunisia,

unde sunt de șase ori mai mulți centenari

decât pe peninsula italiană,

la mai puțin de 322 de kilometri.

Sunt de 10 ori mai mulți centenari

decât în America de Nord.

E singurul loc unde bărbații
trăiesc la fel de mult ca femeile.

Dar de ce?

Mi-a stârnit curiozitatea.

Am decis să cercetez știința
și obiceiurile locului,

și am început cu profilul genetic.

Curând am descoperit

că genele explică doar 25%
din longevitatea lor.

Restul de 75% îl reprezintă
stilul de viață.

Așadar, de ce e nevoie ca să trăiești
100 de ani sau mai mult?

Ce fac ei bine?

Ce vedeți aici e o vedere din aer
a Villagrande.

E o comună
din epicentrul zonei albastre,

unde am mers ca să investighez asta,

și, după cum vedeți,
frumusețea arhitecturală

nu e virtutea principală a locului,

ci densitatea:

case nu prea spațioase,

alei și străzi ce se intersectează.

Înseamnă că viețile sătenilor
se intersectează constant.

Pe când mă plimbam prin comună,

simțeam sute de ochi privindu-mă

din spatele ușilor și perdelelor,

din spatele obloanelor.

Deoarece la fel ca toate satele străvechi,

Villagrande nu ar fi putut supraviețui

fără această structură,
fără pereții săi, fără catedrala sa,

fără piața centrală,

pentru că apărarea și coeziunea socială
îi defineau designul.

Îndreptându-ne spre revoluția industrială,
prioritățile urbane s-au schimbat

deoarece bolile infecțioase reprezentau
riscul de atunci.

Dar cum e acum?

Riscul public al vremurilor noastre
e izolarea socială.

O treime din populație spune

că au doi sau mai puțini oameni
pe care să se bazeze.

Dar haideți să mergem în Villagrande,

să întâlnim niște centenari.

Faceți cunoștință cu Giuseppe Murinu.
Are 102 ani, un supercentenar

și rezident de-o viață
al satului Villagrande.

Era un bărbat sociabil.

Îi plăcea să povestească

cum, de exemplu, a trăit din puțin

cu ceea ce găsea în pădure

în timpul nu doar unui război mondial,
ci al celor două războaie,

cum el și soția lui,
care a trăit și ea peste 100 de ani,

au crescut șase copii
într-o bucătărie mică și confortabilă

în care l-am intervievat.

Iată-l aici cu cei doi fii ai săi,
Angelo și Domenico,

ambii de 70 de ani,
având grijă de tatăl lor,

și care erau foarte suspicioși
în privința mea și a fiicei mele

care m-a însoțit
în această excursie de cercetare,

pentru că cealaltă față
a coeziunii sociale

e reticența față de străini și nepoftiți.

Dar Giuseppe nu era deloc suspicios.

Era un om fără nicio grijă,

foarte sociabil și optimist.

Și m-am întrebat: oare ca să trăiești
100 de ani sau mai mult,

trebuie să gândești pozitiv?

De fapt, nu.

(Râsete)

Iată-l pe Giovanni Corrias. Are 101 ani,

cel mai morocănos om
pe care l-am întâlnit vreodată.

(Râsete)

Și a demonstrat că e o minciună ideea

că trebuie să fii optimist
ca să ai o viață lungă.

Și există dovezi pentru asta.

Când l-am întrebat
de ce a trăit atât de mult,

m-a privit pe sub pleoapele-i lăsate
și a bombănit:

„Nimeni nu trebuie să-mi știe secretele.”

(Râsete)

Dar în ciuda faptului că era morocănos,

nepoata care trăia cu el și îl îngrijea,

îi spunea „Il Tesoro”, „comoara mea”.

Îl iubea și îl respecta,

iar când am întrebat-o
despre lipsa ei de libertate, mi-a spus:

„Tu chiar nu înțelegi, așa-i?

Să am grijă de acest bărbat e o plăcere.

E un privilegiu imens pentru mine.

Aceasta e moștenirea mea.”

Într-adevăr, oriunde mergeam
să-i intervievez pe acești centenari,

găseam un grup într-o bucătărie.

Iată-l pe Giovanni cu cele două nepoate,

Maria deasupra lui

și strănepoata Sara lângă el,

care au venit când eram acolo
să aducă fructe și legume proaspete.

Și am descoperit repede că fiind acolo,

în acea zonă albastră,
pe măsură ce oamenii îmbătrânesc,

și într-adevăr, de-a lungul vieții

sunt mereu înconjurați
de familia extinsă, de prieteni,

vecini, preot, barman, băcan.

Mereu sunt oameni acolo sau în trecere.

Niciodată nu sunt lăsați
să ducă o viață solitară.

E diferit de restul lumii dezvoltate,

unde, așa cum a glumit
George Burns:

„Fericirea înseamnă să ai o familie
mare, iubitoare, afectuoasă în alt oraș.”

(Râsete)

Până acum, am întâlnit doar bărbați,

înaintați în vârstă,
dar eu am întâlnit și femei,

și aici o vedeți pe Mătușa Teresa.

La peste 100 de ani, ea m-a învățat
cum să pregătesc specialitatea locală,

numită culurgiones,

un soi de „buzunare” din paste

la fel ca ravioli, de mărimea asta,

atât de mari,

umplute cu ricotta grasă și mentă

și înmuiate în sos de roșii.

Mi-a arătat cum să încrețesc perfect

ca să nu se desfacă,

și ea le face cu fiica ei
în fiecare duminică

și le împarte cu duzinele
vecinilor și prietenilor.

Atunci am descoperit că o dietă
săracă-n grăsimi și fără gluten

nu e ce ne face să trăim
100 de ani în zona albastră.

(Aplauze)

Acum, aceste povești ale centenarilor
împreună cu știința care le susține

m-au făcut să-mi pun
și mie niște întrebări,

ca, de exemplu, când o să mor
și cum pot să amân ziua aceea?

După cum o să vedeți,
răspunsul nu e cel la care ne așteptăm.

Julianne Holt-Lunstad e cercetător
la Universitatea Brigham Young

și a abordat această întrebare

într-o serie de studii

a zeci de mii de oameni
de vârstă mijlocie,

cam ca acest auditoriu de aici.

Și ea analizat fiecare aspect
al stilului lor de viață:

regimul alimentar, activitatea fizică,

starea civilă,

cât de des mergeau la medic,

dacă fumau sau beau alcool, etc.

A înregistrat toate astea,

apoi ea cu colegii ei au stat
și au așteptat șapte ani

să vadă cine o să mai trăiască.

Iar dintre cei rămași „în picioare”,

ce anume le-a redus cel mai mult
șansele de a muri?

Aceasta era întrebarea ei.

Haideți să ne uităm
la un rezumat al datelor ei,

de la cel mai slab predictor
la cel mai puternic.

În regulă?

Așadar, aerul curat, care e minunat,

nu prezice cât vei trăi.

Dacă îți tratezi hipertensiunea

e bine.

Totuși, nu e un predictor puternic.

Dacă ești slab sau supraponderal, poți
să nu te mai simți vinovat pentru asta

deoarece e doar pe locul trei.

Urmează activitatea sportivă,

totuși e doar un predictor moderat.

Dacă ai avut vreo problemă cardiacă
și ești la recuperare și faci exerciții,

ne apropiem acum.

Dacă ai făcut vaccin antigripal.

Știe careva de aici

că vaccinul antigripal te protejează
mai mult decât sportul?

Dacă ai băut și te-ai lăsat,

sau dacă ești un băutor moderat,

dacă nu fumezi,
sau dacă ai fost și te-ai lăsat,

și pe măsură ce ajungem
la primii predictori,

sunt două trăsături
ale vârstei noastre sociale.

Întâi, relațiile apropiate.

Sunt persoanele la care poți apela
pentru un împrumut

dacă ai nevoie brusc de bani,

care vor chema medicul
dacă nu te simți bine

sau care o să te ducă la spital,

sau care vor sta cu tine
dacă treci printr-o criză existențială,

dacă ești disperat.

Acei oameni, mâna aceea de oameni

sunt un predictor foarte bun, dacă îi ai,
pentru cât de mult vei trăi.

Apoi, ceva ce m-a surprins,

ceva ce numim „integrare socială”.

Asta presupune
cât de mult interacționezi cu oamenii

pe parcursul zilei.

Cu câți oameni vorbești?

Și asta înseamnă atât legăturile slabe,
cât și cele strânse,

deci nu doar oamenii
de care ești apropiat,

pentru care însemni mult,

ci, de pildă, vorbești
cu cel care-ți face cafeaua zilnic?

Vorbești cu poștașul?

Vorbești cu femeia care trece zilnic
pe lângă casa ta cu câinele ei ?

Joci bridge sau poker,
ai un club de lectură?

Interacțiunile acestea sunt
unul din cei mai puternici predictori

pentru cât de mult vei trăi.

Asta mă duce la întrebarea următoare:

dacă petreci mai mult timp online
decât pentru orice altă activitate,

inclusiv somnul,

suntem la 11 ore pe zi,

cu o oră mai mult decât anul trecut,

schimbă asta situația?

De ce să facem distincția
între a interacționa în persoană

și a interacționa pe social media?

E la fel cu a fi acolo

dacă ești mereu în contact cu copiii tăi
trimițând mesaje, de exemplu?

Ei bine, pe scurt,
răspunsul e nu,

nu e același lucru.

Contactul față-n față eliberează
o întreagă cascadă de neurotransmițători,

și asemeni unui vaccin,
te protejează în prezent

și mult timp în viitor.

Simplul contact vizual cu cineva,

o strângere de mână, un high-five,

sunt suficiente ca să elibereze oxitocină,

care crește nivelul încerderii tale

și îl scade pe cel de cortizol.

Adică scade nivelul de stres.

E generată dopamina,
care ne face să ne simțim bine

și face durerea să dispară.

E ca o morfină produsă natural.

Toate astea trec
de radarul nostru conștient,

de asta combinăm
activitatea online cu experiența reală.

Dar acum avem dovezi, dovezi noi,

că există o diferență.

Așadar, haideți să studiem puțin
neuroștiința.

Elizabeth Redcay, expert în neurologie
la Universitatea din Maryland,

a încercat să arate diferența

dintre ce se petrece în creierul nostru
când interacționăm direct

și când ne uităm la ceva ce e static.

Ce a făcut ea a fost să compare
funcția cerebrală

a două grupuri de oameni,

aceia care interacționau live cu ea

sau cu unul dintre colegii de cercetare

într-o conversație dinamică,

și a comparat asta
cu activitatea cerebrală a oamenilor

care priveau discuția ei
despre același subiect,

dar într-un video standard,
ca unul de pe YouTube.

Apropo, dacă vreți să știți

cum a pus doi oameni într-un scanner RMN
în același timp,

vorbim între patru ochi mai târziu.

Așadar, care e diferența?

Acesta e creierul
în interacțiune socială reală.

Ceea ce vedeți e diferența
în activitatea cerebrală

între a interacționa direct
și a asimila conținut static.

În portocaliu, vedeți zonele cerebrale
care sunt asociate cu atenția,

cu inteligența socială --

asta înseamnă anticiparea
a ceea ce gândește altcineva,

ce simte și planifică --

și recompensa emoțională.

Iar aceste zone devin mult mai active

când interacționezi pe viu cu un partener.

Aceste semnături cerebrale mai bogate

pot fi motivul pentru care recrutorii
de la companiile Fortune 500

care evaluează candidații

au crezut că cei ce candidau
erau mai inteligenți

când le auzeau vocile,

comparativ cu atunci când doar citeau
un text, de exemplu,

sau un email, sau o scrisoare.

Vocile noastre și limbajul corpului
transmit un mesaj bogat.

Arată că gândim, că simțim,

ființe umane conștiente

care sunt mult mai mult decât un algoritm.

Această cercetare a lui Nicholas Epley

de la University of Chicago
Business School

e uimitoare deoarece ne spune
un lucru simplu.

Dacă cineva îți aude vocea,

cred că ești mai deștept.

E un lucru simplu.

Ca să ne întoarcem la început,

de ce trăiesc femeile
mai mult decât bărbații?

Încă un motiv major este
că e mai probabil ca femeile

să-și prioritizeze și să-și îngrijească
relațiile față-n-față

de-a lungul vieții lor.

Dovezi recente arată

că aceste prietenii în carne și oase

creează un câmp de forță biologică
împotriva bolilor și declinului.

Și nu e valabil doar pentru oameni,

ci pentru relațiile între primate,
relațiile noastre cu primatele.

Munca antropologului Joan Silk
arată că femelele babuin

care au un grup de prietene femele

prezintă un nivel de stres mai scăzut
reflectat în nivelul de cortizol,

trăiesc mai mult
și au mai mulți pui ce supraviețuiesc.

Cel puțin trei relații stabile.

Acesta era numărul magic.

Gândiți-vă la asta.

Sper că aveți trei.

Puterea unei astfel de interacțiuni
față-n față

chiar e motivul pentru nivelul
cel mai scăzut de demență

între oamenii activi social.

De aceea femeile cu cancer la sân

au de patru ori mai multe șanse
de supraviețuire decât femeile solitare.

De ce bărbații ce au avut un atac cerebral
și care se întâlnesc regulat pentru poker

sau la o cafea

sau ca să joace hockey cu veteranii --

la urma urmei, sunt canadiancă --

(Râsete)

sunt mai protejați de acel contact social

decât de medicație.

De ce bărbații care au făcut atac cerebral
și care se întâlnesc regulat --

asta e ceva foarte puternic
ce ei pot să facă.

Acest contact față în față
oferă beneficii uluitoare,

totuși acum aproape un sfert din populație
spun că nu au cu cine vorbi.

Putem face ceva în legătura cu asta.

Asemeni sătenilor din Sardinia,

este un imperativ biologic
să știm că suntem necesari,

și nu doar femeile.

Construind interacțiune în persoană
în orașele noastre, la locul de muncă,

în agendele noastre,

susține sistemul imunitar,

trimite hormonii stării de bine
în fluxul sangvin și la creier

și ne ajută să trăim mai mult.

Numesc asta construirea orășelului tău,

iar a-l construi și a-l susține reprezintă
o problemă de viață și de moarte.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)

Helen Waters: Susan, întoarce-te.
Am o întrebare pentru tine.

Mă întreb dacă este vreo cale de mijloc.

Vorbești despre neurotransmițătorii
ce se conectează

când suntem față-n față,
dar cum e cu tehnologia digitală?

Am văzut îmbunătățiri enorme
în tehnologia digitală,

ca de exemplu FaceTime,
chestii de genul acesta.

Funcționează și asta?

Îl văd pe nepotul meu.

Joacă Minecraft
și strigă la prietenii lui.

Pare că interacționează destul de bine.

E util? Ajută în vreun fel?

Susan Pinker: Unele date apar doar acum.

Datele sunt atât de recente
că revoluția tehnologică a avut loc,

iar datele privind sănătatea vin din urmă.

Așadar, învățăm,

dar aș spune
că sunt unele îmbunătățiri

care ar ajuta tehnologia.

De exemplu, camera video de la laptop
e în partea de sus a ecranului,

așa că, de exemplu, când te uiți în ecran,

de fapt, nu stabilești contact vizual.

Deci, ceva atât de simplu
cum e să privești în camera video

poate să crească acei neurotransmițători,

sau poate schimbarea poziției camerei.

Nu e același lucru, dar cred
că tehnologia se apropie.

HW: Minunat. Îți mulțumesc mult.

SP: Mulțumesc.

(Aplauze)