Lawrence Lessig: Noi, Poporul și Republica pe care trebuie să o recâștigăm

Politica în America e, în esență, coruptă datorită dependenței candidaților la Congres de finanțările unui procent microscopic de cetățeni. Iată argumentul central al acestui discurs fulminant al specialistului în drept, Lawrence Lessig. Cu imagini la foc automat, el ne arată cum slăbește procesul finanțării Republica în mod fundamental și dă voce unui strigăt general de indignare ce va rezona cu mulți americani și nu numai.

A fost odată ca niciodată,

o țară numită Lesterland.

Lesterland semăna mult cu Statele Unite.

Ca și Statele Unite, avea
vreo 311 milioane de locuitori,

iar dintre aceste 311 milioane,

144.000 se numeau Lester.

Dacă Matt's e aici,

îl asigur că doar am împrumutat personajul
din serialul său,

îl returnez imediat.

Așadar 144.000 se numesc Lester,

adică 0,05% din populație.

Dar Lesterii în Lesterland au puteri deosebite.

În Lesterland se fac două alegeri
în fiecare ciclu electoral.

Una se numește alegeri generale.

Cealaltă, alegeri de Lesteri.

La alegerile generale votează toți cetățenii,

dar în alegerile de Lesteri votează doar Lesterii.

Și aici e șmecheria.

Pentru a candida la alegerile generale,

trebuie să obții un rezultat foarte bun

la alegerile de Lesteri.

Nu trebuie neapărat să le câștigi,
dar trebuie să obții un rezultat foarte bun.

Ce putem spune despre democrația
în Lesterland?

Putem spune: unu,

cum a declarat Curtea Supremă în Cetățeni Uniți,

că oamenii au până la urmă o influență
asupra persoanelor oficiale alese

pentru că, la urma urmei, există alegeri generale.

Dar numai după ce Lesterii și-au făcut treaba

cu candidații care doresc să se înscrie
pentru alegerile generale.

Și doi, evident, această dependență de Lesteri

duce la o subtilă, subestimată,

am putea spune camuflată înclinație

spre a-i mulțumi continuu pe Lesteri.

OK, deci e o democrație, niciun dubiu,

dar ea depinde de Lesteri

și depinde de oameni.

Are relații de dependență concurente,

am putea spune conflictuale,

ce depind de cine sunt Lesterii.

OK. Acesta este Lesterland.

Acum, după ce am descris Lesterlandul,
aș vrea să vedeți trei lucruri.

Unu: Statele Unite e Lesterland.

Statele Unite e Lesterland.

Și în Statele Unite e așa, sunt două alegeri,

una pe care o numim alegeri generale,

o a doua pe care ar trebui s-o numim alegerile pentru bani.

La alegerile generale votează toți cetățenii,

dacă au peste 18 ani, în unele state dacă au CI.

La alegerile pentru bani votează finanțatorii

și, exact ca în Lesterland,

șmecheria e că pentru a candida
la alegerile generale,

trebuie să obții un rezultat foarte bun
la alegerile pentru bani.

Nu trebuie să le câștigi neapărat.
Gândiți-vă la Jerry Brown.

Dar trebuie să obții un rezultat foarte bun.

Și aici e cheia: sunt exact la fel de puțini
finanțatori relevanți în SUA-land,

câți Lesteri sunt în Lesterland.

Acum ziceți: „chiar?”

„Doar 0,05%?”

Iată statisticile din 2010:

0,26% din populația Americii

a donat 200 de dolari sau mai mult
unui candidat federal,

0,05% a donat suma maximă
unui candidat federal,

0,01% – un procent dintr-un procent –

a donat 10.000 de dolari sau peste
unui candidat federal,

iar în acest ciclu electoral,
statistica mea favorită este

că 0,000042%

— cei care le au cu numerele știu
că e vorba de 132 de americani —

sunt cei care au dat 60%
din fondurile de campanie

din ciclul care tocmai s-a încheiat.

Sunt doar un avocat, mă uit la acest șir de cifre

și zic că e corect să afirm

că procentul de finanțatori relevanți în America
e de 0,05%.

În acest sens, finanțatorii sunt Lesterii noștri.

Ce putem spune despre democrația
în SUA-land?

Așa cum a declarat Curtea Supremă în Cetățeni Uniți,

putem spune: sigur, oamenii au
o influență hotărȃtoare

asupra persoanelor oficiale alese.
Există alegeri generale,

dar numai după ce finanțatorii au determinat

candidații care doresc să se înscrie
pentru alegerile generale.

Și doi, evident,

această dependență de finanțatori

duce la o subtilă, subestimată, camuflată înclinație

spre a-i mulțumi continuu pe finanțatori.

Candidații la Congres și membrii Congresului

își petrec între 30 și 70% din timp

adunând fonduri pentru a ajunge înapoi în Congres

sau pentru a-și aduce partidul la putere,

iar întrebarea pe care trebuie să ne-o punem e:

ce îi face pe acești oameni
să-și petreacă timpul la telefon,

să sune oameni pe care nu i-au întâlnit niciodată,

să sune cea mai mică felie a acelui 1%?

Ca toată lumea, făcând asta,

ei își formează un al șaselea simț,
o conștientizare continuă

a modalității în care acțiunile lor afectează
posibilitatea strângerii de fonduri.

Devin, în jargon X-Files,

„cei care-și schimbă forma”,
ajustându-și constant opiniile

în funcție de ce cred ei că ajută
la strângerea de fonduri,

nu în chestiuni de 1 la 10,

ci în chestiuni de 11 la 1000.

Leslie Byrne, un Democrat din Virginia,

a povestit că atunci când a fost aleasă în Congres,

un coleg i-a spus:
„Totdeauna înclină spre verde.”

Pentru a fi mai clar, ea a continuat:

„El nu era un ecologist.” (Râsete)

Deci și aici există democrație,

o democrație ce depinde de finanțatori

și de oameni,

cu relații de dependență concurente,

posibil conflictuale,

în funcție de cine sunt finanțatorii.

OK, Statele Unite e Lesterland, punctul unu.

Și iată punctul doi.

În Statele Unite e mai rău decât în Lesterland

pentru că vă puteți imagina, în Lesterland,

dacă noi, Lesterii, am primi o scrisoare oficială în care scrie:

„Hei, trebuie să desemnați candidatul
pentru alegerile generale”,

poate am putea să avem în vedere
un fel de aristocrație a Lesterilor.

Lesterii sunt din toate păturile sociale.

Sunt Lesteri bogați și săraci, Lesteri albi și negri,

puțini Lesteri femei, dar faceți abstracție
de asta pentru moment.

Avem Lesteri de pretutindeni. Am putea să ne întrebăm:

„Ce am putea face ca în Lesterland să fie mai bine?”

Cel puțin e posibil ca Lesterii să acționeze
spre binele Lesterlandului.

Dar în țara noastră, în SUA-land,

cu siguranță există câțiva Lesteri drăguți,

muți dintre ei sunt prezenți aici,

dar marea majoritate a Lesterilor
acționează în folosul Lesterilor

pentru că realizarea coalițiilor schimbătoare
în care se organizează cei 0,05%,

nu ține seama de interesul public.

E din interes personal. În acest sens,
în SUA e mai rău decât în Lesterland.

Și în sfârșit, punctul trei:

Indiferent ce se spune despre Lesterland,

critici ale originii istoriei, ale tradițiilor,

în țara noastră, în SUA-land, Lesterland e corupție,

corupție.

Prin corupție nu înțeleg bani gheață
ce circulă în plicuri maro,

în secret, printre membrii Congresului.

Nu corupție în sens Rod Blagojevich.

Nu mă refer la fărădelege.

Corupția la care mă refer e perfect legală.

Ea se referă la baza fondatoare a acestei republici.

Fondatorii ne-au dat ceea ce ei au numit o republică,

dar prin republică ei înțelegeau
democrație reprezentativă,

iar prin democrație reprezentativă
se refereau la un guvern,

așa cum a spus Madison în Federalist 52,
care trebuie să aibă o ramură

care să depindă doar de popor.

Acesta e modelul de guvernare.

E poporul și guvernarea

în această dependență exclusivă,

dar problema e că în evoluția Congresului,
s-a ajuns la o dependență diferită,

care nu mai este doar de popor,

ci, tot mai mult, o dependență de finanțatori.

Și aceasta e o dependență,

dar e conflictuală și diferită de o dependență
exclusivă de popor

atât timp cât finanțatorii nu sunt poporul.

Aceasta e corupția.

Această corupție are o parte bună și o parte rea.

Partea bună e că e bipartinică,

e o corupție cu șanse egale.

Blochează stânga pe o serie de teme
de care nouă, celor de stânga, chiar ne pasă.

Blochează și dreapta,

făcând argumentarea principială a dreptei
tot mai imposibilă.

Astfel că dreapta vrea o guvernare mai slabă.

Când Al Gore a fost Vicepreședinte,
echipa sa a avut ideea

deregularizării unei părți semnificative
a industriei telecomunicațiilor.

Șeful politic și-a dus ideea în Capitoliu

și, după cum mi-a spus,

răspunsul a fost: „Pe dracu'!

Dacă îi deregularizăm pe acești băieți,

cum vom mai strânge fonduri de la ei?”

E un sistem proiectat să mențină status quo-ul,

inclusiv acela al unui guvern puternic și invaziv.

Funcționează împotriva stângii și a dreptei

și asta, ați zice, e partea bună.

Dar iată și partea rea.

E o corupție patologica ce distruge democrația

pentru că în orice sistem

în care alegerea membrilor depinde

de o fracție infinitezimală a populației,

de un număr extrem de mic dintre noi,

acest cel mai mic număr

poate bloca reforma.

Știu, anunțul ar fi trebuit să fie zguduitor.

O pot spune doar așa. Iată!

Blochează reforma.

Deoarece avem de-a face cu o economie a influenței,

avându-i în centru pe cei care fac lobby,

bazată pe polarizare.

Bazată pe disfuncție.

Lucrul cel mai rău pentru noi

e cel mai bun pentru strângerea de fonduri.

Henry David Thoreau: „Ies o mie de lăstari

din ramurile răului pentru cel ce lovește la rădăcină.”

Asta-i rădăcina.

OK, fiecare în parte știți asta.

N-ați fi putut fi aici, dacă n-ați fi știut,
totuși ignorați.

O ignorați. E o problemă imposibil de rezolvat.

Vă concentrați pe problemele ce se pot rezolva,

cum ar fi: eradicarea poliomielitei,

sau fotografierea fiecărei străzi,

realizarea primului translator universal,

sau construirea unei fabrici de fuziune în garaj.

Acestea sunt probleme abordabile, deci ignorați –

(Râsete) (Aplauze) –

ignorați acest tip de corupție.

Dar nu mai putem ignora această corupție.

(Aplauze)

Avem nevoie de un guvern funcțional.

Și nu pentru stânga sau dreapta,

ci pentru stânga și dreapta,

pentru cetățenii de stânga și dreapta,

pentru că, până ce nu punem capăt acestei corupții,

nu există posibilitatea unei reforme substanțiale.

Aș dori acum să vă gândiți fiecare
la cea mai importantă problemă.

Pentru mine e schimbarea climei,
dar poate fi reforma financiară,

simplificarea sistemului fiscal
sau inegalitatea fiscală.

Luați problema în brațe,
puneți-o în fața voastră,

priviți-o drept în ochi și spuneți-i
că anul acesta nu mai este Crăciun.

Că nu va mai fi niciodată Crăciun.

Nu vom rezolva niciodată problema

până când nu vom rezolva aceasta prima dată.

Nu că problema mea ar fi
cea mai importantă. Nu este.

A ta e cea mai importantă,
dar a mea e prima,

problema pe care trebuie să o rezolvăm

înainte de a trece la rezolvarea
problemelor care vă frământă.

Nu-i reformă substanțială și nu ne putem permite

o lume, un viitor fără o reformă substanțială.

OK. Deci, cum să facem asta?

Se pare că aici analiza e simplă.

Dacă problema e că membrii își consumă
extraordinar de mult timp

pe strângerea de fonduri de la
cea mai mică parte a Americii,

soluția e să-i facem să-și petreacă
mai puțin timp cu aceasta

și să strângă bani de la mai mulți americani,

să mărească felia,

să mărească influența de fondatori pentru a restaura

ideea de dependență doar de cetățean.

Aceasta nu necesită amendarea Constituției,

schimbarea Primului Amendament.

Pentru asta ar fi nevoie de o singură lege,

o lege care să stipuleze ce înțelegem

prin alegeri finanțate de dolari puțini,

o lege de campanii finanțate de cetățean,

și există câteva propuneri în acest sens:

Legea Alegeri Drepte Acum,

Legea Americană Anticorupție,

idee de a da oamenilor vouchere
de finanțare a alegerilor ,

pe care, în cartea mea, am numit-o
Proiectul Grant și Franklin,

idea lui John Sarbanes,
Legea Grassroots Democracy.

Fiecare ar rezolva această corupție

prin împărțirea influenței finanțatorilor
fiecăruia dintre noi.

Analiza e simplă.

Această politică e greu de dus,
chiar imposibilă

pentru că această reformă
ar reduce politica de lobby

și Capitoliul – așa cum a spus
congresmanul Jim Cooper,

un Democrat din Tennessee –

a devenit moșia politicii de lobby.

Membrii, echipa și birocrații

au în cap un model de afacere
tot mai comun,

care e axat pe viața lor postguvernamentală,

viața lor de lobby-ist.

Între 1998 și 2004, 50% din senatori

și 42% din reprezentanți
s-au retras ca să devină lobby-iști.

Procentele cresc

și, după calculele United Republic
din aprilie trecut,

creșterea medie a salariilor celor studiați

a fost de 1452%.

Deci se pune întrebarea legitimă:
Cum să vină de la ei schimbarea?

Sunt sceptic.

Sunt cinic. Am sentimentul neputinței.

Dar nu accept.

Problema e rezolvabilă.

Dacă vă gândiți la problemele pe care părinții noștri
au încercat să le rezolve

în secolul XX,

cum ar fi rasismului și sexismul,

sau homofobia pe care încercăm
să o învingem în acest secol,

acestea sunt probleme grele.

Nu te trezești într-o zi și constați
că nu mai există niciun rasist.

E nevoie de mai multe generații
pentru ca bucata de ADN,

acea prejudecată să iasă
din sufletul oamenilor.

Dar asta e doar o problemă de stimulare.

Schimbă modul de stimulare și atitudinea se schimbă.

Statele care au adoptat sisteme de finanțare cu bani puțini

au constatat peste noapte schimbarea practicilor.

După ce Connecticut a adoptat acest sistem,

în primul an, 78% din reprezentanții aleși

au renunțat la sumele mari de contribuție,
optând doar pentru cele mici.

E rezolvabil,

nu prin a fi un Democrat,

nu prin a fi un Republican,

ci prin a fi cetățean,

prin a fi cetățeni TED.

Pentru că, dacă doriți să porniți reforma,

vedeți, aș putea să o pornesc

la jumătate de preț față de stabilirea politicii energetice,

aș putea să vă dau înapoi o republică.

Dar chiar dacă nu sunteți de partea mea,

chiar de credeți că așa ceva e imposibil,

de cinci ani de când vorbesc la TED am învățat,

reluând această temă tot mereu,

chiar de credeți că așa ceva e imposibil, e irelevant.

Irelevant.

Odată am vorbit la Dartmouth și,
când am terminat, o femeie s-a ridicat.

Scriu în carte și ea îmi zice:

„Dom' profesor, m-ați convins că nu avem nicio șansă.
Nicio șansă.

Nu putem face nimic.”

Atunci am dat în retragere.

Am încercat să mă gândesc: „Cum aș putea răspunde
la o astfel de deznădejde?

Ce înseamnă deznădejdea asta?”

Mi-a apărut imaginea fiului meu de șase ani.

Mi-am imaginat un doctor care a venit la mine și mi-a zis:

„Fiul dumneavoastră are tumoare pe creier,
nu putem face nimic.

Nu-i nimic de făcut.”

Oare, nu aș face nimic?

Aș sta doar? Aș accepta? OK, nu pot face nimic?

Iau o pauză și concep Google Glass.

Sigur că nu. Aș face tot posibilul,

pentru că dragostea înseamnă

să faci tot posibilul, să consideri
că ce se spune e irelevant,

la naiba cu ce se spune.

Apoi am văzut legătura evidentă. Chiar și noi,
liberalii,

ne iubim țara.

(Râsete)

Așa că atunci când învățații și politicienii

zic că nu e posibilă schimbarea,

această iubire de țară le răspunde:

„E irelevant.”

Pierdem ceva drag,

ceva iubit și păstrat în sufletul fiecăruia din această sală,

dacă pierdem această republică, deci acționăm

prin toate mijloacele posibile pentru a dovedi
că acești înțelepți se înșeală.

Întrebarea mea este:

Aveți această dragoste?

Aveți dragoste de țară?

Dacă da,

ce naiba faceți, ce naiba facem noi pentru asta?

Când Ben Franklin a fost dus de la Convenția
pentru Constituție,

în septembrie 1787, a fost oprit pe stradă
de o femeie care l-a întrebat:

„Domnu' Franklin, ce a ieșit?”

Franklin a spus: „O republică, doamnă,
păstrați-o dacă se poate.”

O republică. O democrație reprezentativă.

Un guvern ce depinde doar de popor.

Am pierdut acea republică.

Trebuie să acționăm cu toții
ca să o recâștigăm.

Mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)

Mulțumesc. (Aplauze)