Cum m-a eliberat autismul să devin cine sunt

„Oamenilor le e atât de frică de diversitate, încât încearcă să includă totul în categorii specifice”, ne spune Rosie King în vârstă de 16 ani, o persoană îndrăzneață, tupeistă și cu autism. Vrea să știe de ce este toată lumea atât de preocupată de normalitate? Face un apel răsunător către toți copiii, părinții, profesorii lor și tuturor, să celebreze unicitatea fiecărei persoane. O mărturie puternică asupra potențialului diversității umane.

Nu am spus-o multora,

dar am în minte

mii de lumi secrete

ce se derulează simultan.

Sunt și autistă.

Oamenii tind să diagnosticheze autismul

prin descrieri foarte exacte,

dar, în realitate, între noi
există o mare variabilitate.

De exemplu, fratele meu mai mic

are autism sever.

E non-verbal. Nu vorbește deloc.

Dar mie îmi place să vorbesc.

Oamenii deseori asociază autismul

doar cu plăcerea pentru
matematică și științe,

dar cunosc multe persoane autiste

cărora le place să fie creative.

E doar un stereotip

și stereotipurile

sunt, deseori,
dacă nu întotdeauna, greșite.

De pildă, foarte mulți oameni,

când se gândesc la autism,
le vine în minte imediat „Rain Man”.

Aceasta este părerea comună,

fiecare persoană cu autism
e un Dustin Hoffman,

iar asta nu e adevărat.

Dar asta nu se întâmplă
doar cu persoanele cu autism.

Am văzut asta și cu minoritățile sexuale,

cu femeile, cu persoanele de culoare.

Lumea e atât de speriată de diversitate

încât încearcă să eticheteze orice,

cu etichete foarte specifice.

Iată ceva
ce mi s-a întâmplat în realitate.

Căutam pe Google
„persoanele cu autism sunt...”

și apar sugestii
pentru ceea ce vrei să tastezi.

Căutam „persoanele cu autism sunt...”

și primul rezultat a fost „demoni”.

Acela e primul lucru
la care se gândesc oamenii

când se gândesc la autism.

Ei știu.

(Râsete)

Un lucru pe care-l pot face
pentru că am autism —

mai degrabă o abilitate
decât o dizabilitate —

e că am o imaginație
foarte, foarte bogată.

Lăsați-mă să vă explic puțin.

E ca și cum aș fi, mai tot timpul,
în două lumi.

În lumea reală,
lumea pe care o știm cu toții,

și în lumea din mintea mea,

iar lumea din mintea mea
e adesea mult mai reală

decât lumea reală.

E[foarte ușor pentru mine
să-mi las mintea liberă

pentru că nu încerc să mă încadrez
într-o anumită etichetă.

E unul din cele mai bune lucruri
când e vorba de autism.

Nu ai imboldul de a face așa ceva.

Găsești ceea ce vrei să faci,

găsești modalitatea de a face
acel lucru și îl faci.

De încercam să mă încadrez
sub o anumită etichetă.

nu eram aici, nu aș fi realizat

nici jumătate din lucrurile
pe care le am acum.

Sunt totuși probleme.

Sunt probleme cu acest autism,

cu a avea prea multă imaginație.

Școala poate fi o problemă în general,

dar și că trebuie
să îi explici profesoarei

zilnic

că lecția este inexplicabil de plictisitoare

și că tu, în secret, te refugiezi

în lumea din capul tău
care nu are legătură cu lecția,

se adaugă listei tale de probleme.

(Râsete)

De asemenea,
când imaginația preia controlul,

corpul meu are propria viață.

Când se întâmplă ceva palpitant
în lumea mea interioară,

trebuie s-o iau la fugă,,

să mă legăn,

sau uneori strig.

Asta îmi dă foarte multă energie

și trebuie să o eliberez cumva.

Dar fac asta de când eram mică,

de când eram fetiță.

Părinții mei ziceau că e drăguț
și nu și-au pus problema,

dar când am început școala,

nu li se mai părea drăguț.

Poate că oamenii nu vor să fie prieteni

cu fata care începe să strige
la ora de algebră.

Asta nu se mai întâmplă în prezent,

dar poate că oamenii nu vor
să se împrietenească cu fata autistă.

Poate că oamenii nu vor să fie asociați

cu cineva care nu poate
sau nu dorește să se integreze,

să se înregimenteze în „normal”.

Dar asta e bine pentru mine,

așa se cerne neghina

și pot să-mi dau seama
cine e sincer și cinstit

și pot să îmi aleg astfel prietenii.

Dacă stăm și ne gândim, ce este normal?

Ce înseamnă?

Imaginați-l ca cel mai frumos compliment
primit vreodată:

„Uau, cât de normal ești.”

(Râsete)

Complimente sunt:

„ești extraordinar”

sau „ești o specie aparte”.

„Ești minunat”.

Dacă oamenilor le place
să fie făcuți așa,

de ce atât de multă lume
se străduie să fie normală?

De ce oamenii își revarsă
minunata lumină într-un șablon?

Lumea e atât de speriată de diversitate,
încât încearcă să-i forțeze pe toți,

chiar și pe oamenii care nu
vor sau nu pot, să devină normali.

Sunt tabere pentru persoane LGBTQ

sau cu autism care încearcă
să le transforme în acest „normal”

și este îngrozitor că oamenii
fac asta în ziua de azi.

Totuși, nu mi-aș negocia
autismul și imaginația cu lumea.

Pentru că am autism,

am prezentat documentare la BBC,

tocmai scriu o carte.

Fac asta, e fantastic,

și unul dintre cele mai bune
lucruri pe care le-am realizat,

pe care eu consider că le-am realizat,

e că am găsit modalități de a comunica

cu fratele meu mai mic și cu sora mea

care, după cum am spus,
sunt non-verbali. Nu pot vorbi.

Oamenii adesea elimină din start
persoanele non-verbale,

dar asta e o prostie,
fratele meu mai mic și sora mea

sunt cele mai bune rude
pe care și le-ar putea dori cineva.

Sunt grozavi și îi iubesc foarte mult

și țin la ei mai mult decât la
orice altceva.

Închei cu o întrebare:

Dacă nu putem pătrunde
în mintea unei persoane,

indiferent dacă are sau nu au autism,

în loc să sancționăm tot ce se
abate de la normal,

de ce să nu celebrăm unicitatea

și să ne bucurăm de fiecare dată
când cineva dă frâu liber imaginației?

Vă mulțumesc.

(Aplauze)