Ce realitate îți creezi?

Realitatea nu este ceva palpabil; este ceva creat de mintea ta.
Isaac Lidsky a învățat această lecție profundă atunci când, din cauza unor circumstanțe neașteptate, au iesit la suprafața judecăți de valoare. În această introspecție, ne arată cum să lăsăm la o parte scuzele, presupunerile și fobiile, acceptând faptul că suntem responsabili de crearea propriei realități.

Când Dorothy era mică,

era fascinată de carasul ei auriu.

Tatăl ei i-a explicat că peștele înoată
mișcându-și cu repeziciune coada

pentru a se propulsa în apă.

Fără ezitare, micuța Dorothy a răspuns:

„Da, tati, și peștii înoată înapoi prin
mișcarea rapidă a capului".

(Râsete)

Pentru ea era un adevăr ca oricare altul.

Peștii înoată înapoi dând rapid din cap.

Ea a crezut.

Viețile noastre sunt pline de pești
care înoată înapoi.

Facem presupuneri
și salturi greșite ale logicii.

Avem prejudecăți.

Știm că noi avem dreptate,
iar ceilalți nu.

Ne e frică de ce e mai rău.

Luptăm să obținem
perfecțiunea irealizabilă.

Ne spunem ce putem face și ce nu.

În mintea noastră, peștii înoată
înapoi dând din cap cu frenezie

și nici măcar nu-i observăm.

Vă voi spune 5 lucruri despre mine.

Unul nu este adevărat.

1. Am absolvit Harvard la vârsta de 19 ani
cu o diplomă în matematică.

2. Conduc o companie
de construcții în Orlando.

3. Am jucat într-un serial TV.

4. Mi-am pierdut vederea din cauza unei
boli genetice rare de ochi.

5. Am fost referent juridic pentru
2 judecători de la Curtea Supremă SUA.

Care lucru este fals?

Sunt toate adevărate.

Da, toate.

(Aplauze)

Acum, toată lumea se gândește
la serialul TV.

(Râsete)

Știu asta din experiență.

Serialul era „Salvat de clopoțel:
clasa nouă" pe NBC.

Și l-am jucat pe Weasel Wyzell,

personajul tocilar din serial,

o mare provocare

pentru mine ca băiat la 13 ani.

(Râsete)

Ați avut probleme cu numărul 4,
faptul că nu văd?

De ce?

Facem presupuneri despre dizabilități.

Ca nevăzător, zilnic mă confrunt
cu presupunerile incorecte ale altora

despre abilitățile mele.

Astăzi nu am să vorbesc
despre faptul că nu văd.

Voi vorbi despre viziunea mea.

Orbirea m-a făcut să-mi trăiesc viața
cu ochii larg deschiși.

M-a făcut să văd acei pești
care înoată înapoi.

creați de mintea noastră.

Orbirea mea i-a scos în evidență.

Cum se simte să vezi?

Este imediat și pasiv.

Deschizi ochii și vezi lumea.

Să vezi este să crezi.
Vederea e adevărul.

Nu-i așa?

Așa am crezut și eu.

Apoi de la vârsta de 12 până la 25 de ani,
retina mea s-a deteriorat progresiv.

Vederea mea devenea
din ce în ce mai bizară,

o sală a oglinzilor și a iluziilor.

Vânzătoarea pe care mă bucuram
să o văd în magazin,

era doar un manechin.

Încercând să mă spăl pe mâini,

mi-am dat seama că atingeam
un pisoar și nu o chiuvetă,

când am pipăit
adevărata formă.

Un prieten mi-a descris
fotografia din mână.

Abia atunci am „văzut” imaginea descrisă.

Obiectele apăreau, se metamorfozau
și dispăreau în realitatea mea.

Era dificil și obositor să văd.

Adunam imagini fragmentate și tranzitorii,

analizam indiciile,

căutând logica în caleidoscopul
meu deteriorat,

până nu am mai văzut nimic.

Am învățat că ceea ce vedem,

nu este adevărul universal.

Nu este o realitate obiectivă.

Ce vedem e o realitate unică,

personală, virtuală,

construită cu măiestrie
de creierul nostru.

Să vă explic apelând
la neuroștiință de amator.

Cortexul vizual ocupă
30% din creier,

comparativ cu 8% pentru pipăit

și 2 sau 3 % pentru auz.

În fiecare secundă,
ochii transmit cortexului

două miliarde de informații.

Restul corpului transmite
doar un miliard.

Vederea reprezintă doar 1/3 ca volum,

necesitând 2/3 din resursele de procesare.

Nu mai e o surpriză

că iluzia vederii este necesară.

Nu e o greșeală,
vederea este o iluzie.

Și aici devine interesant.

Pentru a crea experiența vederii,

creierul apelează la concepția voastră

despre lume, amintiri, opinii, emoții.

Astea și multe altele sunt legate
în creier de vedere.

Sunt legături ce funcționează
în ambele sensuri în subconștient.

De exemplu:

vederea are impact asupra a ceea ce simți,

și ce simți poate schimba
ceea ce vezi.

Studiile demonstrează asta.

Dacă ești rugat să estimezi

viteza cu care merge un om
într-un video,

răspunsul diferă dacă ne raportăm
la ghepard sau la țestoasă.

Dealul pare abrupt
dacă ești obosit

și ținta ta pare mai îndepărtată

dacă duci un rucsac greu.

Am ajuns la o contradicție.

Vederea e o creație complexă
a minții tale,

dar o experimentezi în mod pasiv

ca o reprezentație directă
a lumii din jurul tău.

Creezi realitatea și o crezi.

Și eu am crezut-o până s-a destrămat.

Deteriorarea vederii a spulberat iluzia.

Vederea e doar un mod

de a da formă realității.

Ne creăm realitățile
în alte moduri.

Să luăm de exemplu frica.

Frica distorsionează realitatea.

Când ți-e frică, orice e mai bun
ca necunoscutul

Frica umple vidul cu orice preț,

înlocuind anxietatea cu ceea ce știi,

oferind ce e mai rău
în loc de ambiguități,

substituind presupunerile cu rațiunea.

Psihlogii au un termen pentru asta:
prăpăstioși

(Râsete)

Nu-i așa?

Frica înlocuiește necunoscutul
cu ceva îngrozitor.

Frica se auto-construiește.

Când ai cea mai mare nevoie

să te privești critic din exterior,

frica se ascunde adânc în mintea ta,

îngustând și distorsionând vederea,

slăbindu-ți capacitatea de a gândi critic

cu un flux de emoții perturbatoare.

Când trebuie să treci la acțiune,

frica te face să nu acționezi

și să privești pasiv
cum se îndeplinesc profețiile.

Când mi-a fost pus diagnosticul,

am știut că orbirea îmi va ruina viața.

Orbirea era o condamnare
la moarte a independenței mele.

Era sfârșitul realizărilor mele.

Orbirea însemna o viață
fără nimic remarcabil

meschină și tristă,

cel mai probabil solitară.

Știam.

Era rodul fricii mele,
dar îl credeam.

Era o minciună, dar era realitatea mea.

Ca și peștii care înotau îndărăt
din mintea lui Dorothy.

Dacă nu aș fi confruntat
realitatea fricii mele,

aș fi trăit-o.

Sunt sigur de asta.

Cum trăiești cu ochii larg deschiși?

E o disciplină pe care o înveți.

Se poate învăța și practica.

Am să rezum.

Să fii responsabil

pentru fiecare moment, gând,

fiecare detaliu.

Să vezi mai departe de fricile tale.

Să eviți presupunerile.

Întărește-ți puterea interioară.

Redu la tăcere criticul din tine.

Fără prejudecăți
despre noroc și succes.

Acceptă atuurile și slăbiciunile,
înțelege diferența.

Deschide-ți sufletul

pentru binecuvântările tale.

Fricile tale, criticile,

eroii tăi, răufăcătorii

astea sunt scuze,

raționalizări, scurtături,

justificări, renunțare.

Ficțiune precepută ca realitate.

Alege să vezi prin ele.

Alege să renunți la ele.

Tu îți creezi realitatea.

Cu acea putere vine
responsabilitatea totală.

Am ales să ies din tunelul fricii
în teritoriu necunoscut.

Am ales să construiesc acolo
o viață binecuvântată.

Departe de singurătate,

îmi împart viața cu Dorothy,

frumoasa mea soție,

cu tripleții noștri,
le spunem Tripskys,

și ultima sosită în familie,

micuța Clementine.

De ce ți-e frică ție?

Ce minciuni îți spui?

Cum înfrumusețezi adevărul
și-ți scrii propria ficțiune?

Ce realitate creezi pentru tine?

În carieră, viața personală,
în relații,

în inimă și-n suflet,

peștii care înoată îndărăt îți fac rău.

Te fac să pierzi
oportunități și potențial,

sunt sursa nesiguranței,
a neîncrederii,

acolo unde cauți împliniri și legături.

Te somez să-i elimini.

Helen Keller spunea
că mai rău decât să fii orb,

e să vezi, dar să n-ai viziune.

Pentru mine orbirea a fost binecuvântare,

pentru că orbirea mi-a dat viziunea.

Sper că și voi vedeți ce văd eu.

Mulțumesc.

(Aplauze)

Isaac, înainte să pleci, încă o întrebare.

În auditoriu sunt antreprenori,
inovatori

Ești CEO-ul unei companii din Florida,

și mulți se întreabă probabil

cum e să fii un CEO nevăzător?

Ce provocări întâmpini
și cum le depășești?

Cea mai mare provocare
a devenit binecuvântare.

Nu primesc vizual niciun feedback.

(Râsete)

BG: Ce se aude?
IL: Da.

De exemplu, în ședințele echipei mele,

nu văd expresii sau gesturi.

Am învățat să cer feedback verbal.

Forțez oamenii să-mi spună ce cred.

Și în acest sens,

e o binecuvântare pentru mine
și compania mea,

deoarece așa comunicăm mai profund,

evităm ambiguități,
și cel mai important,

echipa mea știe că ceea ce gândesc
chiar contează.

Mulțumesc că ai venit.
Mulțumesc, Bruno.

(Aplauze)