Mica problemă cu închiriatul unei locuințe

Acum 53 de ani, James A. White Sr. a intrat în armata americană, la forțele aeriene. Dar, fiind un tânăr afro-american, a avut de trecut prin încercări grele pentru ca tânăra sa familie să poate locui în apropiere. Ne povestește cu emoție despre rasismul trăit zi de zi și cum se manifestă acesta astăzi în modul în care a fost nevoit să-și învețe nepoții să interacționeze cu poliția.

Un tânăr afro-american de 18 ani
s-a înrolat în Forțele Aeriene Americane

și a fost delegat la baza aeriană
Mountain Home,

la escadrila poliției aeriene.

Odată ajuns acolo, prima mea grijă

a fost găsirea unui apartament

pentru a-mi putea aduce
nevasta și fiica, Melanie,

ca să fim împreună în Idaho.

Am mers imediat la oficiul de cadre

și, discutând cu cei de acolo,

mi-au spus: „Lasă, nu-i greu să găsești
un apartament în Mountain Home, Idaho.

Oamenii de aici ne plac
pentru că știu că dacă un aviator

vine să închirieze un apartament,

va fi mereu cu plata la zi pentru el.”

Ceea ce era un lucru foarte important.

Zice: „Uite o listă cu persoane
pe care le poți suna,

apoi îți vei putea alege
apartamentul dorit.”

Am primit lista și am sunat.

Femeia a răspuns la celălalt capăt
și i-am spus ce voiam.

Zice: „A, ce bine că ați sunat.

Avem patru sau cinci apartamente libere.”

Zice: „Preferați cu un dormitor
sau cu două?”

Apoi zice: „Să nu mai vorbim despre asta.

Doar veniți și alegeți-vă apartamentul.

Semnăm contractul, primiți cheile

și vă puteți aduce familia.”

Eram entuziasmat.

Am sărit în mașină,
am mers în centru și am bătut la ușă.

Când am bătut la ușă, femeia a venit,

s-a uitat la mine și a spus:
„Vă pot ajuta cu ceva?”

Zic: „Da, eu sunt cel
care a sunat pentru apartament.

Am venit să îl aleg.”

Zice: „Știți ce? Îmi pare foarte rău,

dar soțul meu le-a închiriat
și nu m-a anunțat.”

Zic: „Adică le-a închiriat pe
toate cinci într-o oră?”

Nu mi-a răspuns, mi-a zis doar:

„Lăsați un număr de telefon

și dacă se ivește ceva, vă sun.”

E inutil să mai spun că nu am primit
nici un telefon de la ea.

Nici de la celelalte persoane

de pe lista celor cu apartamente
pe care am primit-o.

Ca urmare, simțindu-mă respins,

am mers înapoi la bază și
am vorbit cu comandantul escadrilei.

Se numea McDow, maiorul McDow.

I-am spus: „Domnule maior,
am nevoie de ajutor.”

I-am povestit ce s-a întâmplat
și iată ce mi-a răspuns:

„James, mi-ar plăcea să te ajut.

Dar știi, problema e

că nu putem obliga oamenii
să închirieze cui nu vor.

Pe lângă asta, avem o relație
foarte bună cu comunitatea

și n-am vrea s-o stricăm.”

Zice: „Atunci ai putea să faci așa:

Lasă-ți familia acasă,

doar știi că ai permisie de 30 de zile.

Și, o dată pe an,
poți merge acasă la familie,

stai 30 de zile și te întorci.”

Clar că nu mi-a surâs varianta.

După ce-am plecat, m-am dus înapoi
la cadre și am vorbit cu funcționarul.

Zice: „Jim, cred că am
o soluție pentru tine.”

Un aviator pleacă și are o rulotă.

Ai văzut că în Mountain Home

sunt parcuri de rulote
și rulote peste tot.

Ai putea să-i cumperi rulota
și probabil vei obține un preț bun

pentru că vrea să plece
din oraș cât mai repede.

Asta ar rezolva problema ta,
ar fi o soluție pentru tine.”

Am sărit imediat în mașină,
m-am dus în centru să văd rulota.

Era o rulotă mică,

dar, în contextul dat, m-am gândit
că e cel mai bun lucru.

Așa că am cumpărat-o,
iar apoi am întrebat:

„Pot să las rulota aici?

Asta mi-ar rezolva toate problemele,
nu mai trebuie să caut alt parc.”

Zice: „Înainte să spun da,
trebuie să întreb conducerea.”

M-am întors la bază.

M-au sunat înapoi, iar conducerea a spus:

„Nu, nu poți lăsa rulota aici

pentru că am promis locul altora.”

Era foarte ciudat,

că mai erau câteva locuri libere,

dar exact locul acela era promis altcuiva.

Și, ce am făcut...

Mi-a spus: „Nu-ți fă griji, Jim,
mai sunt multe parcuri de rulote.”

Am făcut o altă listă amănunțită,
cu parcuri de rulote.

Am mers de la un parc la altul.

Am fost refuzat,

la fel ca și atunci
când căutam un apartament.

Tipul de comentarii pe care-l primeam,

pe lângă acelea că
nu mai aveau locuri libere,

a fost: „Jim, motivul
pentru care nu-ți putem închiria

e că deja avem o familie
de negri în parc.”

Zice: „Nu-i vina mea,
mie îmi sunteți simpatici.”

(Râsete)

Exact, tot așa și eu, am chicotit.

Zice: „Uite care-i problema:

dacă te primesc, ceilalți
chiriași vor pleca

și nu-mi permit o așa lovitură.”

Zice: „Chiar nu-ți pot închiria.”

Deși era descurajant, asta nu m-a oprit,
am căutat în continuare.

Și am căutat la marginea orașului
Mountain Home,

și am găsit un mic parc de rulote.

Un parc foarte mic.

Nu avea drumuri asfaltate,

nu avea dale de beton,

nu avea garduri care să separe
spațiul tău de alte rulote.

Nu avea spălătorie.

Dar concluzia la care am ajuns atunci

a fost că nu aveam prea multe opțiuni.

Așa că mi-am sunat nevasta și i-am spus:
„Ne vom descurca așa.”

Ne-am mutat acolo

și am devenit proprietari în
Mountain Home, Idaho.

Desigur, în cele din urmă
lucrurile s-au stabilizat.

După patru ani, am primit hârtiile
să mă mut din Mountain Home, Idaho,

într-un loc numit Goose Bay, Labdrador.

Nu vă povestesc despre asta.
Alt loc excelent.

(Râsete)

Dificultatea atunci a fost să-mi mut
familia din Mountain Home, Idaho,

în Sharon, Pennsylvania.

Nu era problemă, pentru că tocmai
cumpăraserăm mașină nou-nouță.

Mama mea a sunat și a spus că vine și ea,

să fie cu noi pe drum
și să ne ajute cu copiii.

Așa că a venit; ea și Alice au pregătit
multă mâncare pentru drum.

Am plecat în jur de 5 dimineața.

O călătorie excelentă, ne simțeam bine,
conversații plăcute...

Pe la ora 6:30–7 seara am obosit puțin

și am zis: „Hai să luăm o cameră la motel,
ne odihnim și pornim dimineața devreme.”

Ne uitam la motelurile
de la marginea drumului

și am văzut unul cu panou
mare și sclipitor:

„Camere libere! Camere libere!”

Așa că am oprit,
ei au rămas în parcare, iar eu am intrat.

Când am intrat femeia tocmai termina
un contract cu niște oameni,

iar alții veneau după mine.

Am mers la recepție,

iar ea zice: „Cu ce vă pot ajuta?”

Zic: „Aș dori să închiriez
o cameră pentru familia mea.”

Zice: „Știți, îmi pare foarte rău,
tocmai am dat-o pe ultima.

Nu vom avea alta până dimineață.

Dar dacă mergeți mai departe
încă o oră, 45 de minute,

e un parc de rulote.”

Zic: „Da, dar încă aveți aprins panoul
cu «Camere libere».”

Zice: „A, da, uitasem.”

A întins mâna și l-a stins.

Apoi s-a uitat la mine,
iar eu m-am uitat la ea.

Erau și alți oameni acolo,
s-a uitat la ei, n-a spus nimeni nimic.

Așa că am recepționat mesajul
și am plecat înapoi la mașină.

Le-am spus mamei, nevestei
și Melaniei:

„Se pare că va trebui să mergem
puțin mai departe

ca să putem dormi undeva.”

Și am mers mai departe,

dar chiar înainte să plecăm
și să ieșim din parcare,

ghiciți ce s-a întâmplat?

Panoul s-a aprins din nou.

„Camere libere! Camere libere!”

Am reușit să găsim un loc bun.

Nu era chiar ceea ce doream,
dar era sigur și curat.

Așa că am dormit bine în acea seară.

Important de subliniat

că am avut experiențe similare

pe tot drumul din Idaho
până în Pennsylvania,

fiind refuzați din hoteluri,
moteluri și restaurante.

Dar am reușit să ajungem în Pennsylvania.

Am așezat familia.

Toți erau bucuroși să vadă copiii.

Am luat avionul și m-am dus
în Goose Bay, Labrador,

care-i altă poveste, nu?

(Râsete)

Acum, 53 de ani mai târziu,

am nouă nepoți, doi strănepoți.

Cinci dintre nepoți sunt băieți.

Au masterate, doctorate, facultăți,
unul e la medicină.

Am câțiva care sunt în curs.

Aproape au reușit, dar nu încă.
(Râsete)

Am unul care face facultate de opt ani.

(Râsete)

Nu are încă diplomă,
dar vrea să fie comediant.

Așa că încercăm să-l convingem
să rămână la școală.

Nu știi niciodată,

nu ajunge să se râdă de tine acasă,
ca să fii comediant, nu?

(Râsete)

Dar ideea e că sunt toți copii buni:

nu droguri, nu făcut de copii în liceu,
nu delicvență.

Ăsta fiind contextul,

mă uitam la televizor în sufragerie

și se vorbea despre Ferguson
și toată zarva de acolo.

Deodată, unul dintre jurnaliști
într-o emisiune a spus:

„În ultimele trei luni,

opt bărbați afro-americani neînarmați

au fost uciși de poliție,
proprietari sau cetățeni albi.”

Cumva, în acel moment, totul a revenit.

Mi-am spus: „Ce-i asta? Ce nebunie!

Cum pot să urască oamenii așa,
să comită asemenea lucruri?”

Chiar atunci, unul dintre nepoți a sunat.

Zice: „Bunicule,
ai auzit ce spun la TV?”

Zic: „Da, am auzit.”

Zice: „Sunt atât de confuz.

Facem ce facem, dar se pare că
să conduci ca negru,

să mergi pe jos ca negru,
să vorbești ca negru e periculos.

Ce putem face?

Am făcut tot ceea ce ne-ai spus.

Când suntem opriți de poliție
punem ambele mâini pe volan, la vedere.

Dacă ni se cer actele

le spunem: «Voi deschide încet
torpedoul să iau actele.»

Scoși din mașină pentru percheziție,

puși la pământ pentru percheziție,

când ni se inspectează portbagajele,

nu ne opunem, nu contestăm,
pentru că știm, ne-ai spus:

«Nu vă puneți cu poliția.

Când se termină sunați-ne și
noi vom fi cei care protestează.»”

Zice: „Cel mai mult mă deranjează

că prietenii noștri albi, amicii noștri,
cei cu care suntem în gașcă,

când aud asemenea lucruri,
ne întreabă:

«Dar de ce acceptați așa ceva?!

Trebuie să luptați.
Trebuie să vă opuneți.

Trebuie să le cereți să se legitimeze.»”

Iar băieții au fost învățați
să răspundă așa:

„Știm că voi puteți face așa,
dar vă rog să vă abțineți

dacă suntem și noi în mașină,

deoarece consecințele pentru voi

sunt cu totul altele decât
consecințele pentru noi.”

Iar eu, ca bunic, ce să le spun nepoților?

Cum îi protejez?
Cum îi țin în viață?

În consecință oamenii mă întreabă:

„Jim, ești supărat?”

Iar răspunsul meu e acesta:

„Nu-mi permit luxul de a fi supărat,

nu mi-l permit.

În plus cunosc consecințele furiei.”

Astfel, singurul lucru pe care-l pot face

e să-mi iau intelectul colectiv,
energia, ideile și experiența

și să încerc să combat, în orice moment,

orice mi se pare rasist.

În primul rând trebuie să educ,

apoi trebuie să demasc rasismul

și în sfârșit trebuie să fac tot posibilul

să eradichez rasismul
în timpul vieții mele,

prin orice mijloc.

În al doilea rând,

vreau să fac un apel
către cetățenii americani.

Vreau să fac un apel
la umanitatea lor, la demnitate,

la mândria lor civică
și la simțul proprietății,

să aibă tăria

să nu reacționeze ostil
la aceste crime crunte.

În schimb, să-și eleveze
nivelul de cunoștințe sociale,

de înțelegere și conștiință socială

pentru a ne putea aduna apoi cu toții

să luăm măsuri pentru
combaterea oricărei nebunii,

orice fel de nebunie care permite

uciderea oamenilor neînarmați,

indiferent de etnie,

indiferent de rasă,

indiferent de diversitatea ei.

Trebuie să combatem asta.
Nu are nici un sens.

Singurul mod prin care se poate
face asta e colectiv.

Trebuie ca negri, albi,
asiatici și hispanici

să iasă în față și să spună:

„Nu vom mai accepta
un astfel de comportament!”

Și cu asta, vă mulțumesc!

(Aplauze)