O istorie a următorilor 30 de ani

Fondatorul MIT Media Lab, Nicholas Negroponte, ne poartă într-o călătorie prin ultimii 30 de ani de tehnologie. Iscusitul prevestitor aduce în lumină interfețe și inovații pe care le-a prezis în anii 1970 și 1980, ridiculizate atunci dar omniprezente azi. La final ne oferă o ultimă previziune — absurdă? strălucită? — pentru următorii 30 de ani.

...trecem pe video-disc,
setat pe redare...

...mă interesează de fapt cum cuplăm
oamenii și calculatoarele....

...vom folosi ecranele TV
sau echivalentele lor

pentru a citi viitoarele
cărți electronice...

(Muzică, voci suprapuse)

...mă interesează mult ecranele tactile...
...super tehnologic, super tactil...

...ai tot timpul degetele la îndemână...

...un alt mod în care
calculatoarele ating oamenii...

...le purtăm, le purtăm fizic...

...deodată, la 11 septembrie,

lumea s-a mărit...

NN: Mulțumesc.
(Aplauze)

Mulțumesc.

Când am fost invitat aici,

mi s-a cerut să vizionez
și toate cele 14 prezentări TED

pe care le-am făcut până acum.

Cronologic.

Prima a durat două ore.

A doua o oră, apoi câte o jumătate de oră.

Dar eu nu observam
decât cum îmi crește chelia.

(Râsete)

Imaginați-vă că vă vedeți viața
derulându-se, 30 de ani din ea.

A fost, cel puțin pentru mine,

o experiență destul de șocantă.

În timpul alocat am de gând

să vă spun ce s-a întâmplat
în timpul celor 30 de ani

și apoi să fac și o previziune,

și să vă spun câte ceva
din ce planuri de viitor am.

Pe ecran vedeți

când a fost TED 1 în viața mea.

E destul de important

pentru că făcusem deja
15 ani de cercetări,

deci aveam ceva în stoc și a fost ușor.

Nu eram ca Fidel Castro
să pot vorbi două ore,

sau ca Bucky Fuller.

Aveam 15 ani în spate,

iar Media Lab urma să se deschidă.

Asta a fost ușor.

Dar există câteva lucruri

legate de ce s-a întâmplat
în acea perioadă

care sunt cu adevărat importante.

Unul e faptul că pe vremea aceea

calculatoarele încă nu erau pentru oameni.

În aceeași perioadă se mai întâmpla ceva:

noi eram considerați
informaticieni neserioși.

Nu eram „adevărați”.

Ceea ce vă voi arăta este,
în retrospectivă,

mult mai interesant și mult mai acceptat
decât a fost atunci.

Voi descrie anii

și chiar mă voi întoarce
la ce făcusem mult înainte.

Iată cam ce făceam în anii 1960:

manipulare foarte directă,

foarte influențată de
arhitectul Moshe Safdie,

fiindcă am studiat arhitectura,

și vedeți aici că am construit
chestii robotice

care puteau construi structuri
de tipul locuințelor.

Pentru mine asta încă nu era Media Lab,

ci era începutul a ceea ce voi denumi

informatică senzorială.

Și aleg degetele în parte pentru că
toată lumea credea că e ridicol.

S-au publicat lucrări despre
cât de stupid e să folosești degetele.

Trei motive. Unul era rezoluția scăzută.

Altul era că mâna ar acoperi
ce vrei să vezi.

Iar al treilea, cel mai tare,

era că degetele ar murdări ecranul.

Și astfel degetele nu vor fi niciodată
un instrument folositor.

Aici vedeți un dispozitiv
pe care l-am făcut în anii 1970,

care nici până azi n-a prins.

Nu e sensibil doar la atingere,
ci și la presiune.

Voce: Pune un cerc galben acolo.

NN: În continuare,
dar tot înainte de TED 1...

Voce: Mută-l la vest de romb.

Creează un cerc verde și mare acolo.

Of, fir-ar să fie.

NN: ...am încercat să facem
o interfațare simultană,

adică vorbeai și indicai,

deci aveai într-un fel canale multiple.

A venit Entebbe.

În 1976 un avion Air France
a fost deturnat, dus la Entebbe.

Iar israelienii au executat
o operațiune de salvare extraordinară,

și asta în parte pentru că au exersat-o
pe o copie fizică a aeroportului.

Ei construiseră aeroportul,
așa că au construit o copie în deșert,

iar când au sosit la Entebbe

cunoșteau locul, pentru că
de fapt mai fuseseră acolo.

Guvernul SUA ne-a întrebat
pe câțiva, în 1976,

dacă putem face
același lucru pe calculator.

Bineînțeles, cineva ca mine
a spus da, imediat.

S-a făcut un contract
cu Departamentul Apărării

și am construit o camionetă
și o platformă.

Am făcut un fel de simulare,
deoarece existau video-discuri.

Asta era tot în 1976.

Iar acum, după mulți ani,

a părut această camionetă
și astfel aveți Google Maps.

Și totuși unii ziceau că
asta nu-i informatică serioasă.

Dar cineva pe nume Jerry Wiesner,
care întâmplător era rectorul MIT,

a considerat că totuși e informatică.

E una dintre regulile pentru oricine
dorește să înceapă ceva în viață:

ai grijă să fie și rectorul implicat.

Când făceam Media Lab

era ca și cum aș avea o gorilă
pe scaunul din față.

Dacă eram oprit pentru depășirea vitezei

și polițistul se uita pe geam
și vedea cine e în mașină,

spunea: „A, vă rog, continuați!”

Și astfel am reușit.

În treacăt, aici vedeți
un dispozitiv simpatic,

e o fotografie lenticulară
a lui Jerry Wiesner

unde singurul lucru
care se schimba erau buzele.

Când oscilai bucățica de film lenticular
în fața fotografiei

buzele se mișcau sincron,

cu o lărgime de bandă zero.

Era un sistem de teleconferință
cu lărgime de bandă zero pe atunci.

Iată aici ce era Media Lab,
ce spuneam că vrem să facem,

că lumea calculatoarelor, a editurilor
și tot așa se vor combina.

Iarăși, nu era ceva general acceptat,

dar se auzea des la TED la începuturile sale.

Aici vedeți spre ce ne îndreptam.

Așa a fost posibil Media Lab.

Unul din apanajele vârstei

e că vă pot spune, cu mare încredere,

că am fost în viitor.

Am fost acolo, de fapt, de multe ori.

Și spun asta pentru că
de multe ori în viața mea am spus

„Peste 10 ani va fi așa”,

iar cei 10 ani treceau.

Apoi spuneam „Peste 5 ani va fi așa”
și treceau cei 5 ani.

Deci când spun asta simt oarecum

că e pentru a nu știu câta oară.

Dintre afirmațiile mele
cel mai des citată e poate aceasta:

„Informatica nu privește
calculatoarele, ci traiul”.

N-a avut mare efect,
dar apoi a început să aibă.

A început, pentru că oamenii
s-au prins că nu mediul e mesajul.

Și vă arăt această mașină,

într-o poză cam urâtă,

pentru a vă spune cam ce fel de întâmplări
mi-au caracterizat într-o măsură viața.

Aici e un student de-al meu

care făcuse un doctorat
cu tema „Șoferul din spate”.

Abia apăruse GPS-ul,

mașina știa unde se află
și-i dădea șoferului instrucțiuni audio,

când să vireze la dreapta,
când la stânga și tot așa.

Am constatat atunci că unele aspecte
ale instrucțiunilor erau dificile.

De exemplu, ce înseamnă
să virezi prima la dreapta?

Dacă vii pe o stradă prima la dreapta
e probabil a doua, și multe alte probleme.

Studentul a făcut o teză minunată.

Dar biroul de brevete de la MIT i-a spus:
„Nu-l breveta.

Nu se va accepta niciodată.
Sunt prea mari dezavantajele.

Vor fi probleme cu asigurările.
Nu-l breveta.”

Așa că nu l-am brevetat.

Iar asta ne arată din nou că uneori
oamenii nu sunt atenți la ce se întâmplă.

Alte proiecte, voi trece rapid prin ele,
multe legate de senzori.

Poate îl recunoașteți pe
Yo-Yo Ma în tinerețe,

îi detectam mișcarea corpului
în timp ce cânta

la violoncel sau la hipervioloncel.

Acești băieți chiar așa
mergeau prin oraș atunci.

Acum asta se face puțin mai discret
și a devenit mai obișnuit.

Apoi sunt cel puțin trei eroi,
vreau să-i pomenesc rapid.

Marvin Minsky, care m-a învățat multe
despre intuiție.

Două cuvinte despre Muriel Cooper,

care a fost foarte importantă
pentru Ricky Wurman și pentru TED.

De fapt când a venit pe scenă
cu asta a început:

„L-am prezentat pe Ricky lui Nicky.”

Nimeni nu-mi zice Nicky,
iar lui Richard nimeni nu-i zice Ricky,

așa că n-a înțeles nimeni
despre cine vorbește.

Apoi desigur Seymour Papert,
care e cel care a spus:

„Nu te poți gândi la a gândi
decât dacă te gândești la a gândi ceva.”

De fapt este
— puteți descifra asta mai târziu —

este o afirmație destul de profundă.

Iată câteva ilustrații de la TED 2,

poate puțintel prostuțe.

Apoi m-am gândit că televiziunea
se reduce de fapt la ecrane.

Era tot după TED 1,

ne apropiam de TED 2.

Aș vrea să menționez aici că,

deși ne putem imagina
inteligența în dispozitiv,

mă uit azi la ce se face

legat de internetul lucrurilor

și cred e de plâns.

Pentru că uite ce se întâmplă:

unii iau afișajul cuptorului
și ni-l pun pe telefonul mobil

sau pun cheia de la ușă pe mobil.

Le iau pur și simplu și ni le aduc.

Dar asta e exact ce nu ne dorim.

Dorim să punem un pui în cuptor,

iar cuptorul să spună „Aha, e un pui”
și să coacă puiul.

„A, puiul e pentru Nicholas,
iar lui îi place așa și așa.”

În loc ca inteligența să fie în dispozitiv

am început astăzi s-o punem
la loc în telefonul mobil

sau mai aproape de utilizator.

Nu-i o viziune tocmai strălucită
a internetului lucrurilor.

Televiziunea, cum ziceam, așa era în 1990.
[volum, contrast, puritate, nuanță]

Iar mâine va fi cam așa.
[violență, sex, durată, culoare politică]

Iarăși, unii au râs cinic,

nu prea au râs cu admirație.

Telecomunicațiile în anii 1990.

George Gilder s-a hotărât
să numească această diagramă

inversiunea Negroponte.

Sunt mai puțin celebru decât George,

așa că a rămas numele cum i-a zis el,
inversiunea Negroponte.

Ideea e că transmisiile prin cablu

se vor face fără fir,

și invers.

Și așa s-a întâmplat.

Ce vedeți e desenul original din acel an

și s-a întâmplat întocmai.

Am înființat revista „Wired”.

Îmi aduc aminte că stăteam cu rândul
la biroul de recepție

și un tată a sunat supărat că fiul său

a renunțat la „Sports Illustrated”

ca să se aboneze la „Wired”.

Zicea: „Sunteți o revistă porno
sau așa ceva?”

Nu putea înțelege de ce fiul său

ar fi interesat de „Wired”. În fine.

Voi trece repejor prin astea.

[„Nicholas Negroponte prevede că
în curând vom cumpăra cărți și ziare
direct de pe Internet. Vezi să nu."]

Iată favorita mea.

[„Nicholas Negroponte prevede că
în curând vom cumpăra cărți și ziare
direct de pe Internet. Vezi să nu."]

În 1995, pe spatele revistei „Newsweek”.

[„Nicholas Negroponte prevede că
în curând vom cumpăra cărți și ziare
direct de pe Internet. Vezi să nu."]

Hai, citiți!

[„Nicholas Negroponte prevede că
în curând vom cumpăra cărți și ziare
direct de pe Internet. Vezi să nu."]

(Râsete)

Fără îndoială vă face plăcere,

sau cel puțin mie îmi face,

când cineva spune cât de profund greșești.

A apărut „Era digitală”.

Mi-a dat ocazia să fiu mai prezent
în presa de specialitate

și să-mi fac ideile publice.

Ne-a permis totodată
să construim noul Media Lab.

Dacă nu l-ați văzut, vizitați-l,
are o arhitectură frumoasă

pe lângă că este un loc de muncă minunat.

[Azi folosim multimedia pe masă sau în
sufragerie fiindcă echipamentul e incomod.

Ecranele mici, luminoase, subțiri, de mare
rezoluție vor schimba totul. — 1995]

Iată despre ce vorbeam la TED.

Au devenit realitate.
Așteptam în fiecare an.

Era petrecerea pe care
Ricky Wurman n-a mai făcut-o

în sensul că și-a invitat mulți
din vechii prieteni, inclusiv pe mine.

Dar apoi ceva s-a schimbat pentru mine,
destul de profund.

Am devenit mai implicat
în calculatoare și învățare,

influențat de Seymour,

dar mai ales pentru că am privit învățarea

ca fiind cel mai bine aproximată
de programarea calculatorului.

Când scrii un program de calculator

nu poți doar să faci o listă
și să iei un algoritm

și să îl traduci
într-un set de instrucțiuni.

Când programul are un defect,
și toate au,

trebuie să-l repari.

Trebuie să intri, să schimbi,
apoi să execuți din nou.

Și repeți, iar repetarea asta e de fapt

o foarte bună aproximare a învățării.

De aici am ajuns să lucrez cu Seymour

în locuri precum Cambodgia

și să pornim proiectul
„Un laptop fiecărui copil”.

Am vorbit destul la TED pe tema
„Un laptop fiecărui copil”,

așa că o să trec rapid,

dar asta ne-a dat șansa

să facem ceva la o scară relativ mare

în domeniul învățării,
dezvoltării și informaticii.

Foarte puțini știu că
„Un laptop fiecărui copil”

a fost un proiect de 1 miliard de dolari,

cel puțin în cei 7 ani cât l-am condus eu.

Dar, chiar mai important, Banca Mondială

a contribuit cu zero, USAID cu zero.

Au plătit mai mult țările
din propriile lor fonduri,

ceea ce este foarte interesant,

cel puțin pentru mine,

legat de ce plănuiesc în continuare.

Iată cam pe unde am dus proiectul.

Apoi am încercat un experiment,

iar experimentul a avut loc în Etiopia.

Iată experimentul.

Putem avea învățare
acolo unde nu sunt școli?

Am livrat tablete

fără instrucțiuni

și i-am lăsat pe copii să se descurce.

Și într-o scurtă perioadă de timp

nu numai că le-au pornit și că
fiecare copil a folosit 50 de aplicații

în primele cinci zile

și că știau cântece cu ABC
în două săptămâni,

dar au și hăckuit Androidul în șase luni.

Mi s-a părut destul de interesant.

Iată probabil cea mai bună
poză pe care o am.

Puștiul din dreapta

s-a proclamat învățător.

Vedeți și puștiul din stânga și tot așa.

Nu s-a implicat niciun adult aici.

Așa că am spus: oare putem face asta
la o scară mai mare?

Și ce anume lipsește?

Aici puștii deja țin o conferință de presă
și scriu ceva în țărână.

Iar răspunsul la „Ce lipsește?” ...

Dar voi sări peste previziunea mea,
pentru că nu mai am timp,

și iată întrebarea:
ce urmează să se întâmple?

Problema e să conectăm
ultimul miliard de oameni.

Conectarea ultimului miliard

diferă mult de conectarea
următorului miliard

pentru că următorul miliard e mură-n gură,

dar ultimul miliard e în mediul rural.

A fi rural și a fi sărac nu e totuna.

Sărăcia tinde să fie creată
de societatea noastră,

dar oamenii din acea comunitate
nu sunt săraci

în același mod, deloc.

Primitivi, poate, dar pentru
abordarea problemei și conectarea lor

experiența cu „Un laptop fiecărui copil”
și experimentul din Etiopia

mă fac să cred că de fapt putem
termina într-un timp foarte scurt.

Așa că planul meu,

și din păcate n-am ajuns la punctul
în care vă pot prezenta partenerii mei,

este să folosim un satelit geostaționar.

Sunt multe motive pentru care
sateliții geostaționari nu sunt optimi.

Dar din multe alte motive sunt.

Cu două miliarde de dolari

putem conecta cu mult peste
100 de milioane de oameni,

dar motivul pentru care am zis două,

și acesta va fi ultimul ecran,

e că două miliarde de dolari

e ceea ce cheltuiam

în Afganistan

pe săptămână.

Așa că bineînțeles, dacă putem conecta
Africa și ultimul miliard de oameni

cu asemenea sume, ar trebui să-i conectăm.

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)

Chris Anderson: Rămâi pe scenă,
rămâi pe scenă.

NN: Îmi dai niște minute?

CA: Nu. A fost o chestie tare deșteaptă.

Ai adus-o frumos.

Nicholas, care este previziunea ta?

(Râsete)

NN: Mulțumesc că mă întrebi.

Îți voi spune care e previziunea mea.

Iar asta chiar e o previziune,

pentru că e pe 30 de ani.
Eu nu voi mai fi.

Dar e ceva legat de
faptul că învățăm să citim.

Până acum am consumat informații
prin intermediul ochilor.

Poate că e un canal foarte ineficient.

Eu prezic că vom ingera informații.

Vom lua o pastilă și vom ști engleză.

Vom lua o pastilă și vom ști Shakespeare.

Iar pentru asta vom folosi fluxul sanguin.

Odată ajuns în sânge,
circulă cu el și ajunge în creier.

Când știe că a ajuns în creier,
în diferitele zone,

se depozitează în locurile potrivite.

Deci prin ingerare.

CA: Ai vorbit cumva cu Ray Kurzweil?

NN: Nu, dar am vorbit cu Ed Boyden

și cu unul dintre vorbitorii de aici,
Hugh Herr, și cu alți câțiva.

Predicția nu e chiar trasă de păr.
Deci peste 30 de ani...

CA: Vom fi pe fază.

Ne întoarcem să revedem
prezentarea peste 30 de ani,

și apoi vom înghiți toți pilula roșie.

Îți mulțumesc.

Nicholas Negroponte!

NN: Mulțumesc.

(Aplauze)