Există un „eu” ?

Ce te defineşte? Cum gândeşti despre tine? Sau e cu totul altceva?
În această conferinţă, Julian Baggini extrage din filozofie şi neurologie un răspuns surprinzător la aceste întrebări fundamentale.

(Filmat la TedxZouth@Manchester)

Există un „eu" real?

Poate pare o întrebare ciudată.

Poate vă întrebaţi,

cum descoperim eul real,

cum ştii care este adevăratul eu ?

Şi tot aşa.

Ideea că trebuie să existe un adevărat eu,

este evidentă.

Dacă este ceva real
în lumea asta, acela eşti tu.

Ei bine, nu sunt chiar sigur.

Măcar trebuie să înţelegem
mai bine ce înseamnă.

Desigur, sunt multe lucruri
în cultura noastră, în jurul nostru,

care sortează sau reîntăresc ideea

fiecare dintre noi avem un fel de miez,
o esenţă.

Există ceva ce te defineşte,
ce înseamnă să fii tu,

într-un fel permanent şi de neschimbat.

Cel mai imatur mod în care îl avem,

sunt lucruri precum horoscopurile.

Oamenii sunt foarte legați de astea.

Pun pe profilele lor pe Facebook

de parcă ar avea vreo semnificație,

îţi ştii inclusiv horoscopul chinezesc.

Sunt şi viziuni ştiinţifice.

tot felul de profilări
pentru tipurile de personalitate

precum testele Myers-Briggs, de exemplu.

Nu ştiu dacă aţi făcut astfel de teste.

Multe companii le folosesc
pentru recrutări.

Răspunzi la multe întrebări,

care pasămite redau ceva
despre miezul personalităţii.

Şi desigur, fascinaţia populară
cu aceste teste este enormă.

În reviste ca acestea, veţi vedea,

în colţul din stânga jos,
fac reclamă în mai toate edițiile

la vreun fel de test de personalitate.

Şi dacă iei una din acele reviste,

e greu să rezişti, nu-i aşa?

Faci testul să afli
care ţi-e stilul de a învăţa,

stilul de a iubi sau stilul de lucru?

Eşti genul acesta de persoană sau acela?

Deci cred că avem o idee intuitivă

că există un fel de esenţă sau miez în noi

pentru a fi descoperit,

un fel de adevăr imuabil despre noi,

ceva permanent de-a lungul vieţii.

Ei bine, asta-i ideea
pe care vreau s-o contest.

Şi trebuie să spun acum,
o să revin mai târziu,

dat n-o contest
doar pentru că sunt ciudat,

contestaţia are o istorie lungă și aparte.

Iată idea de sens comun.

Exisă eu-ul tău.

Tu eşti individul care eşti,
ai o anume esenţă.

În viaţa ta, eşti tu, desigur,

cel care acumulează experienţe etc.

Deci ai amintiri,

şi aceste amintiri îți configurează eul.

Ai dorinţe, poate pentru un biscuite,

poate pentru ceva
despre care nu vrei să vorbeşti

la 11 dimineaţa la şcoală.

Vei avea convingeri.

Acesta e un numărul mașinii
cuiva din America.

Nu ştiu dacă acest număr de mașină
"mesia 1"

indică faptul că şoferul crede în mesia,

sau că este el însuși mesia.

În orice caz, are credinţe despre mesia.

Avem cunoştiinţe.

Avem de asemenea senzații şi experienţe.

Nu e vorba numai de aspecte intelectuale.

Acesta-i un fel de model comun, cred,

a ceea ce este o persoană.

Există o persoană care însumează
toate experienţele de viaţă.

Dar vreau să sugerez astăzi

că exită ceva fundamental greşit
cu acest model.

Vă arăt cu un singur click.

Nu există de fapt un „tu"
în inima acestor experienţe.

Ciudat gând? Sau poate nu.

Atunci ce-i acolo?

Desigur, există amintiri,
dorinţe, intenţii, senzaţii etc.

Dar acestea există

şi sunt într-un fel integrate, se suprapun,

sunt conectate în diferite moduri.

Sunt conectate parţial, poate şi integral,

deoarece toate aparţin unui corp
şi unui creier.

Dar există şi o anumită poveste
pe care ne-o spunem,

experienţa pe care o avem
când ne amintim lucruri din trecut.

Facem lucruri din cauza altor lucruri.

Deci ceea ce ne dorim
e parţial rezultatul a ceea ce credem,

şi ceea ce ne amintim de asemenea
ne informează de ceea ce ştim.

Într-adevăr, toate aceste lucruri,

credinţe, dorinţe, sentimente, experienţe,

toate sunt într-o relaţie,

şi acest ansamblu eşti tu.

Într-un fel, diferența e mică
față de înțelegerea obișnuit acceptată.

În altele, diferența e majoră.

E saltul între a te percepe

ca entitatea care are toate experienţele
vieţii,

sau a te percepe ca simpla colecție
de experiențe de viață.

Eşti suma părţilor tale.

Părţile sunt şi fizice, bineînțeles,

creierul, corpul, picioarele,

dar ele nu sunt de fapt aşa de importante.

Dacă ai un transpalnt de inimă,
rămâi aceeaşi persoană.

Dacă ai un transplant de memorie,
mai eşti aceeaşi persoană?

Dacă ai un transpant de credinţă,
mai ești aceaşi persoană?

Această idee, a ceea ce suntem,
felul cum ne înțelegem pe noi înșine,

nu e ca o ființă permanentă
care trece prin experienţe,

ci un fel de colecţie a experienţelor.

Poate vi se pare ciudat,

dar de fapt nu cred că ar trebui să fie.

Într-un fel, e acceptul comun.

Vă invit să vă gandiţi prin comparaţie

la aproape orice altceva din univers.

exceptând poate forțele fundamentale.

Să luăm ceva ca apa.

Cunoştiinţele mele în ştiinţă
nu sunt prea bune.

Am putea spune că apa e
două părţi hidrogen şi o parte oxigen, nu?

Toţi ştim asta.

Sper că nimeni în această sală
nu crede că înseamnă

că există ceva numit apă,

şi ataşat
sunt atomii de oxigen şi hidrogen,

iar asta înseamnă apă.

Desigur nu.

Înţelegem, foarte uşor, foarte clar,

că apa nu-i mai mult

decât molecule de oxigen şi hidrogen
structurate într-o ordine.

Tot universul este aşa.

Nu există niciun mister
despre ceasul meu, de exemplu.

Spunem că ceasul are o faţă şi ace,

un mecanism şi o baterie.

Dar nu înseamnă de fapt

că există o chestie numită ceas

la care ataşăm aceste componente.

Înţelegem foarte clar că iei parţile ceasului,

le asamblezi şi creezi ceasul.

Dacă totul în univers este aşa,

de ce am fi noi diferenţi?

De ce gândim despre noi

nu doar o ca la colecție de părţi,

ci ca la o entitate separată și permanentă
care are aceste părţi?

Această perspectivă nu e nouă, de fapt.

Are o istorie destul de lungă.

O găseşti în Budism,

o găseşti în filozofia secolului XVI - XVIII,

ajungând astăzi la nume ca Locke and Hume.

Dar interesant e şi punctul de vedere

subliniat permanent de către neuroştiinţă.

Acesta este Paul Broks, un neuropsiholog,

care spune:

„Avem o profundă intuiţie
că există un miez, o esenţă

de care e greu să te debarasezi,

probabil imposibil, presupun.

Dat e adevărat că neuroştiinţa arată
că nu există un centru în creier

în care toate lucrurile se adună."

Când te uiţi la creier,

cum crează creierul percepția de sine,

găseşti că nu există
un centru de control în creier.

Nu există un centru unde totul se întâmplă.

Există mai multe procese diferite
în creier,

şi toate operează într-o formă
aproape independentă.

Modului în care sunt corelate

i se datorează sensul de sine.

Termenul pe care-l folosesc în carte
este iluzia egoului.

Este un tertip mecanic.

Nu înseamnă că nu existăm,

trucul e că ne face să simţim
că există ceva în noi

mai unificat decât e de fapt.

Poate credeţi că e o idee îngrijorătoare.

Poate gândiţi că dacă e adevărat,

că pentru fiecare dintre noi

nu există o esenţă stabilă, permanentă,

înseamnă că ego-ul este o iluzie?

Înseamnă că nu existăm cu adevărat?

Că nu există un tu real.

Mulţi folosesc această idee de iluzie.

Iată trei psihologi,
Thomas Metzinger, Bruce Hood,

Susan Blackmore,

mulţi dintre aceştia
vorbesc despre iluzie,

ego-ul e o iluzie, o ficţiune.

Dar nu cred că ăsta e un mod
benefic de a privi.

Înapoi la ceas.

Ceasul nu-i o iluzie, nu e nimic în ceas

decât o colecţie de componente.

În acelaşi sens,
nici noi nu suntem iluzii.

Faptul că suntem, într-un fel,
o colecţie deosebit de complexă,

o colecţie ordonată de lucruri,

nu înseamnă că nu suntem reali.

Vă pot da o scurtă metaforă pentru asta.

Să luăm de exemplu o cascadă.

Asta-i cascada Iguazu, în Argentina.

Dacă ne gândim la asta,

apreciem faptul că în multe sensuri

nu e nimic permanent legat de ea.

Mereu se schimbă ceva.

Apele mereu sapă noi canale,

schimbări, maree, vreme,

unele părți se usucă, altele apar.

Desigur apa ce curge în cascadă,

e diferită în fiecare moment.

Dar asta nu înseamnă
că Iguazu este o iluzie.

Nu înseamnă că nu e reală.

Înseamnă că trebuie să înţelegem
ceea ce este,

ceva ce are istorie,

are anumite lucruri care o ţin unitară

dar e un proces,
un fluid, mereu schimbător.

Acesta e un model
pentru a ne înţelege pe noi înșine,

un mdel care ne eliberează.

Dacă crezi că ai o esenţă stabilă,
permanentă,

care-i mereu aceeaşi, de-a lungul vieţii,

într-un sens ești ca-ntr-o capcană.

Eşti născut cu o esenţă,

asta eşti până mori,

dacă crezi într-o viaţă după moarte,
poate vei continua.

Dar dacă te percepi ca fiind, într-un fel,

nu ca un lucru, ci ca un fel de proces,

ceva se schimbă,

atunci are loc e o eliberare.

Pentru că spre deosebire de cascade,

noi de fapt avem capacitatea
de a ne canaliza

direcţia dezvoltării
într-o oarecare măsură.

Aici trebuie să fim atenţi.

Dacă vă uitaţi prea mult la X-Factor,
puteţi adopta ideea

că toţi putem fi cine vrem să fim.

Asta nu este adevărat.

Am auzit muzicieni fantastici
de dimineaţă,

şi sunt sigur că n-aş putea
fi la fel de bun ca ei.

Aş putea exersa conştiincios
şi pot fi bun,

dar nu am această abilitate naturală.

Sunt limite pe care le putem atinge.

Sunt limite în ceea ce putem face cu noi.

Și totuși, avem capacitatea

într-un sens, să ne conturăm singuri.

Adevăratul ego, în acest caz,

nu e ceva acolo pentru ca tu să-l descoperi,

nu cauți în suflet și-ți găsești eul.

Ceea ce faci parţial, cel puţin,

e de fapt crearea eului tău.

Şi asta, cred, e foarte imporant,

mai ales la acest nivel de viaţă
la care eşti.

Vei fi atent la faptul că

atât de mult din tine
s-a schimbat de-a lungul anilor.

Dacă ai filme cu tine, de acum 3-4 ani,

probabil te simţi jenat
deoarece nu te recunoşti.

Vreau să închei cu mesajul,

că trebuie să gândim la noi
ca la lucruri

pe care le putem modela,
canaliza şi schimba.

Acesta e Buddha, din nou:

„Făcătorii de bine conduc apa,

arcașii arcuiesc săgeţile,

dulgherii înconvoiază grinda de lemn

oamenii înțelepți se auto-rafinează."

Şi asta-i ideea
cu care vreau să vă las,

că eul din voi nu e ceva
pe care trebuie să-l cauţi

ca pe un mister, ce poate nu va fi găsit.

În măsura în care există un adevărat ego,

e ceva ce parțial descoperi

și parțial creezi.

Iar această perspectivă
e eliberatoare și interesantă.

Vă mulţumesc.