De ce a avut loc Brexit - și ce să facem mai departe

Suntem rușinos de neștiutori de cât de divizate sunt societățile noastre, iar Brexit este urmarea unei diviziuni profunde, neexaminate, între cei care se tem de globalizare și cei care o acceptă, spune sociologul Alexander Betts. Cum ne raportăm acum la această frică, dublată de o dezamăgire crescândă față de clasa politică, în timp ce refuzăm să ne dăm bătuți în fața xenofobiei și naționalismului? Ascultați-l pe Betts vorbind despre patru pași post-Brexit către o lume mai incluzivă.

Sunt britanic.

(Râsete)

(Aplauze)

Niciodată nu a stârnit sintagma
„Sunt britanic” mai multă milă ca acum.

(Râsete)

Vin de pe o insulă unde multora
ne place să credem

că a existat continuitate
în ultimele mii de ani.

Avem tendința de a impune celorlalți
schimbare istorică,

dar am făcut mult mai puțin noi înșine.

Așa că a fost un șoc imens pentru mine

când m-am trezit în dimineața
zilei de 24 iunie

și am aflat că țara mea a votat
ieșirea din Uniunea Europeană,

că Primul Ministru a demisionat,

că Scoția lua în calcul un referendum

care ar putea pune capăt existenței
Regatului Unit.

A fost un șoc imens pentru mine

și a fost un șoc imens
pentru mulți oameni,

dar a fost și ceva care,
de-a lungul zilelor ce-au urmat,

a creat un colaps politic

în țara mea.

S-a cerut un al doilea referendum,

aproape de parcă, uitându-ne la un meci,

am putea cere adversarilor să reia faza.

Toată lumea dădea vina pe altcineva.

Era blamat Primul Ministru

în primul rând
pentru că a cerut referendumul.

Dădeau vina pe liderul opoziției
pentru că nu s-a străduit suficient.

Tinerii acuzau vârstnicii,

cei educați pe cei mai puțin educați.

Acel colaps a fost înrăutățit

de cel mai tragic element al său:

manifestări de xenofobie și rasism
pe străzile Marii Britanii

la un nivel cum nu mi-a fost dat să văd

în întreaga mea viață.

Se vorbește acum dacă țara mea
devine o Mică Anglie

sau dacă, cum a spus
unul dintre colegii mei,

suntem pe cale să devenim
un parc tematic al anilor '50,

plutind în Oceanul Atlantic.

(Râsete)

Întrebarea mea e aceasta:

Ar trebui să avem acest nivel de șoc
pe care-l trăim de atunci?

A fost ceva ce a avut loc peste noapte?

Sau sunt alți factori structurali
care ne-au adus unde suntem astăzi?

Așa că vreau să fac un pas în spate
și să pun 2 întrebări elementare.

Unu, ce reprezintă Brexit,

nu doar pentru țara mea,

ci pentru întreaga lume?

Doi, ce putem face în legătura cu asta?

Care ar trebui să fie răspunsul nostru?

Așadar, unu: ce reprezintă Brexit?

Retrospectiva e un lucru minunat.

Brexit ne învață multe lucruri
despre societatea noastră

și despre societățile din întreaga lume.

Evidențiază în moduri pe care, rușinos,
părem a nu le conștientiza,

cât de divizate sunt societățile.

Voturile diferă în funcție de vârstă,
educație, clasă socială și geografie.

Tinerii nu au venit la vot în număr mare,

dar cei care-au făcut-o
au vrut să rămână.

Vârstnicii au vrut să iasă
din Uniunea Europeană.

Geografic vorbind, Londra și Scoția
au fost cele mai devotate

rămânerii în Uniunea Europeană,

în timp ce în alte părți ale țării
era o ambivalență puternică.

Aceste divizări sunt lucruri ce trebuie
acceptate și tratate cu seriozitate.

Dar mai profund,
votul ne învață

despre natura politicii de astăzi.

Politica contemporană nu se mai rezumă
la a fi de dreapta sau de stânga.

Nu se rezumă la a impozita și a cheltui.

Vorbește despre globalizare.

Linia de demarcație a politicii moderne
e între cei ce acceptă globalizarea

și cei ce se tem de ea.

(Aplauze)

Dacă ne uităm la motivul plecării unora --

îi numim „Plecații”,
la polul opus sunt „Rămașii” --

vedem doi factori în anchetele de opinie

care au contat cu adevărat.

Primul era imigrația,
iar al doilea suveranitatea,

iar acestea reprezintă dorința oamenilor
de a-și recâștiga controlul asupra vieții

și sentimentul că nu sunt
reprezentați de politicieni.

Însă aceste idei semnifică
frică și alienare.

Reprezintă o retragere
înspre naționalism și granițe

în moduri pe care mulți le-am respinge.

Ceea ce vreau să sugerez e
că „tabloul” e mai complicat de-atât,

că internaționaliștii liberali,

ca mine, și mă includ cu fermitate aici,

trebuie să ne rescriem în acest tablou

pentru a înțelege cum am ajuns
în situația de acum.

Când ne uităm la tiparele de vot
din Regatul Unit,

diviziunile sunt evidente.

Zonele în albastru înseamnă „Rămânem”

și cele în roșu „Plecăm”.

Când m-am uitat la asta,

ceea ce m-a șocat a fost
timpul scurt din viața mea

pe care l-am petrecut
în multe din zonele roșii.

Uitându-mă la primele 50 de zone din UK
cu cel mai mare număr de voturi pentru,

brusc mi-am dat seama

că în total am petrecut în acele zone
patru zile din viața mea.

În unele din acele locuri,

nici măcar nu știam numele districtelor.

A fost un adevărat șoc pentru mine

și sugera faptul că oameni ca mine,

care se percep ca incluzivi,
deschiși și toleranți,

poate nu ne știm
propriile țări și societăți

atât de bine pe cât ne place să credem.

(Aplauze)

Provocarea ce derivă din asta
e că trebuie să găsim o cale

de a le explica globalizarea
acelor oameni,

de a admite că acei oameni
care poate nu au absolvit o universitate,

care nu au crescut neapărat cu Internet,

care nu au oportunități de a călători,

poate nu sunt convinși
de ceea ce ne convinge pe noi

în bulele noastre adesea liberale.

(Aplauze)

Înseamnă că trebuie să ajungem
mai departe și să înțelegem.

În votul pentru ieșire, o minoritate
au colportat politica fricii și urii,

creând minciuni și neîncredere

în jurul, de exemplu,
ideii că votul pentru Europa

ar putea reduce numărul de refugiați
sau solicitanți de azil veniți în Europa,

în timp ce votul pentru ieșire
nu a avut nimic de-a face cu imigrarea

din afara Uniunii Europene.

Dar pentru o majoritate semnificativă
a votanților pro ieșire,

peocuparea era dezamăgirea
față de clasa politică.

Acesta a fost un vot de protest
pentru mulți,

sentimentul că nimeni nu-i reprezenta,

că nu puteau găsi un partid politic
care să-i reprezinte,

așa că au respins clasa politică.

Asta s-a repetat în Europa și-n mare parte
din lumea liberal-democrată.

O vedem în creșterea în popularitate
a lui Donald Trump în SUA,

în naționalismul în creștere
al lui Viktor Orbán în Ungaria,

în creșterea popularității
lui Marine Le Pen în Franța.

Spectrul Brexit e prezent
în toate societățile.

Așa că întrebarea care cred că se impune
e a doua mea întrebare,

și anume: cum are trebui să răspundem
în mod colectiv?

Pentru noi, cei care vrem să creăm
societăți liberale, deschise, tolerante,

avem urgent nevoie de o nouă viziune,

o viziune a unei globalizări
mai tolerante, incluzive,

care să aducă oamenii cu noi
și nu să-i lase în urmă.

Această viziune a globalizării

trebuie să înceapă prin recunoașterea
beneficiilor globalizării.

Consensul economiștilor

e că liberul schimb, mișcarea capitalului,

mișcarea oamenilor peste granițe

aduc beneficii tuturor, per ansamblu.

Consensul între specialiștii
în relații internaționale

e că globalizarea aduce interdependență,

care aduce cooperare și pace.

Însă globalizarea are
și efecte redistributive.

Creează învingători și învinși.

Să luăm exemplul migrației:

știm că imigrarea e net pozitivă
pentru economie per ansamblu

aproape în toate circumstanțele.

Dar trebuie să fim foarte conștienți

de faptul că există
consecințe redistributive,

că imigrarea celor slab calificați

poate să ducă la o scădere a salariilor
pentru cei mai săraci din societate

și să pună presiune
pe prețul imobiliarelor.

Aceasta nu diminuează
faptul că e pozitivă,

dar înseamnă că mai mulți oameni
vor împărți acele beneficii

și le vor recunoaște.

În 2002, fostul secretar general
al Națiunilor Unite, Kofi Annan,

a rostit un discurs la Yale University,

iar acest discurs a abordat
tema globalizării incluzive.

Acela a fost discursul
în care a folosit termenul acesta.

A spus, parafrazez:

„Casa de sticlă a globalizării
trebuie să fie deschisă tuturor

dacă e să rămână sigură.

Bigotismul și ignoranța

sunt latura urâtă a globalizării
exclusiviste și antagonice.”

Această idee a globalizării incluzive
a fost pe scurt reactivată în 2008

la o conferință
despre guvernarea progresivă

ce implică mulți dintre liderii
țărilor europene.

Însă între austeritatea
și criza financiară din 2008,

conceptul a dispărut
aproape fără urmă.

Globalizarea a fost folosită
să sprijine o agendă neoliberală.

E percepută ca făcând parte
dintr-o agendă elitistă

și nu ca ceva de care beneficiază toți.

Trebuie să fie recuperată
pe o bază mult mai incluzivă

decât în prezent.

Așadar, întrebarea e:
cum atingem acest obiectiv?

Cum putem echilibra abordarea fricii
și alienării, pe de-o parte,

cu refuzul vehement, pe de altă parte,

de a ceda în fața xenofobiei
și naționalismului?

Aceasta e întrebarea pentru noi toți.

Ca și sociolog,

cred că sociologia ne oferă
niște puncte de plecare.

Transformarea noastră trebuie să fie
despre idei și schimbare materială

și vreau să vă dau 4 idei
ca punct de plecare.

Prima se leagă de ideea
de educație civică.

Brexit evidențiază

prăpastia dintre percepția publică
și realitatea empirică.

S-a sugerat că am trecut
la o societate post-factuală,

unde dovezile și adevărul nu mai contează,

iar minciunile au statut egal
cu claritatea dovezilor.

Deci cum putem --

(Aplauze)

Cum putem reconstrui respect pentru probe
și adevăr într-o democrație liberală?

Trebuie să înceapă cu educația,

dar trebuie să-nceapă cu acceptarea
faptului că sunt diferențe imense.

În 2014, institutul de sondare a opiniei
Ipsos MORI

a publicat un sondaj privind atitudinile
față de imigrație,

și a arătat că pe măsură ce crește
numărul de imigranți,

crește și preocuparea publicului larg
pentru imigrație,

chiar dacă nu a relevat cauzalitate,

deoarece asta ar însemna să ai de-a face
nu atât de mult cu cifre,

cât cu povestea ei politică și din media.

Însă același sondaj a mai arătat

și o imensă dezinformare a publicului larg

și o neînțelegere a naturii imigrării.

De exemplu, în aceste atitudini
din Regatul Unit,

oamenii au crezut că nivelul azilului

era un procent mai mare din imigrare
decât în realitate,

dar au crezut și că nivelul
de migrare educațională

era mult mai mare
raportat la migrația totală

decât era în realitate.

Așadar, trebuie să vizăm
această dezinformare,

diferența dintre percepție și realitate
privind aspecte cheie ale globalizării.

Asta nu poate fi lăsată
în seama școlilor noastre,

deși e important să începem
de la o vârstă fragedă.

Trebuie să implice participarea civică
pe-ntreg parcursul vieții

și angajamentul public
pe care, ca societăți, îl încurajăm.

Al doilea lucru care cred
că e o oportunitate

e ideea de a încuraja mai multă
interacțiune între comunități diferite.

(Aplauze)

Unul din lucrurile care, pentru mine,
iese izbitor în evidență,

uitându-mă la atitudinea
față de imigrare în Regatul Unit,

e că, în mod ironic,
regiunile țării mele

foarte tolerante față de imigranți

au numărul cel mai mare de imigranți.

De exemplu, Londra și Southeast
au cel mai mare număr de imigranți

și sunt, de departe, zonele
cele mai tolerante.

Zonele cu cel mai scăzut nivel de imigrare

sunt cele mai exclusiviste și mai puțin
tolerante cu migranții.

Trebuie să încurajăm
programe de tip exchange.

Trebuie să ne asigurăm că generațiile
mai în vârstă care nu pot călători

au acces la Internet.

Trebuie să încurajăm,
și la nivel local și național,

mai multă mișcare, participare,

interacțiune cu oameni
pe care nu-i cunoaștem

și cu ale căror opinii
poate nu suntem de acord.

Al treilea lucru care cred că e crucial,

iar asta chiar e fundamental,

e că trebuie să ne asigurăm că toți

au parte de beneficiile globalizării.

Această ilustrație post-Brexit
din Financial Times e frapantă.

Arată, în mod tragic, că cei care au votat
pentru ieșirea din Uniunea Europeană

erau cei care au beneficiat
material cel mai mult

din comerțul cu Uniunea Europeană.

Problema e, însă,
că oamenii din acele zone

nu s-au perceput ca beneficiari.

Nu au crezut că, de fapt, primeau acces

la beneficiile materiale ale comerțului
crescut și mobilității crescute prin lume.

Lucrez la întrebări care au de-a face
predominant cu refugiații,

iar una dintre ideile
despre care am vorbit mult timp,

în principal țărilor
în curs de dezvoltare,

e că, pentru a încuraja
integrarea refugiaților,

nu trebuie să îi ajutăm doar pe refugiați,

trebuie să ne ocupăm și de preocupările
comunităților gazdă din zonele locale.

Însă analizând asta,

una dintre recomandările de politică
e că trebuie să asigurăm

disproporționat mai bune structuri
educaționale, servicii de sănătate,

acces la serviciile sociale

în acele zone cu nivel crescut de imigrare

pentru a ne ocupa
de preocupările populației locale.

Însă în timp ce încurajăm asta
în țările dezvoltate,

nu luăm acele lecții acasă

să le implementăm în propriile societăți.

Mai mult, dacă chiar vom lua în serios

nevoia de a asigura beneficiile economice,

afacerile și corporațiile noastre
au nevoie de un model de globalizare

care să admită că și ei
vor accepta oameni.

A patra și ultima idee
pe care vreau să o avansez

e că avem nevoie de politică
mai responsabilă.

Este prea puțină știință socială

care să compare atitudinile
vizavi de globalizare.

Dar din sondajele existente,

putem vedea că e o variație imensă
în diferite țări

și perioade diferite în acele țări

în atitudine și toleranță

față de probleme precum migrația
și mobilitatea, pe de-o parte,

și liberul schimb, pe de alta.

Dar cred că una dintre ipotezele
care apare la o privire rapidă la date

e că societățile polarizate sunt mult
mai puțin tolerante față de globalizare.

Societăți precum Suedia în trecut,

cum e Canada astăzi,

unde există o politică de centru,

unde stânga și dreapta conlucrează,

încurajează atitudini
ce sprijină globalizarea.

Ceea ce vedem în lume în prezent
e o polarizare tragică,

un eșec în a avea un dialog
între extremele din politică,

o discrepanță ce vizează
acel teritoriu central liberal

care poate încuraja comunicarea
și o înțelegere comună.

S-ar putea să nu o facem astăzi,

dar cel puțin trebuie să facem apel
la politicieni și media

să se renunțe la un limbaj al fricii
și să fim mai toleranți unul cu celălalt.

(Aplauze)

Aceste idei sunt experimentale,

parțial deoarece trebuie să fie
un proiect incluziv și comun.

Sunt tot britanic.

Sunt tot european.

Sunt tot un cetățean global.

Pentru cei care credem

că identitățile noastre
nu se exclud reciproc,

trebuie să lucrăm împreună

să ne asigurăm că globalizarea
ne include pe fiecare

și nu lasă pe nimeni în urmă.

Doar atunci vom putea reîmpăca
democrația cu globalizarea.

Mulțumesc.

(Aplauze)