Pedanteria triumfătoare a Reginei Virgulelor de la revista The New Yorker

„A fi corector la revista The New Yorker e ca și cum ai fi fundaș în echipa din Liga Majoră de Baseball - orice mic detaliu este atacat de critici”, afirmă Mary Norris, care a ocupat această poziție timp de mai mult de treizeci de ani. În acest timp, ea și-a dobândit o reputație de severitate și pentru faptul de a fi o „maniacă a virgulelor”, dar acest lucru este nefondat, afirmă dânsa. Mai presus de orice, munca ei se rezumă la un singur lucru: să pună autorii într-o lumină bună. Explorați stilul specific al revistei The New Yorker, alături de persoana care îl cunoaște cel mai bine, în acest discurs încântător.

Am petrecut ultimii 38 de ani din viață
încercând să fiu invizibilă.

Sunt corector.

Lucrez la revista The New Yorker,

și a fi corector la revista The New Yorker
e ca și cum ai fi fundaș

în echipa din Liga Majoră de Baseball:

orice detaliu mic este atacat de critici -

ferească Dumnezeu să comiți o greșeală.

Insist să ne lămurim: nu corectorii aleg
ce va fi scris într-o revistă.

Noi lucrăm doar la nivelul propoziției,

poate al paragrafului,

analizăm cuvintele, analizăm punctuația.

Munca noastră constă în detalii.

Noi punem trema, adică cele două puncte
deasupra lui „i” în cuvântul „naïve.”

Noi impunem stilul specific al revistei.

Fiecare publicație
își are stilul său specific.

Stilul revistei noastre este unul aparte.

Uneori suntem tachinați
pentru stilul nostru.

Imaginați-vă - noi încă mai scriem
cuvântul „teen-ager” cu cratimă,

de parcă acel cuvânt
tocmai ar fi fost inventat.

Vedeți voi, datorită acelei cratime
în cuvântul „teen-age”

și tremei peste litera „o”
în cuvântul „coöperate,”

veți ști sigur că citiți The New Yorker.

Corectura la revista The New Yorker
este un proces mecanic.

Există la noi și un post asemănător:
corector text

sau „Supervizor pagină”.

În timp ce procesul de redactare
este unul mecanic,

munca secretarului de redacție
este interpretativă.

Facem sugestii autorului,
prin intermediul editorului

pentru a scoate în evidență
accentul unei propoziții

și atragem atenția asupra
repetițiilor neintenționate

și propunem alternative convingătoare.

Scopul nostru e să-l punem pe autor
într-o lumină favorabilă.

Important de spus
că trimitem corecturile direct editorului

și nu autorului.

Adesea se creează o dinamică de tipul
polițistul bun/polițistul rău,

în care redactorul șef - folosesc cuvântul
ca termen generic -

este, invariabil, polițistul cel rău.

Dacă ne facem meseria bine,
suntem invizibili,

dar de îndată ce comitem o greșeală,

noi, corectorii, devenim
în mod orbitor de vizibili.

Citez acum cea mai recentă greșeală
care mi s-a pus în cârcă:

[Marțea trecută, Sarah Palin,
întruchiparea în Partidul Republican,

înainte de Trump,
a unui zero barat populist,

l-a susținut pe Trump.]

„Unde erau renumiții corectori
de la The New Yorker?” a scris un cititor.

„Autorul nu a vrut, mai degrabă, să scrie
'munte de ignoranță'?”

Aoleu!

Nu există scuză pentru această greșeală.

Însă mie îmi place expresia „zero barat”.

Ar putea fi argoul american
pentru cuvântul nihilism.

(Râsete)

Un alt cititor citează
un fragment din revistă:

[Ruby avea 76 de ani, dar și-a păstrat
statura autoritară;

doar că mersul instabil
îi contrazicea vârsta.]

Acesta a adăugat:

„Sigur revista cunoaște
semnificația lui <>,

și aici avem chiar opusul cuvântului
folosit în propoziție.

Haide! Adună-te!”

Contrazice: a crea o falsă impresie.

Ar fi trebuit să fie: „trăda”

E.B. White a scris odată
referitor la virgulele din revistă:

„Acestea sunt aruncate cu precizia
unor cuțite în jurul unui corp”

(Râsete)

Și așa și este -
am primit o mulțime de reclamații.

„Chiar e nevoie de două virgule
în 'Martin Luther King, Jr., Boulevard'?”

Poate că nu, dar da,
acesta este stilul revistei pentru „Jr.”

Un mucalit a scris:

[„Vă rog, ați putea-o elimina,
sau, măcar, s-o țineți în frâu,

pe obsedata virgulelor,
din editura dvs.?”]

(Râsete)

În acest caz, virgulele sunt la loc bun,

exceptând faptul că nu este virgulă

între „obsedata vigulelor” și „din”.

(Râsete)

De asemenea, dacă trebuie virgule
în jurul lui „măcar”,

am putea schimba folosind linia de pauză
în jurul frazei:

„... - sau, măcar, să o țineți în frâu -”

Perfect!

(Aplauze)

Apoi, mai e și asta:

„Vă iubesc, vă iubesc revista,

însă ați putea să nu mai scrieți
numerele mari cu litere?”

[două milioane și jumătate...]

Nu.

(Râsete)

Un ultim strigăt de exasperare
de la un maniac al ortografiei:

[„Acele chestii lungi, fibroase
sunt corzi vocale, și nu coarde vocale.”]

Cititorul exasperat a adăugat:

„Sigur nu sunt primul care vă scrie

cu privire la această greșeală
extraordinară,

cum sunt la fel de sigur,
că nu sunt nici ultimul.

Rușine!”

(Râsete)

Îmi plăcea să primesc mesaje.

Este un pact între scriitori și editori.

Editorul niciodată
nu își trădează scriitorul,

niciodată nu divulgă glumele proaste
care au trebuit tăiate

sau povestiri care erau prea lungi.

Un editor grozav salvează scriitorul
de excesele sale.

La fel și corectorii au un cod etic;

nu facem reclamă din neglijențele altuia.

Mă simt neloială divulgându-le aici,

deci mai bine să vorbim
despre ceea ce facem bine.

Oarecum, mi-am dobândit reputația
de a fi prea severă.

Dar lucrez cu scriitori care știu
cum să obțină ce vor de la mine.

Îl cunosc pe Ian Frazier,
alias „Sandy,” din anii 80.

Și este unul din preferații mei,

chiar dacă uneori scrie câte o propoziție

care îl lasă mut pe corector.

Iată un fragment din povestirea
despre Staten Island

după uraganul Sandy:

[Un doc care s-a rupt la mijloc
și și-a pierdut cealaltă jumătate

aluneca, în jos, pe apă,

cu firele și conductele sale de sprijin
aplecându-se înainte

precum niște spaghete
care alunecă dintr-o cutie deschisă.]

(Râsete)

Odinioară, acest lucru nu ar fi trecut
de criticile unui gramatician.

Dar ce puteam să fac?

De fapt, acel „precum”
ar fi trebuit să fie „așa cum”,

dar sună ridicol,

de parcă autorul era să se îmbarce
pe o comparație homerică extinsă -

„așa cum deschizi o cutie cu spaghete.”

(Râsete)

Am decis că uraganul
i-a conferit justiție poetică lui Sandy

și am lăsat propoziția așa cum era.

(Râsete)

În general,
când consider că ceva e greșit,

întreb de trei ori.

I-am mărturisit asta și lui Sandy,
iar el m-a întrebat:

„Doar de trei ori?”

Deci el a învățat să reziste.

Recent, a scris o poveste
pentru „Talk of the Town”,

este secțiunea de la începutul revistei

cu articole scurte cu subiecte
de la expoziția lui Ricky Jay

la Muzeul Metropolitan,

până la pungile pentru resturi
de mâncare în Franța.

Povestirea lui era despre
reîntoarcerea în Bronx

a magistratului Curții Supreme de Justiție
Sonia Sotomayor.

Aici m-au provocat trei lucruri.

Primul, o greșeală de gramatică.

Judecătoarea purta o haină neagră,
iar Sandy a scris:

[Fața și mâinile ei ieșeau în evidență
precum într-un tablou vechi, întunecat.]

Spre deosebire de fraza cu uraganul,

cu acest „precum”, autorul nu avea scuza

că descrie pagubele produse de uragan.

„Precum” este o prepoziție,
iar obiectul prepoziției

este un substantiv.

Acest „precum” ar fi trebuit să fie „ca”.

„Ca într-un tablou vechi, întunecat.”

Apoi o chestiune de ortografie:

Autorul cita pe cineva
care îl asista pe judecător:

[„Va dura doar un minut.

În-microfonăm Judecătorul,”]

În-microfonăm?

În industria muzicii se scrie „mic”

pentru că așa scrie pe echipamente.

Nu am mai văzut niciodată
cuvântul folosit ca verb,

sincer, m-a speriat cumplit ideea
că „în-microfonăm”

va apărea în revistă
în pofida atenției mele.

(Râsete)

Stilul The New Yorker pentru abrevierea
„microfon”-ului este „mike”.

În fine, a fost și o problemă gramaticală

în care pronumele are același număr

cu antecedentul.

[fiecare și-au ținut respirația]

„și-au” este la plural, iar „fiecare”
este la singular.

Nu zicem niciodată:
„Toată lumea au fost acolo.”

Toată lumea a fost acolo.
Toată lumea este aici.

Însă oamenii spun mereu lucruri de genul:
„Fiecare și-au ținut respirația.”

Ca să-i dea legitimitate,

corectorii numesc asta:
„ei” la forma singular,

de parcă numind-o la singular,
n-ar mai fi la plural.

(Râsete)

E treaba mea ca atunci când observ asta,
s-o corectez imediat.

Nu a mers
„Fiecare și-a ținut respirația ei,”

„Fiecare și-a ținut respirația lui,”

sau „Fiecare și-au ținut
respirația lui sau a ei.”

Orice am sugerat,
trebuia să se îmbine cu textul.

Am întrebat, prin editor,

dacă autorul ar vrea să schimbe
textul astfel:

„Cu toții și-au ținut respirația,”

deoarece „Cu toții” este la plural.

Nici vorbă!

Am încercat din nou: „Toți cei prezenți
și-au ținut respirația?”

Credeam că asta sună cam juridic.

Însă editorul a precizat

că nu putem avea „prezenți” și „prezență”

în aceeași propoziție.

Când s-a întors varianta finală,

autorul a acceptat „ca”
în loc de „precum”,

și „pune microfonul”,
în loc de „în-microfonat”.

Dar „Fiecare și-au ținut
respirația” a rămas tare pe poziție.

Doi din trei nu e așa de rău.

În aceeași chestiune,

în articolul privind
punga pentru resturi în Franța,

s-a folosit gratuit cuvântul F ,
de către un francez.

Mă întreb, când vine mesajul,

care dintre acestea
îi va fi iritat mai mult pe cititori.

(Râsete)

Mulțumesc.

(Aplauze)