Se poate vindeca America divizată?

Cum își poate reveni America după alegerile prezidențiale negative, partinice, din 2016? Socio-psihologul Jonathan Haidt studiază dimensiunea morală ce stă la baza preferințelor noastre politice. În conversația sa cu Chris Anderson, Curator TED, el descrie felurile de gândire și cauzele istorice care au dus la o diviziune atât de accentuată în America — și o viziune a modului în care se poate merge mai departe.

Chris Anderson: Deci, Jon, e ceva
de groază.

Jonathan Haidt: Da.

CA: Mi se pare că lumea e într-o fază
în care nu a fost de multă vreme.

Oamenii nu doar că nu cad de acord
în ce privește diviziunea politică

de stânga-dreapta.

Diferențele sunt mult mai adânci.

Ce Dumnezeu se întâmplă
și cum am ajuns aici?

JH: E ceva neobișnuit.

Sentimentul e mult mai apocaliptic.

Sondajul de la Pew Research arată
că gradul în care simțim că ceilalți

nu au dreptate -- nu doar că nu ne place
de ei, ci suntem puternic împotrivă,

considerându-i o amenințare
la adresa întregii națiuni.

Cifrele sunt tot mai mari, acum fiind
de peste 50% la sută de ambele părți.

Lumea e speriată, pentru că simte
că e diferit față de ce a fost,

mult mai intens.

Când studiez orice fel de puzzle social,
totdeauna aplic cele trei principii

de bază ale psihologiei morale
și cred că ne vor fi de ajutor și aici.

Primul lucru care totdeauna trebuie avut
în vedere când e vorba de politică

e că suntem ființe tribale,
am evoluat pentru tribalism.

Una din cele mai simple și profunde
evaluări ale naturii sociale umane

e proverbul beduin:

Eu contra fratelui meu; eu și fratele
împotriva vărului nostru; eu, fratele

și verii împotriva străinului.

Tribalismul a permis crearea societăților
mai mari, să ne unim

pentru a intra în competiție cu alții.

Asta ne-a scos din junglă și din micile
grupuri, dar înseamnă

și un etern conflict.

Întrebarea ce trebuie pusă e:

Care sunt aspectele sociale actuale
ce acutizează acest conflict

și ce ar putea să le aplaneze?

CA: E un postulat foarte sumbru; zici
că asta există de fapt în psihicul

majorității oamenilor la un anumit nivel?

JH: Oh, absolut. E un aspect de bază
al cogniției sociale umane.

Dar putem și să trăim împreună în pace
absolută și am inventat tot felul

de distracții, ca jocul de-a războiul,
sporturile, politica -- toate acestea sunt

moduri prin care exersăm această
natură tribală fără a răni pe nimeni.

De-asemenea, suntem foarte buni la comerț,
explorare și a face noi cunoștințe.

Așa că tribalismul trebuie văzut
ca fiind ceva oscilant -- nu suntem

condamnați la luptă continuă, dar nici
nu va fi niciodată pace la nivel mondial.

CA: Numărul membrilor tribului se poate
micșora sau poate crește.

JH: Da.

CA: Numărul celor pe care îi considerăm
„noi" și al celor considerați „alții”

sau „ei” se poate schimba.

Și unii credeau că acest proces poate
continua la infinit.

JH: Așa este.

CA: Și chiar că am extins
sensul de trib un timp.

JH: Cred că aici am putea ajunge la
o nouă diferențiere de stânga-dreapta.

Adică, stânga-dreapta, așa cum am
moștenit asta, provine de la diferența

de muncă versus capital, de la clasa
muncitoare și Marx.

Dar cred că acum, tot mai mult, vedem
o diferențiere în toate democrațiile

occidentale între cei ce vor să se
oprească la nivel de națiune, de popor,

de baștină -- și nu mă refer la asta
în mod negativ -- oameni cu un sentiment

de înrădăcinare mai profund, cărora
le pasă de orașul, comunitatea,

de națiunea lor.

Și cei ce sunt anti-baștină și care --
de câte ori am dubii, îmi vine în minte

melodia lui John Lennon „Imagine”.

„Imaginează-ți că nu sunt țări, nimic
pentru care să mori sau să ucizi.”

Aceștia vor o guvernare globală,
nu le plac statele naționale, granițele.

Puteți vedea asta și în toată Europa.

Un tip foarte bun la metafore --
se numește chiar Shakespeare --

a scris acum zece ani în Marea Britanie.

A avut o metaforă: „Suntem din cei ce
ridică sau coboară podul basculant?”

Marea Britanie e divizată 52 - 48
pe această temă.

Și America e divizată pe această temă.

CA: Deci, cei ca și noi, care au crescut
cu Beatles și cu filozofia hippie

de a visa la o lume mai conectată - părea
ideală și „cum ar putea cineva

să nu aprobe așa ceva?”

Ce tu spui este că, de fapt, la ora
actuală, milioane de oameni cred că asta

nu e doar prostie; e de fapt periculos
și greșit și se tem de așa ceva.

JH: Cred că marea problemă, mai ales
în Europa, dar și aici,

e problema imigrației.

Și cred că trebuie să privim cu mare
atenție la ce ne spun științele sociale

despre diversitate și imigrație.

Cu politizarea acesteia, odată ce devine
ceva iubit de stânga, iar dreapta --

atunci nici chiar sociologii
nu mai pot gândi imparțial.

Diversitatea are multe părți bune.

În mod clar duce la mai multă inovație.

Economia americană a crescut enorm
de pe urma ei.

Diversitatea și imigranții fac o mulțime
de lucruri bune.

Dar cred că globaliștii nu văd, nu vor
să vadă, că diversitatea etnică taie

capitalul social și încrederea.

Există un studiu foarte important de către
Robert Putnam, autorul lui "Bowling Alone”

ce disecă bazele de data ale capitalului
social și dovedește că cu cât oamenii simt

că sunt la fel, cu atât mai multă
încredere au unii în alții și pot avea

un stat redistribuționist.

Statele scandinave sunt atât de minunate
pentru că au această moștenire de țări

mici și omogene.

Și asta duce la un stat de bunăstare
progresiv, la un set de valori progresive,

de stânga, ce zice: „Coborâți podul
basculant! Lumea este un loc grozav!

Poporul sirian suferă --
trebuie să-i primim.”

Un lucru minunat.

Dar dacă -- și am fost în Suedia
în această vară --

dacă în Suedia discursul e corect politic
și nu se poate vorbi de părțile

negative, în cele din urmă vine
o mulțime de lume.

Va scade capitalul social,
ajutorul social va fi tot mai greu

de întreținut și se va ajunge,
ca și la noi în America, la o societate

divizată, evident divizată, între rase.

E foarte neplăcut să vorbim despre asta.

Dar cred că asta este, mai ales
pentru Europa, dar și pentru noi,

ceea ce ar trebui studiat.

CA: Zici că oamenii cu judecată,
oamenii care nu se consideră rasiști,

ci persoane morale, integre, susțin
că oamenii sunt prea diferiți; că suntem

în pericol de a supraîncărca percepția
a ceea ce oamenii sunt în stare,

prin amestecarea unor oameni
care sunt prea diferiți.

JH: Da, dar pot să fac ideea aceasta mai
acceptabilă, spunând că nu e vorba

neapărat despre rasă.

E vorba de cultură.

Există o lucrare excelentă
de știință politică a lui Karen Stenner,

care dovedește că atunci când oamenii
au senzația că suntem cu toții uniți,

cu toții la fel, există o predispoziție
la autoritarism.

Acești oameni nu sunt rasiști
când nu simt că ordinea socială și morală

ar fi periclitată.

Dar dacă faci un experiment inducându-le
ideea destrămării unității,

se manifestă diferit, sunt mai rasiști,
homofobi, vor să-i înlăture pe devianți.

Apare o reacție autoritară.

Stânga, pe baza textului lennonist --
scris de John Lennon -- face niște lucruri

ce declanșează o reacție autoritară.

Apare în mod clar în America
cu mișcarea „alt-right”.

Apare în Marea Britanie
și în toată Europa.

Dar partea mai pozitivă este, cred eu,
că localiștii, naționaliștii

au, de fapt, dreptate --
asta dacă accentuezi asemănarea culturală,

rasa nu prea mai contează.

Adică abordarea asimilaționistă
a imigrării rezolvă multe probleme.

Și dacă ții la un stat generos
de asistență socială trebuie să susții

că suntem cu toții la fel.

CA: OK, deci creșterea imigrării
și temerile legate de aceasta

sunt una din cauzele diviziunii de acum.

Alte cauze?

JH: Următorul principiu al psihologiei
morale e că intuiția precede

raționamentul strategic.

Ați auzit probabil temenul de
„raționament motivat”

sau „influenţă de confirmare”.

Există lucrări foarte interesante
despre posibila evoluție a inteligenței

și abilității verbale, prin a ne ajuta
nu pentru a afla adevărul,

ci pentru a ne manipula între noi,
a ne apăra reputația.

Suntem foarte buni în a ne justifica
propria persoană.

Și când se ține cont de interese de grup,
adică nu doar eu, ci tabăra mea

contra tabăra ta, evaluând dovezile
cum că dreptatea nu ar fi

de partea noastră, tot nu putem
accepta faptul acesta.

De aceea nu se poate câștiga o dezbatere.

Într-o dezbatere, nu poți convinge
prin rațiune și dovezi;

raționamentul nu funcționează așa.

Acum aduceți internetul, veniți cu Google:

„Am auzit că Barack Obama s-a născut
în Kenya. Să caut pe Google -- Doamne!

Zece milioane de intrări! Vezi, așa este!"

CA: A fost o surpriză neplăcută
pentru multă lume.

Mijloacele de comunicare socială au fost
adesea portretizate de tehno-optimiști

ca fiind marea forță de conectare
a oamenilor.

Dar a avut și câteva contra-efecte.

JH: Așa este. De aceea îmi place mult
viziunea de yin-yang a naturii umane

și a polarității stânga-dreapta --
ambele părți au dreptate în unele lucruri,

dar sunt oarbe la altele.

Astfel, stânga crede în general că natura
umană e bună: uniți toți oamenii,

dărâmați zidurile și totul va fi bine.

Dreapta -- conservatorii sociali,
nu libertarienii --ei cred în general

că oamenii pot fi lacomi, instinctivi
și egoiști, că e nevoie de reguli,

de restricții.

Păi da, dacă dai jos toate zidurile,
permiți comunicarea la nivel mondial,

obții multă pornografie și mult rasism.

CA: Ajută-ne să înțelegem: aceste legi ale
naturii umane au existat întotdeauna.

Ce s-a schimbat, de ce s-a adâncit
această diviziune?

JH: Trebuie avute în vedere șase-zece
cauze care se acumulează.

Voi enumera doar câteva.

În America, una din cele mai puternice --
de fapt în America și Europa --

una din cele mai importante e cel de-al
doilea război mondial.

Există studii interesante de către
Joe Henrich și alții care spun că

dacă țara ta a fost în război, mai ales
în timpul tinereții tale,

și, treizeci de ani mai târziu, ești
testat prin dilema surselor comune

sau dilema prizonierului,
ești mai cooperant.

Datorită naturii noastre tribale, zici:
„Părinții mei au fost adolescenți

în timpul războiului și căutau bucăți
de aluminiu pentru a susține războiul.

Adică, toată lumea era unită.

Și acești oameni se maturizează,
preiau afacerile și guvernul,

intră în poziții de conducere.

Sunt foarte buni în a face compromisuri
și în a coopera.

În anii '90 această generație se retrage.

Pe la sfârșitul anilor '90, rămânem
cu generația de „baby boomers".

Și aceștia și-au petrecut tinerețea
luptând între ei în fiecare țară,

în 1968 și după aceea.

Pierderea generației războiului,
cea mai măreață generație,

este o pierdere imensă.

Deci asta e una.

Alta ar fi, în America, purificarea
celor două partide.

Existau republicani liberali și democrați
conservatori.

America de la mijlocul secolului XX
era de fapt bipartidă.

Dar, datorită mai multor factori ce au
început să acționeze în anii '90,

cele două partide, liberal
și conservator, s-au purificat.

Și acum, membrii celor două partide
sunt cu totul diferiți și nimeni nu vrea

să-și dea copiii în tabăra adversă,
ceea ce, în anii '60, nu prea conta.

Deci, purificarea partidelor.

A treia ar fi Internetul și, cum am spus,
este cel mai puternic stimulent

pentru rațiune și demonizare post-hoc.

CA: Tonul actual al Internetului
este îngrijorător.

Tocmai am făcut o căutare rapidă
pe Twitter despre alegeri și am văzut

două postări succesive.

Una cu referire la o poză cu graffiti
rasist: „Dezgustător! Urâciune în țară,

adusă de #Trump.”

Următoarea: „Pagină dedicată
necinstitei de Hilary. Dezgustător!”

Mă frământă ideea de dezgust.

Căci poți avea o ceartă sau o controversă
pe o temă, poți fi furios pe cineva.

Dezgustul, ziceai, se referă la straturi
mai adânci.

JH: Așa-i. Dezgustul e altceva.

Furia -- știi, eu am copii.

Se bat de zece ori pe zi și se iubesc
de treizeci de ori pe zi.

Înainte și înapoi; te înfurii, te calmezi;
te înfurii, te calmezi.

Dezgustul e altceva.

Dezgustul proiectează persoana
ca fiind subumană, monstruoasă,

deformată din punct de vedere moral.

Dezgustul e ca cerneala care nu iese.

Există un studiu de terapie maritală
de către John Gottman.

Expresia facială de dezgust sau dispreț
a unui membru din cuplu e un predictor

de divorț rapid, în timp ce expresia
de furie nu prezice nimic,

pentru că, dacă stăpânești furia,
e, de fapt, bine.

Aceste alegeri sunt diferite.

Donald Trump folosește foarte mult
cuvântul „dezgust”.

E foarte sensibil la patogeni,
așa că dezgustul contează mult --

mai mult pentru el, e ceva unic la el --
dar pe măsură ce ne demonizăm reciproc

și, din nou, prin conceptul maniheist
al lumii, prin amplificarea ideii că lumea

e un câmp de bătaie între bine și rău,
și asta crește, devine mai probabil

să zicem nu doar că nu au dreptate
sau nu-mi place de ei,

ci că sunt meschini, satanici,
dezgustători, revoltători.

Și nu vrem să avem de-a face cu ei.

în ziua de azi vedem asta, de pildă,
în campusurile universitare.

Vedem impulsul de a nu da voie
celorlați pe campus, de a-i reduce

la tăcere, de a-i îndepărta.

Mi-e teamă că, dacă introducerea
în politică a unei întregi generații

de tineri implică mult dezgust, mai încolo
ei nu vor dori să se implice în politică.

CA: Și cum să facem?

Dezgustul. Cum să disipăm dezgustul?

JH: Nu se poate face prin rațiune.

Cred că -- Am studiat dezgustul mulți ani
și mă gândesc mult la emoții.

Și cred că opusul dezgustului e, de fapt,
iubirea.

Iubirea e -- Dezgustul e închiderea,
granițele.

Iubirea dizolvă pereții.

Relațiile personale, cred, sunt,
probabil, cele mai puternice mijloace

pe care le avem.

Poți fi dezgustat de un grup de oameni,
dar apoi întâlnești o anumită persoană

și descoperi că, de fapt,
ei sunt minunați.

Și așa, treptat, se schimbă categoria ta.

Tragedia e că americanii
erau mult mai amestecați în orașe

pe considerente politice,
de stânga-dreapta.

Iar acum e această mare
diferențiere morală, există numeroase

dovezi că tendința e să ne mutăm lângă
oameni care politic sunt ca noi.

E mai greu să găsești pe cineva
din tabăra opusă.

Aceștia sunt dincolo, departe.

E mai greu să-i cunoști.

CA: Ce ai spune cuiva, americanilor,
oamenilor în general, ce ar trebui

să înțelegem unii despre alții ca să
regândim acest „dezgust" instinctiv?

JH: Da.

De ținut minte un lucru foarte important.

Există un studiu de către politologul
Alan Abramowitz, care arată că democrația

americană e guvernată tot mai mult
de așa-zisul partizanat negativ.

Zici așa: OK iată un candidat.

Îți place de el, votezi pentru el.

Dar odată cu răspândirea reclamei
negative, „social media" și tot felul

de alte tendințe, influențează modul
în care se desfășoară alegerile.

Fiecare parte încearcă să prezinte
oponenții ca fiind atât de oribili încât

să se voteze de la început împotriva lor.

Deci votăm tot mai mult împotriva taberei
opuse și nu pentru tabăra noastră.

Trebuie avut în vedere că stânga zice așa:
„Ziceam eu că republicanii sunt răi, acum

Donald Trump e chiar dovada; acum pot
atribui oricărui republican

tot ce gândesc despre Trump.”

Iar asta nu este neapărat adevărat.

În general lumea nu e mulțumită
de propriul candidat.

Sunt cele mai negative alegeri in istoria
Americii.

În primul rând trebuie separate
sentimentele față de candidat

de sentimentele față de oamenii care aleg.

Apoi trebuie să ne dăm seama că, dat fiind
că trăim în lumi morale diferite --

metafora pe care o folosesc în carte
e că toți suntem prinși în „Matrix” --

adică fiecare comunitate morală
e o matrice, o halucinație consensuală.

Deci, ești prins în matricea albastră,
absolut totul se rezumă la faptul

că cealaltă parte sunt niște troglodiți,
rasiști, cei mai răi oameni de pe lume

și ai toate faptele drept dovadă.

Dar cel din casa vecină trăiește
într-o altă matrice morală.

Ei trăiesc într-un alt joc video și văd
un set de fapte total diferit.

Și fiecare vede alte amenințări la adresa
țării.

Și eu, fiind la mijloc, încercând
să înțeleg ambele părți, mi-am dat seama

că fiecare are dreptate.

Există numeroase amenințări la adresa
acestei țări și fiecare parte este,

prin constituție, incapabilă să le vadă
pe toate.

CA: E ca și cum ai spune că e nevoie
de un nou tip de empatie?

În mod tradițional, empatia se poate
defini cam așa: „Oh, îți simt durerea,

pot să mă pun în pielea ta.”

Și o avem pentru cei săraci, nevoiași,
cei ce suferă.

De obicei nu o avem pentru cei
pe care-i percepem ca „ceilalți"

sau care ne „dezgustă".

JH: Așa este.

CA: Cam cum s-ar putea construi acest nou
tip de empatie?

JH: Da, de fapt, cred --

Empatia e un subiect de psihologie
extrem de fierbinte și este un cuvânt

foarte folosit mai ales de stânga.

Empatia e un lucru bun, empatia
pentru clasele de victime preferate.

Deci, e important să empatizăm
cu grupurile pe care noi, cei de stânga,

le considerăm importante.

Asta se poate face ușor,
fiindcă aduce puncte.

Dar empatia ar trebui să aducă puncte
dacă o ai când e greu de avut.

Și cred --

Știi, am avut cincizeci de ani buni
ca să ne punem la punct problemele rasiale

și de discriminare legală, aceasta a fost
mult timp prioritatea numărul unu

și încă este importantă.

Dar cred că acest an, sper că va face
oamenii să înțeleagă că există

o amenințare existențială.

Diviziunea de stânga-dreapta e pe departe,
cred, diviziunea cea mai importantă.

Mai avem probleme rasiale, de sexe
și de LGBT, dar aceasta e cea mai urgentă

pentru următorii cincizeci de ani.

Și lucrurile nu se vor îmbunătăți
de la sine.

Va fi nevoie de o serie de reforme
instituționale, am putea vorbi

despre acestea, dar ar fi o conversație
lungă și întortocheată.

Cred că începe cu recunoașterea că acesta
e un moment de răscruce

și, da, e nevoie de un nou tip de empatie.

Trebuie să recunoaștem: de asta are
nevoie țara și de asta avem nevoie --

să ridice mâna cine vrea ca în următorii
patru ani să fie la fel de furios

și de îngrijorat ca în ultimul an,
să ridice mâna.

Deci, de vreți să scăpați de asta,
citiți-l pe Buddha, pe Isus,

pe Marc Aureliu, ei au tot felul
de sfaturi bune pentru a scăpa de frică,

ca să reformulezi lucrurile, să nu-l mai
vezi pe celălalt ca inamic.

Înțelepciunea antică are multe sfaturi
pentru acest tip de empatie.

CA: O ultimă întrebare: ce poate face
lumea pentru a ajuta vindecarea?

JH: E foarte greu să hotărăști pur
și simplu să lași deoparte

cele mai profunde prejudecăți.

Și studiile arată că, la ora actuală,
la noi în țară, prejudecățile politice

sunt mai adânci și mai puternice
decât cele rasiale.

Deci, cred că trebuie făcut un efort --
acesta e lucrul cel mai important.

Faceți un efort să vă întâlniți cu cineva.

Cu toții avem un văr, un cumnat,
pe cineva din tabăra opusă.

Deci, după alegeri -- stați o săptămână
sau două, probabil unii

se vor simți îngrozitor --
dar după câteva săptămâni faceți pasul,

spuneți că vreți să vorbiți.

Și, înainte să o faceți, citiți-l pe Dale
Carnegie: „Cum să-ți faci prieteni

și să devii influent” --

(Râsete)

Foarte serios.

Veți învăța tehnici, începând
cu recunoașterea, zicând: avem păreri

diferite pe multe teme, dar te respect
pentru un lucru, unchiu Bob -- sau: voi

conservatori -- sau orice altceva,
și puteți găsi ceva.

Dacă începeți apreciativ, e ceva magic.

E un lucru esențial pe care l-am învățat
pe care-l aduc în relațiile interumane.

Mai fac și eu greșeli prostești, dar sunt
foarte competent în a cere iertare

și în a recunoaște că celălalt avea
dreptate.

Dacă faceți asta, conversația merge chiar
bine, e chiar distractivă.

CA: Jon, discuția cu tine e fascinantă.

Chiar că se simte că suntem pe un teren
populat de întrebări adânci

despre moralitate și natura umană.

Înțelepciunea ta nici nu ar putea fi
mai relevantă.

Mulțumesc mult pentru timpul acordat.

JH: Mulțumesc, Chris.

JH: Mulțumesc, pentru toți.

(Aplauze)