De ce crezi că ai dreptate, chiar şi când greşeşti

Perspectiva e totul, mai ales în cazul examinării propriilor convingeri. Eşti un soldat, predispus să-ţi aperi punctul de vedere cu orice preţ sau un cercetaş, stimulat de curiozitate? Julia Galef analizează motivaţiile din spatele acestor două mentalităţi şi modul în care acestea modelează modul în care interpretăm informaţia, exemplificând cu o lecţie captivantă de istorie din Franţa secolului al XIX-lea. Când părerile tale cele mai ferme sunt testate, Galef întreabă: „Ce îţi dorești mai mult? Doreşti să îţi aperi convingerile sau doreşti să vezi lumea cât se poate de clar?”

Aş vrea să vă imaginați pentru o clipă

că sunteți soldați
în mijlocul unei lupte.

Poate sunteți infanteriști romani
sau arcaşi medievali,

sau poate sunteți luptători zulu.

Indiferent de eră şi locație,
sunt câteva aspecte comune.

Nivelul adrenalinei e ridicat

şi acţiunile voastre decurg
din aceste reflexe adânc înrădăcinate,

reflexe ce izvorăsc din nevoia
de a te proteja pe tine şi pe ai tăi

şi de a învinge inamicul.

Acum aş vrea să vă transpuneţi
într-un rol foarte diferit,

acela al cercetaşului.

Rolul cercetaşului nu e
să atace sau să apere.

Rolul cercetaşului e să înţeleagă.

Cercetaşul e cel care merge înainte,

cartografiază terenul,
identificând posibilele obstacole.

Cercetaşul poate spera să afle,
de exemplu, că e un pod

ce traversează râul în locul potrivit.

Dar cel mai mult, cercetaşul
vrea să ştie ce e de fapt acolo,

cât mai exact posibil.

Într-o armată adevărată, atât soldatul
cât și cercetaşul sunt esenţiali.

Dar cele două roluri pot fi privite
și ca mentalități --

o metaforă privind felul în care
noi toți procesăm idei și informații

zi de zi.

Azi voi argumenta că
a avea un raționament bun,

a face estimări exacte,
a lua decizii bune,

ține, în principal,
de mentalitatea fiecăruia.

Pentru a ilustra cum acționează
aceste mentalități,

o să vă duc
în Franța secolului al XIX-lea,

unde această aparent inocentă
bucată de hârtie

a stârnit unul din cele mai mari
scandaluri politice din istorie.

A fost descoperită în 1894
de ofițeri din statul major francez.

Era ruptă, într-un coș de hârtii,

dar când au reconstituit-o,

au descoperit că unul dintre ei

vindea Germaniei secrete militare.

Au demarat o anchetă importantă,

iar suspiciunile lor s-au îndreptat
rapid către acest om:

Alfred Dreyfus.

Avea un dosar curat,

fără antecedente,
fără să aibă vreun motiv din ce știau.

Dar Dreyfus era singurul
ofițer evreu cu acel grad din armată

și, din păcate, atunci
armata franceză era foarte antisemită.

Au comparat scrisul lui Dreyfus
cu cel din notă

și au stabilit că e același,

chiar dacă grafologii independenți

nu erau convinși de asemănări,

nu a contat.

Au percheziționat
apartamentul lui Dreyfus,

căutând indicii de spionaj.

I-au răscolit documentele
și nu au găsit nimic.

Asta i-a convins și mai mult
că Dreyfus nu era doar vinovat,

dar și perfid, pentru că evident
ascunsese toate dovezile

înainte ca ei să ajungă la ele.

Apoi i-au răscolit trecutul

în căutarea unor detalii incriminatoare.

Au discutat cu profesorii lui,

au aflat că a studiat
limbi străine în școală,

fapt ce arăta clar dorința de a conspira
mai târziu cu guverne străine.

Profesorii lui au spus că Dreyfus
era recunoscut pentru memoria bună,

lucru foarte suspect, nu-i așa?

Pentru că un spion
trebuie să-și amintească multe lucruri.

S-a ajuns la proces
și Dreyfus a fost găsit vinovat.

Apoi l-au scos într-o piață publică

și i-au smuls ritualic
însemnele de pe uniformă

și i-au rupt sabia în două.

Asta a fost numită
Degradarea lui Dreyfus.

Și l-au condamnat
la închisoare pe viață

pe Insula Diavolului -
un nume bine ales,

care e o stâncă aridă
în largul coastelor Americii de Sud.

Așa că acolo a mers
și acolo și-a petrecut zilele singur,

scriind scrisori după scrisori
guvernului francez

implorându-i să-i redeschidă dosarul
ca să-i descopere nevinovăția.

Dar în cea mai mare parte,
Franța considera cazul închis.

Ce mi se pare cu adevărat interesant
în Cazul Dreyfus,

e întrebarea: de ce ofițerii
erau atât de convinși

că Dreyfus era vinovat.

Adică, poți chiar crede
că îi înscenau ceva,

că voiau să-l înfunde cu bună ştiinţă.

Dar istoricii nu cred că a fost aşa.

Din ce ştim,

ofiţerii chiar credeau
că rechizitoriul lui Dreyfus era solid.

Asta ne face să ne întrebăm:

ce se poate spune despre mintea umană

dacă putem considera
că dovezi atât de şubrede

pot fi de ajuns
pentru condamnarea unui om?

Asta numesc oamenii de ştiinţă
„raţionament motivaţional.

E acest fenomen în care
motivaţiile noastre conştiente sau nu,

dorinţele şi temerile noastre,

modelează felul în care
interpretăm informaţia.

Simţim că unele informaţii,
unele idei, ne sunt aliaţi.

Vrem ca ele să învingă.
Vrem să le apărăm.

Alte informaţii sau idei
sunt inamicul

şi vrem să le doborâm.

De asta eu numesc acest raţionament
„mentalitatea de soldat”.

Poate că cei mai mulţi
nu aţi persecutat vreodată

un ofiţer francez-evreu
pentru înaltă trădare,

bănuiesc,

dar poate aţi urmărit competiţii sportive
sau politică, aşa că poate aţi observat

că atunci când arbitrul
penalizează echipa voastră,

de exemplu,

sunteţi foarte motivaţi
să găsiţi argumente că se înşeală.

Dar când penalizează
cealaltă echipă: uimitor!

Asta-i o decizie bună,
hai să n-o analizăm prea atent.

Sau poate aţi citit
un articol sau un studiu

ce analizează un subiect controversat,

ca pedeapsa capitală.

După cum au demonstrat cercetătorii,

dacă susţineţi pedeapsa capitală

iar studiul arată
că nu e eficientă,

atunci sunteţi foarte motivaţi
să găsiţi argumente

ce arată că studiul a fost prost realizat.

Dar dacă arată că
pedeapsa capitală e utilă,

e un studiu bun.

Şi invers: dacă nu susţineţi
pedeapsa capitală, acelaşi lucru.

Inconştient, judecata noastră
e puternic influenţată

de tabăra care vrem să câştige.

Şi asta e omniprezentă.

Asta modelează felul cum privim
sănătatea, relaţiile noastre,

cum decidem pe cine votăm,

ce considerăm corect sau etic.

Ce mă sperie cel mai mult
la argumentaţia motivaţională,

mentalitatea de soldat,

e cât de inconştientă e.

Putem gândi că suntem
obiectivi şi nepărtinitori

şi, totuși, distrugem viaţa
unui om inocent.

Din fericire pentru Dreyfus,
povestea nu s-a încheiat.

Ăsta e colonelul Picquart.

E un alt ofiţer de rang înalt
în armata franceză

şi, ca majoritatea,
a considerat că Dreyfus era vinovat.

Ca majoritatea celor din armată,
era cel puţin uşor antisemit.

Dar la un moment dat,
Picquart a început să bănuiască:

„Dacă greşim cu toţii
în privinţa lui Dreyfus?”

Ce s-a întâmplat,
a fost că a găsit dovezi

că spionajul pentru Germania a continuat

şi după ce Dreyfus a fost încarcerat.

A descoperit de asemenea
că alt ofiţer din armată,

avea un scris ce se potrivea
perfect cu cel din notă,

mult mai bine decât scrisul lui Dreyfus.

A prezentat aceste descoperiri
superiorilor săi,

dar spre consternarea sa,
acestora ori nu le păsa,

ori veneau cu argumente elaborate
ca să explice descoperirile lui,

precum: „Ei bine, tot ce arăţi de fapt,
Picquart, e că mai e un spion

care a-nvăţat să imite
scrisul lui Dreyfus,

şi a preluat ştafeta spionajului
după plecarea lui Dreyfus.

Dar Dreyfus e tot vinovat.”

Până la urmă, Picquart a reuşit
să-l exonereze pe Dreyfus.

Dar i-a luat 10 ani,

şi o parte din aceştia,
el însuşi a fost închis

pentru lipsă de loialitate faţă de armată.

Mulţi consideră că Picquart
nu poate fi eroul acestei poveşti

pentru că era un antisemit
şi asta e rău, sunt de acord.

Dar pentru mine personal,
faptul că Picquart era antisemit

face acţiunile sale mai admirabile.

Avea aceleaşi prejudecăţi,
aceleaşi motive să fie părtinitor

ca şi colegii săi ofiţeri,

dar hotărârea sa să afle adevărul
şi să-l susţină, a învins toate astea.

Deci pentru mine,

Picquart e un exemplu
de „mentalitate de cercetaş”.

E imboldul să nu faci
ca o idee să învingă sau alta să piardă,

ci doar să vezi ce e cu adevărat acolo

atât de onest şi precis cât poţi,

chiar dacă nu-i drăguţ
sau convenabil sau plăcut.

Această mentalitate e
cea de care sunt pasionată.

Am petrecut ultimii câţiva ani
analizând şi încercând să înţeleg

ce produce mentalitatea de cercetaş.

De ce unii oameni, cel puţin câteodată,

sunt capabili să-şi învingă
prejudecăţile şi motivaţiile

şi încearcă numai să vadă
faptele şi dovezile

cât mai obiectiv cu putinţă?

Răspunsul este emoţional.

Aşa cum mentalitatea soldatului
izvorăşte din emoţii

ca defensiva ori tribalismul,

aşa e şi la cercetaş.

Doar că izvorăşte din alte emoţii.

De exemplu, cercetaşii sunt curioşi.

E mai probabil să spună
că simt plăcere

când află informaţii noi

sau o pornire să rezolve o enigmă.

E mai probabil să se simtă intrigaţi
când dau peste ceva

ce le contrazice aşteptările.

Cercetaşii au şi valori diferite.

E mai probabil să spună
că ei consideră o virtute

să-ţi testezi convingerile,

şi e mai puţin probabil să spună
că cei ce se răzgândesc

par slabi.

Peste toate, cercetaşii sunt stabili,

ceea ce înseamnă că stima lor de sine

nu e legată de cât de corect sau greşit
evaluează un anumit subiect.

Deci ei pot crede
că pedeapsa capitală funcţionează.

Dacă apar studii ce arată contrariul,
ei pot spune:

„Aha. Se pare că m-aş putea înşela.
Nu înseamnă că sunt rău sau prost.”

Acest mănunchi de trăsături
e ce au aflat cercetătorii --

şi am aflat şi eu anecdotic --

că prezice buna judecată.

Ideea principală pe care vreau
să o transmit privind aceste trăsături

e că ele nu vorbesc în primul rând
de cât de deştepţi sunteţi

sau despre cât de multe ştiţi.

De fapt, nu sunt legate prea mult de IQ.

Ele vorbesc despre cum simţiţi.

Mă tot întorc la un citat
din Saint-Exupéry.

E autorul „Micului Prinţ”.

A spus: „Dacă vrei să construieşti un vas,

nu trebuie să-ţi mobilizezi oamenii
să strângă lemn, să le dai ordine

şi să organizezi munca.

În loc de asta, învaţă-i să tânjească
după nemărginirea mării.”

Cu alte cuvinte, afirm

că dacă vrem să ne îmbunătăţim
judecata ca indivizi,

şi ca societăţi,

cel mai mult avem nevoie
nu de mai multă instrucţie logică,

sau retorică, sau probabilităţi,
sau economie,

chiar dacă aceste lucruri
sunt valoroase.

Ceea ce ne trebuie cel mai mult
ca să folosim aceste principii bine,

e mentalitatea de cercetaş.

Trebuie să schimbăm modul cum simţim.

Trebuie să învăţăm cum
să ne simţim mândri în loc de ruşinaţi

când vedem că s-ar putea
să fi greşit într-o problemă.

Trebuie să învăţăm cum să ne simţim
intrigaţi în loc de defensivi

când aflăm informaţii
ce ne contrazic convingerile.

Întrebarea cu care vreau să vă las este:

Ce vă doriţi cel mai mult?

Doriţi să vă apăraţi convingerile?

Sau doriţi să vedeţi lumea
cât mai clar cu putinţă?

Vă mulţumesc.

(Aplauze)