Phil Plait: Cum să protejăm Pământul de asteroizi

Ce are un diametru de zece kilometri şi ar putea distruge civilizaţia într-o clipă? Un asteroid - şi sunt o mulţime. Cu umor şi imagini minunate, Phil Plait captivează publicul de la TEDxBoulder cu toate felurile în care asteroizii pot ucide şi ce trebuie să facem ca să îi evităm.

Vreau să vă vorbesc despre ceva

destul de mare.

Vom începe de aici.

Acum 65 de milioane de ani

dinozaurii au avut o zi proastă.

(Râsete)

O bucată de rocă cu diametrul de zece kilometri,

călătorind cu o viteză

de 50 de ori mai mare decât un glonţ,

s-a izbit de Pământ.

A eliberat toată energia sa deodată,

şi a fost o explozie

uluitoare.

Dacă ai pune laolaltă toate armele nucleare

construite la apogeul Războiului Rece

şi le-ai detona pe toate

în acelaşi timp,

explozia ar fi o milionime

din energia eliberată în momentul acela.

Dinozaurii au avut o zi foarte proasă.

De acord?

O piatră cu diametrul de zece kilometri e foarte mare.

Noi toţi trăim aici în Boulder.

Dacă vă uitaţi pe fereastră şi puteţi vedea

Long's Peak, probabil vă e cunoscut.

Acum, ia Long's Peak şi pune-l

în spaţiu.

Ia muntele Meeker. Ia şi pe acesta,

pune-l în spaţiu

la fel şi muntele Everest şi K2

şi munţii din India.

Atunci vei începe să-ţi formezi o idee

despre câtă rocă vorbim.

Ştim că a fost aşa de mare din cauza

impactului şi craterului lăsat.

A lovit în locul pe care-l ştim acum ca Yucatan,

în Golful Mexic.

După cum puteţi vedea acolo este

Peninsula Yucatan, vedeţi insula Cozumel

de pe coasta de est.

Craterul lăsat a fost de mărimea aceasta.

A fost uriaş. Să vă dau proporţiile,

iată. Gradaţia este

sus 50 de mile, 100 de kilometri

în partea de jos. Craterul acesta

cu diametrul de 300 de kilometri

a excavat o cantitate enormă

de pământ care s-a revărsat şi

a cauzat incendii pe toată planeta,

a lansat destul praf cât să ascundă soarele.

A eradicat 75 la sută

din toate speciile de pe Pământ.

Nu toţi asteroizii sunt aşa de mari.

Unii sunt mai mici.

Iată unul care a venit

deasupra Statelor Unite

în Octombrie 1992.

A venit într-o seară de vineri.

De ce e important?

Pentru că atunci camerele video tocmai

începeau să devină cunoscute şi oamenii,

părinţii le aduceau la meciurile

de fotbal ai copiilor lor să îi filmeze.

Iar din moment ce acesta a sosit într-o vineri

părinţii au putut filma aceste imagini grozave

cum acest obiect s-a spulberat în atmosferă

deasupra statelor West Virginia, Maryland, Pessylvania

şi New Jersey până când a făcut asta

unei maşini în New York.

(Râsete)

Acesta nu e un crater de 300 de kilometri,

dar puteţi vedea piatra

care e acolo, cam de mărimea

unei mingi de fotbal, care a lovit

maşina aceea şi a făcut asemenea daune.

Obiectul acesta a fost probabil de mărimea

unui autobuz când a intrat în atmosferă.

S-a rupt prin presiunea atmosferică

s-a sfărâmat şi apoi bucăţile au căzut

şi-au cauzat nişte daune.

N-ai vrea să cadă pe piciorul

sau capul tău fiindcă ar lăsa o gaură.

Ar fi rău.

Dar nu ar eradica toată viaţa pe Pământ,

deci e bine. Dar se dovedeşte

că nu-i nevoie de ceva de 10 kilometri

pentru a face multe daune.

E o limită între o piatră mică şi o rocă uriaşă

şi dacă cineva dintre voi a fost vreodată

lângă Winslow, Arizona,

acolo e un crater în deşert care e

care e atât de reprezentativ încât se numeşte Meteor Crater.

Ca să vă dau o idee, acesta are în jur de 1,6 kilometri.

Dacă vă uitaţi în partea de sus, aceea e o parcare,

şi sunt acolo nişte rulote.

Deci diametrul în jur de 1,6 kilometri, 180 de metri adâncime.

Obiectul care a format locul acesta avea probabil

între 30 şi 45 de metri, deci circa de mărimea

auditoriului Mackey de aici.

A venit la o viteză enormă,

s-a izbit în pământ şi a explodat

cu aproximativ energia unei bombe nucleare

de 20 de megatone -

o bombă foarte puternică.

Asta s-a întâmplat acum 50.000 de ani, deci se poate

c-a ucis câţiva bizoni sau antilope,

sau alte animale în deşert,

dar probabil că n-a cauzat

devastare globală.

S-a aflat că asteroizii nu trebuie

să lovească pământul pentru a produce daune.

În 1908, deasupra Siberiei, în apropierea

regiunii Tunguska - pentru fanii Dan Aykroyd

dintre voi care au văzut "Vânătorii de fantome",

când a menţionat cea mai mare ruptură între dimensiuni

de la explozia din Siberia din 1909 şi până acum,

a greşit data, dar nu-i o problemă. (Râsete)

A fost în 1908. Asta e. Pot să trec peste.

(Râsete)

Un alt asteroid a intrat în atmosfera Pământului

şi acela a explodat deasupra solului,

cu mulţi kilometri deasupra suprafeţei Pământului.

Căldura exploziei a aprins pădurea

iar apoi a sosit unda de şoc

şi a doborât copacii pe o suprafaţă

de sute de kilometri pătraţi.

A provocat daune imense.

Şi iarăşi, a fost o piatră aproximativ

de mărimea auditoriului în care ne aflăm.

Cel din Meteor Crater a fost din metal,

şi metalul e mult mai dur,

deci a ajuns până la sol.

Cel din Tunguska a fost probabil din rocă

şi mult mai sfărâmicios, deci

a explodat în aer. Oricare ar fi, acestea sunt

explozii enorme, 20 de megatone.

Când astfel de asteroizi explodează,

nu produc daune ecologice globale.

Nu fac ceva asemănător celui

care a ucis dinozaurii.

Pur şi simplu nu sunt destul de mari.

Dar produc daune globale economice,

fiindcă nu trebuie să lovească neapărat,

ca să facă astfel de daune.

Nu trebuie să cauzeze devastare globală.

Dacă unul din aceştia ar lovi

practic oriunde, ar cauza panică.

Dar dacă ar veni deasupra unui oraş important -

nu spun că anumite oraşe ar fi mai importante decât altele,

dar ne bazăm pe unele dintre ele mai mult

din punctul de vedere al economiei globale -

deci ne-ar putea dăuna foarte mult

nouă, ca o civilizaţie.

Deci, acum că v-am speriat ca naiba...

(Râsete)

Ce putem face? Aşa e?

Acesta e o ameninţare posibilă.

Vreau să menţionez că n-am avut

un impact uriaş ca cel care a ucis dinozaurii

de 65 de milioane de ani. Sunt foarte rare.

Cele mai mici se întâmplă mai des, dar

probabil o dată la câteva secole

sau milenii, dar totuşi e ceva

de care trebuie să fim conştienţi.

Deci, ce facem cu ei?

Primul lucru e să-i găsim.

Aceasta e o imagine a unui asteroid

care a trecut pe lângă noi în 2009.

E acolo.

Dar vedeţi că e extrem de palid.

Nici nu ştiu dacă puteţi vedea,

cei din ultimul rând. Sunt doar stele.

Aceasta e o piatră în jur de 27 de metri,

deci aproximativ de mărimea celor care au explodat

deasupra regiunii Tunguska şi în Arizona acum 50.000 de ani.

Aceştia sunt palizi.

Sunt greu de văzut şi cerul e foarte mare.

Trebuie să-i găsim noi primii.

Vestea bună e că-i căutăm.

NASA a consacrat fonduri pentru asta.

Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă,

alte ţări sunt foarte interesate de asta.

Construim telescoape care caută

ameninţarea. E un mare prim pas,

dar care-i următorul pas? Pasul al doilea

este când vedem unul venind spre noi,

trebuie să-l oprim. Ce facem?

Probabil c-aţi auzit despre asteroidul

Apophis. Dacă nu, veţi auzi.

Dacă aţi auzit despre apocalipsa maya 2012

atunci veţi auzi despre Apophis,

fiindcă sunteţi conectaţi la toate reţelele

despre sfârşitul lumii.

Apophis e un asteroid descoperit în 2004.

Are un diametru de aproximativ 230 de metri,

deci e destul de mare - ştiţi,

mai mare decât un stadion - şi va trece

pe lângă Pământ în aprilie 2029.

Şi va trece atât de aproape de noi

încât va intra sub sateliţii noştri

meteorologici.

Gravitaţia Pământului va îndoi orbita acestuia

atât încât dacă nimereşte într-un loc,

dacă trece prin regiunea aceasta

în formă de fasole numită

gaura cheii, gravitaţia Pământului va îndoi orbita

tocmai îndeajuns ca şapte ani mai târziu

pe 13 aprilie, care, adaug, cade pe o vineri,

în anul 2036... (Râsete)

- nu poţi planifica astfel de lucruri -

Apophis ne va lovi. Şi are diametrul

de 250 de metri, deci ar provoca

daune incredibile.

Vestea bună e că şansele ca el să treacă

tocmai prin această gaură şi să ne lovească

la următoarea trecere sunt unu la un milion,

aproximativ - şanse foarte, foarte scăzute, deci eu personal

nu-mi petrec nopţile îngrijorându-mă deloc.

Nu cred că Apophis e o problemă.

De fapt Apophis e o binecuvântare,

fiindcă ne-a amintit despre pericolul

reprezentat de asteroizi.

Acesta a fost descoperit doar acum câţiva ani

şi ar putea să ne lovească peste câţiva ani.

Nu ne va lovi, dar ne dă şansa să studiem

asteroizii aceştia. N-am înţeles cu adevărat

găurile cheie şi acum înţelegem

şi iată că e foarte important,

deoarece cum poţi opri

un asteroid ca acesta?

Să vă întreb, ce se întâmplă

dacă stai în mijlocul drumului şi vine

o maşină spre tine? Ce faci? Asta.

Aşa-i? Te mişti. Maşina trece pe lângă tine.

Dar nu putem mişca Pământul, cel puţin

nu uşor, dar putem mişca un asteroid mic.

Şi de fapt am făcut-o deja.

În 2005 NASA a lansat o sondă

numită Deep Impact, care s-a izbit în -

a izbit o bucată în centrul unei comete.

Cometele sunt foarte asemănătoare asteroizilor.

Scopul nu era să-l mişcăm.

Scopul era să facem un crater să excavăm

materia şi să vedem ce era sub suprafaţa

cometei şi am aflat

destul de multe.

Am mişcat cometa foarte puţin,

nu prea mult, dar nu acela era scopul.

Dar gândiţi-vă la asta.

Cometa asta orbitează în jurul soarelui

la 16 sau 32 de kilometri pe secundă.

Am lansat o sondă spaţială şi-am lovit-o. Aşa-i?

Imaginaţi-vă cât de greu poate fi şi-am făcut-o.

Asta înseamnă c-o putem face din nou.

Dacă trebuie, dacă vedem un asteroid care vine

spre noi, şi vine direct spre noi,

şi avem doi ani până ajunge, bum! L-am lovit.

Puteţi să - ştiţi dacă vă uitaţi

la filme, poate vă gândiţi,

de ce nu folosim o armă nucleară?

Poţi să încerci, dar problema e sincronizarea.

Dacă tragi o armă nucleară la un asteroid,

trebuie s-o detonezi cu o toleranţă de

câteva milisecunde sau îl vei rata.

Şi sunt multe alte probleme.

E foarte greu.

Dar doar să loveşti ceva? Asta-i uşor.

Cred că şi NASA poate s-o facă,

şi-au arătat că pot. (Râsete)

Problema e, ce se întâmplă dacă loveşti

asteroidul, îi schimbi orbita,

o măsori şi afli că

doar am împins-o într-o gaură cheie,

iar acum ne va lovi peste 3 ani.

Părerea mea e, bine. Da?

Nu ne va lovi în 6 luni. Asta-i bine.

Acum avem 3 ani să facem altceva.

Şi poţi să-l loveşti din nou. E un pic

neîndemânatic. S-ar putea să-l împingi iar

într-o gaură cheie, deci nu faci asta.

Iar asta e partea care-mi place.

(Râsete)

După ce am încercat metoda macho, de genul:

"BUM! O să-l lovim direct în faţă!"

apoi venim cu mănuşile de catifea.

(Râsete)

Există un grup de cercerători şi ingineri

şi astronauţi iar ei se numesc

Fundaţia B612. Cei dintre voi care

au citit Micul prinţ

înţeleg referinţa, sper. Asteroidul

pe care trăia Micul prinţ se numea B612.

Ei sunt nişte tipi deştepţi - bărbaţi şi femei -

astronauţi, cum ziceam, ingineri.

Rusty Schweickart, care a fost un astronaut

pe Apollo 9 e în grupul acesta. Dan Durda, prietenul meu

care a făcut imaginea aceasta lucrează aici

la Institutul de Cercetare din Sud-vest în Boulder,

pe strada Walnut. El a creat imaginea pentru asta

şi e de fapt unul dintre astronomii

care lucrează pentru ei. Dacă vedem un asteroid

care urmează să lovească Pământul şi avem

destul timp, putem să-l lovim să-l mutăm

pe o orbită mai bună. Dar apoi lansăm

o sondă care trebuie să fie de o tonă sau două.

Nu e nevoie să fie uriaşă - câteva tone,

nu prea mare - şi-l parchezi lângă asteroid.

Nu aterizezi fiindcă asteroizii se rotesc

neîncetat. E foarte greu să aterizezi pe ei.

În schimb te apropii.

Gravitaţia asteroidului atrage sonda,

iar sonda are o masă de câteva tone.

Are foarte puţină gravitaţie, dar e suficient

cât să atragă asteroidul şi prepari rachetele

- da, d-abia se vede, dar acolo sunt

fâşii de fum lăsate de rachete - practic

asteroidul şi sonda sunt conectaţi prin

gravitaţie iar dacă mişti sonda foarte încet,

foarte foarte uşor, poţi conduce

piatra aceea spre o orbită mai sigură.

Poţi chiar s-o pui în orbită în jurul Pământului

şi am putea s-o exploatăm prin minerit, deşi

asta e o cu totul altă poveste. N-o să încep acum.

(Râsete)

Dar am fi bogaţi!

(Râsete)

Deci imaginaţi-vă!

Sunt nişte pietre uriaşe care zboară prin spaţiu

şi ne lovesc şi ne dăunează,

dar am descoperit ce să facem

şi avem toate cele necesare ca s-o facem.

Avem astronomi cu telescoape cu care

caută asteroizi. Avem oameni foarte foarte

inteligenţi care sunt preocupaţi cu asta

şi încearcă să descopere cum să rezolve

problema, şi avem tehnologia de a o face.

Sonda aceasta nu poate folosi rachete chimice.

Rachetele chimice au o propulsie prea puternică.

Sonda ar zbura de-acolo.

Am inventat ceva numit un motor ionic,

care e un motor cu o propulsie foarte foarte scăzută.

Generează energia unei foi de hârtie

pe mână, incredibil de uşor,

dar poate funcţiona luni şi ani,

asigurând acea împingere foarte uşoară.

Dacă cineva de-aici e fan Star Trek,

au întâmpinat odată o navă extraterestră care

avea un motor ionic şi Spock a zis

"Tehnologia lor e foarte sofisticată.

Cu motorul acesta sunt cu 100 de ani înaintea noastră."

Da, avem un motor ionic acum. (Râsete)

Nu avem nava Enterprise, dar

avem un motor ionic acum.

(Aplauze)

Spock.

(Râsete)

Deci...

asta-i diferenţa

între noi şi dinozauri.

Asta s-a întâmplat cu ei.

Nu trebuie să ni se întâmple şi nouă.

Diferenţa între noi şi dinozauri

e că noi avem un program spaţial

şi putem să votăm,

deci ne putem schimba viitorul.

(Râsete)

Avem capacitatea să ne schimbăm viitorul.

Peste 65 de milioane de ani,

oasele noastre nu vor aduna

praful într-un muzeu.

Vă mulţumesc mult.

(Aplauze)