Aveți o problemă? Întâi spuneți-mi cum preparați pâinea prăjită

Să faci pâine prăjită nu pare mare lucru -- asta până când cineva vă roagă să desenați întregul proces pas cu pas. Tom Wujec adoră să le ceară oamenilor și echipelor să deseneze modul în care prepară pâinea prăjită, deoarece procesul dezvăluie adevăruri neașteptate despre cum am putea rezolva cele mai dificile probleme de la locul de muncă. Învățați cum să aplicați acest exercițiu și ascultați descoperirile surprinzătoare aduse de Wujec, urmărind mii de oameni desenând pâine prăjită.

Acum câțiva ani, am descoperit
un exercițiu simplu de design,

care ajută la înțelegerea și
rezolvarea problemelor complexe

și ca multe exerciții de design,
pare banal la prima vedere,

dar la o examinare mai amănunțită
dezvăluie adevăruri neașteptate

despre modul în care colaborăm și
înțelegem lucrurile.

Exercițiul are 3 părți și începe
cu ceva ce toţi știm să facem:

cum să facem pâine prăjită.

Aveţi o foaie albă, o cariocă
și fără niciun cuvânt,

începeți să desenați
cum se face pâinea prăjită.

Cei mai mulți desenează
ceva de genul asta.

Desenează cum pâinea e feliată,
şi pusă într-un prăjitor de pâine.

Prăţitorul stă puţin.

Sare şi... voila! După 2 minute,
pâine prăjită și fericire.

De-a lungul anilor, am colecționat sute
de asemenea desene, unele foarte bune,

pentru că ilustrează cu precizie
procesul prăjirii pâinii.

Avem şi altele... nu foarte bune.

Sunt groaznice de fapt,
pentru că nu pot fi înțelese.

La o examinare mai atentă,

unele arată doar câteva aspecte
ale prăjirii, ascunzându-le pe altele.

Unele arată doar felia pe pâine
și transformarea ei.

Altele arată doar prăjitorul. Inginerii
adoră să deseneze procesul mecanic.

(Râsete)

Mai sunt altele care arată oamenii,
Experiența trăită de oameni.

Altele arată procesul aprovizionării
în producerea pâinii, ajung la magazin,

apoi prin lanţul de aprovizionare
prin teleportare, până la câmp şi la grâu,

iar unul ajunge chiar până la Big Bang.

Sunt chestii absurde.

E evident că deși aceste desene
sunt extrem de diferite,

au o caracteristică comună
și mă întreb dacă o vedeți.

O vedeți? Ce au în comun aceste desene?

Majoritatea au noduri și legături.

Nodurile sunt obiectele tangibile
ca prăjitorul sau oamenii,

iar legăturile sunt conexiunile
dintre aceste noduri.

Combinația dintre noduri și legături
produce un întreg model de sisteme,

care face vizibil modul cum gândim
că funcţionează ceva.

Asta e valoarea acestor lucruri.

Interesant la aceste modele de sisteme
e că ne arată diferite puncte de vedere.

Americanii fac pâine prăjită în prăjitor.
Li se pare normal.

Europenii fac pâine prăjită în tigaie,
bineînțeles,

și mulți studenți
fac pâine prăjită pe foc.

Asta nu o prea înțeleg,
de ce studenții de la MBA fac asta.

Măsurăm complexitatea
după numărul nodurilor,

iar un desen standard
are între 4 și 8 noduri.

Înafară de asta, deşi desenul e trivial,
se înțelege imediat.

Cu peste 13 noduri, desenul devine
ca o hartă. E prea complex.

Ideal e între 5 și 13.

Deci dacă vreți să comunicați ceva vizual,
faceţi o diagramă cu 5 -13 noduri.

Chiar dacă nu sunteți experți în desen,
intuitiv descompuneţi lucrurile complexe

în părți simple şi apoi le recompuneţi.

Aşa ajungem la a 2-a parte a exercițiului:
cum facem pâinea prăjită,

de data asta cu notițe adezive sau fișe.
Ce se va întâmpla atunci?

Cu fișele, majoritatea tind să deseneze
noduri mai clare, detaliate şi logice.

Are loc o analiză pas cu pas

și în timp ce construiesc,
mută nodurile de colo-colo,

rearanjându-le ca pe Lego.

Deși pare trivial e foarte importantă

iteraţia rapidă a exprimării, gândirii
și analizei, care e singura cale

prin care dobândim claritatea
necesară procesului de design.

Teoreticienii de sisteme spun
că ușurința în schimbarea reprezentării

e corelată cu dorinţa noastră
de a îmbunătăți modelul.

Deci sistemele cu notițe adezive
nu sunt doar mai fluide,

ci produc mai multe noduri
decât desenele statice.

Desenele sunt mai bogate.

Ajungem la a 3-a parte a exercițiului:
cum desenăm prăjitul pâinii, în grup.

Cum decurge asta?
Uitați-vă ce se va întâmplă.

Începe în dezordine,
după care e mai multă dezordine,

după care e și mai multă dezordine,
dar cu cât modele sunt perfecționate

cu atât notițele devin mai proeminente

și cu fiecare iteraţie,
modelul devine mai clar

pentru că fiecare
clădeşte peideile celorlalţi.

Rezultată un model unificat de sisteme
care reflectă părerile tuturor,

deci e un rezultat total diferit
față de ce se întâmplă la ședințe, nu?

Aceste desene au minim 20 de noduri,
dar participanții nu au șocul hărţii,

pentru că participă chiar ei
la construirea modelelor.

Interesant e că aceste grupuri amestecă
şi adagă spontan, straturi de organizare.

Pentru a rezolva contradicțiile,
adaugă modele ramificate și paralele.

Apropos, dacă fac totul în liniște totală,
o fac mult mai bine și mult mai repede.

Interesant: vorbitul încurcă lucrurile.

Se deduc câteva lecții importante.

1 - desenatul ne ajută să vedem situațiile
ca sisteme de noduri cu legăturile lor.

2 – cu fișele mobile se produc
sisteme de modele mai bune

pentru că iterăm mult mai fluid.

3 – cu notițele de grup se creează
cele mai comprehensibile modele

pentru că reușim să sintetizăm
multe puncte de vedere.

Și asta e foarte interesant.

Când oamenii lucrează împreună
în condițiile potrivite,

modelele de grup sunt mult mai bune
decât cele individuale.

Abordarea asta e foarte potrivită
ca să desenăm cum prăjim pâine,

dar dacă ați desena ceva
mai important, mai serios

ca viziunea voastră organizațională,

relațiile cu clienții sau sustenabilitatea
pe termen lung?

Are loc o revoluție vizuală
pentru că tot mai multe organizații

se ocupă de problemele păcătoase
desenându-le în colaborare.

Cred că cei care își văd lumea prin noduri
și legături mobile sunt avantajaţi.

Exercițiul e destul de simplu.

Puneţi întrebarea, adunați nodurile,
le perfecționați, o luaţi de la capăt,

perfecționați și perfecționați,
iar modelele încep să apară,

grupul începe să vadă clar
şi aveţi răspunsul la întrebare.

Simplul act de vizualizare şi de repetiţie
iar şi iar, dă rezultate remarcabile.

De reţinut e că cele mai importante
sunt conversaţiile nu modelele în sine.

Aceste structuri vizuale de referință
pot crește până la sute sau mii de noduri.

Un exemplu e organizația Rodale,
o companie de editură, care într-un an

a pierdut foarte mulți bani. Trei zile,
executivul a vizualizat toată activitatea.

După ce au observat întreaga activitate
sisteme peste sisteme,

au recuperat 50 de miliarde
de dolari în venit intern

și au și trecut de la nota 7 la 10
din partea clienților lor.

De ce? Pentru că executivul colabora
pe aceeaşi idee.

Misiunea mea acum
e să ajut organizațiile

să își rezolve problemele păcătoase
cu ajutorul observării colaborative.

Pe site-ul drawtoast.com,
am adunat cele mai bune lecții,

ca să puteți învăța
cum să conduceți un atelier,

să învăţaţi despre limbajul vizual,

despre structura de legături și noduri
aplicată pentru rezolvarea problemelor,

și puteţi descărca exemple
de diverse șabloane

pentru rezolvarea problemelor spinoase
cu care ne confuntăm în organizații.

Exerciţiul aparent banal
de a desena pâine prăjită

ne-a ajutat să clarificăm,
să ne implicăm și să rezolvăm.

Data viitoare când vă confruntați
cu o provocare interesantă

amintiți-vă ce ne învață designul.

Faceți-vă ideile vizibile,
tangibile și semnificative.

E simplu, distractiv, puternic și cred
că e o idee ce merită să fie sărbătorită.

Mulțumesc.

(Aplauze)