Înțelepciunea vine de la marii scriitori pentru orice an al vieții

Deși suntem atât de diferiți unul de un altul, cu toții îmbătrânim de-a lungul unei secvențe mărețe comune și modelele împărtășite ale vieților noastre trec în paginile cărților iubite. În acest discurs emoționant, ziaristul Joshua Prager explorează etapele vieții cu ajutorul citatelor lui Norman Mailer, Joyce Carol Oates, William Trevor și ale altor mari scriitori, ilustrate de către designerul grafic Milton Graser. „Cărțile ne spun cine am fost, cine suntem și cine vom fi”, spune Prager.

Împlinesc 44 de ani luna viitoare

și am senzația că 44
o să fie un an foarte bun,

un an de realizări și împliniri.

Așa simt

și nu pentru că este ceva
pe cale să mi se întâmple,

ci pentru că am citit că va fi un an bun

într-o carte din 1968, scrisă de
Norman Mailer.

„Își simțea propria vârsta, 44 ...”

scrise Mailer în „Armatele Nopții”,

„...ca și cum ar fi fost o întruchipare
solidă

de oase, mușchi, inimă, minte,
și sentimentul de a fi om,

ca și cum s-ar fi realizat."

Știu că Mailer
nu a scris despre mine.

Dar știu și că, de fapt, a făcut-o;

pentru noi toți, voi, eu,
subiectul cărții sale,

că avem vârsta asta
mai mult sau mai puțin,

încă de la naștere trecem toți
prin același parcurs măreț:

prin minunile și greutățile
copilăriei;

emanciparea și frustrarea adolescenței;

drepturile și etapele maturității;

recunoașterile și resemnările bătrâneții.

Sunt modele de viață

și sunt transmise.

Așa cum a scris Thomas Mann:
„O să mi se întâmple mie ca și lor."

Nu doar trăim aceste modele.

Le și înregistrăm.

Le scriem în cărți,
devenind astfel narațiuni

pe care le putem apoi citi și recunoaște.

Cărțile ne spun cine am fost,

cine suntem și cine vom fi.

Fac asta de milenii.

Cum a scris James Salter:

„Viața se traduce în pagini,
dacă e să se traducă în ceva.”

Astfel, acum șase ani, un gând
mi-a trecut prin minte:

dacă viața se traduce în pagini,
atunci există, undeva,

pasaje scrise despre orice vârstă.

Dacă le-aș putea găsi, aș reuși
să le asamblez într-o narațiune.

Aș putea să le asamblez într-o viață,

o viață lungă, una de o sută de ani,

toată secvența aceea măreață

prin care trec
cei mai norocoși dintre noi.

Atunci aveam 37 ani,

„o vârstă a înțelepciunii,”
a scris William Trevor.

Aveam tendința de a medita
asupra timpului și vârstei.

O boală în familie
și apoi o rană de-a mea

au arătat destul de clar că a îmbătrâni
nu poate fi asumat.

În plus, a îmbătrâni
doar a amânat inevitabilul,

timpul făcând ceea ce
nu fac circumstanțele.

Totul era puțin demoralizant.

O listă, totuși, ar fi durat în timp.

Să înregistrez o viață,
un an vulnerabil după altul,

ar fi fost ca și cum aș strânge
și ține tot ce e trecător,

mi-ar fi permis mie și altora
să aruncăm o privire în viitor,

dacă am fi ajuns sau nu acolo.

Când am început să completez lista,
m-a obsedat imediat,

căutând pagini peste pagini
despre vârste și vârste.

Uite așa eram la fiecare întâlnire anuală
a primilor noștri 100 de ani.

„27 ani...un timp al revelațiilor
neașteptate”,

„62... al diminuărilor subtile”.

Desigur, știam că aceste prospecte
erau relative.

În primul rând, acum trăim mai mult
și îmbătrânim mai lent.

Christopher Isherwood a folosit
expresia „frunza îngălbenită”

pentru a descrie un om la 53 ani,

la doar un secol după ce Byron
a folosit-o pentru a se descrie la 36 ani.

(Râsete)

Știam că viața poate oscila
în mod sălbatic și imprevizibil

de la un an la altul

și că unii pot trăi aceeași vârstă
în mod diferit.

Însă, chiar și așa,
pe măsură ce lista se forma,

la fel făcea și pe pagină,
asemeni reflexiei clare în oglindă,

viața pe care o trăiam:

descoperind la 20 ani că
„...nu ești niciodată sigur de cine ești”,

ieșind la 30 din „ ...teritoriul dezolat
de pregătire pentru o viață activă"

și învățând la 40 „... să închid încet
ușile camerelor

în care nu m-aș mai fi întors".

Și iată-mă aici.

De fapt, iată-ne aici pe toți.

Milton Glaser, marele designer grafic

ale cărui superbe ilustrații
le puteți vedea aici

și care astăzi are 85 ani --

toți acei ani „...o maturitate
și o apoteoză”, a scris Nabokov,

m-au făcut să cred că,
precum arta și culoarea,

la fel și literatura ajută să ne amintim
ceea ce am trăit.

Într-adevăr, când i-am arătat
lista bunicului meu,

a dat din cap drept recunoaștere.

Pe atunci avea 95
și mai avea puțin de trăit,

ceea ce, a scris Roberto Bolaño,

„... e ca și cum nu ai muri niciodată."

Privind înapoi, mi-a spus că da,

Proust avea dreptate că la 22
suntem siguri că nu vom muri,

la fel cum și tanatologul
Edwin Schneidman avea dreptate

că la 90 ani suntem siguri de asta.

Și i s-a întâmplat lui,

la fel ca și lor.

Acum lista e terminată:

o sută de ani.

Uitându-mă la ea,

știu că nu am terminat.

Încă mai trebuie să-mi trăiesc viața,

mai am atâtea pagini prin care să trec.

Gândindu-mă la Mailer,

aștept 44 ani.

Mulțumesc!

(Aplauze)