Cum au ajuns oamenii să domine planeta?

Acum 70 000 de ani strămoșii omului erau animale fără importanță, care-și vedeau de treabă într-un colț al Africii, ca alte animale. Acum însă puțini ar contesta că oamenii domină planeta: ne-am întins pe toate continentele, iar acțiunile noastre determină soarta altor animale, ba poate chiar a Terrei înseși. Cum am ajuns de la ce-am fost la ce suntem? Istoricul Yuval Noah Harari sugerează o explicație surprinzătoare pentru ridicarea rasei umane în poziția de dominare.

Acum 70 de mii de ani, strămoșii
noștri erau animale insignifiante.

Lucrul cel mai important de știut
despre oamenii preistorici

este că nu erau importanți.

Impactul lor asupra lumii nu era
cu mult mai mare decât cel al meduzelor

sau licuricilor sau ciocănitorilor.

Astăzi în schimb
dominăm această planetă.

Iar întrebarea este:
cum am ajuns de acolo, aici?

Cum ne-am transformat
din maimuțe insignifiante,

care își vedeau de treabă
într-un colț al Africii,

în stăpânii planetei Terra?

De obicei căutăm diferențe

între noi și restul animalelor,
la nivel individual.

Vrem să credem – eu vreau să cred –

că e ceva anume la mine,

la corpul meu sau la creierul meu,

care mă face net superior câinelui,
porcului sau cimpanzeului.

Dar adevărul e că, la nivel individual,
sunt jenant de asemănător unui cimpanzeu.

Dacă m-ați pune împreună cu un cimpanzeu
pe o insulă pustie

și ne-ați lăsa să ne zbatem,
să vedeți cine va supraviețui,

sigur aș paria pe cimpanzeu, nu pe mine.

Nu că ar fi ceva în neregulă
cu mine personal.

Cred că aproape pe oricare
din voi v-ar lua

și v-ar pune singuri
cu un cimpanzeu pe vreo insulă,

cimpanzeul s-ar descurca mult mai bine.

Diferența semnificativă dintre oameni
și restul animalelor

nu o regăsim la nivel individual,
ci la nivel colectiv.

Oamenii domină planeta
pentru că sunt singurele animale

care pot coopera atât flexibil,
cât și în grupuri foarte mari.

Există și alte animale
– ca insectele sociale: albine, furnici –

care cooperează în grupuri mari,
dar nu destul de flexibil.

Cooperarea lor e foarte rigidă.

E un singur mod în care
poate funcționa un stup de albine.

Dacă apare o ocazie nouă
sau un pericol nou,

albinele nu-și pot reinventa
sistemul social peste noapte.

De exemplu nu-și pot executa regina
și stabili o republică a albinelor

sau o dictatură comunistă
de albine lucrătoare.

Alte animale – mamifere sociale:
lupii, elefanții, delfinii, cimpanzeii –

pot coopera mult mai flexibil,

dar numai în grupuri mici,

deoarece cooperarea dintre cimpanzei
se bazează pe cunoașterea intimă între ei.

Eu sunt un cimpanzeu
și tu ești un cimpanzeu

și dacă vreau să cooperez cu tine,
trebuie să te cunosc personal.

Ce fel de cimpanzeu ești?

Ești prietenos, ești rău?
Pot să am încredere în tine?

Dacă nu te cunosc,
cum să cooperez cu tine?

Singurul animal care poate combina
cele două aptitudini

și poate coopera atât flexibil
cât și în grupuri foarte mari,

suntem noi: homo sapiens.

Unu contra unu și chiar 10 contra 10,

cimpanzeii ar putea fi mai buni decât noi.

Dar dacă pui 1000 de oameni
contra 1000 de cimpanzei,

oamenii ar câștiga detașat,

pentru simplul motiv că 1000 de cimpanzei
nu pot coopera deloc.

Dacă ai înghesui 100 000 de cimpanzei

pe strada Oxford, pe stadionul Wembley,
în piața Tienanmen sau la Vatican,

ar ieși haos, un haos total.

Imaginați-vă stadionul Wembley
cu 100 000 de cimpanzei.

Nebunie totală.

În schimb e ceva normal ca oamenii
să se adune acolo cu zecile de mii

și nu e haos, de obicei,

ci rețele de cooperare
extrem de sofisticate și eficiente.

Toate realizările uriașe ale omenirii
de-a lungul istoriei,

fie construirea piramidelor,
fie zborul pe lună,

nu s-au bazat pe aptitudini individuale,

ci pe aptitudinea de a coopera flexibil
în grupuri mari.

Gândiți-vă chiar la acest discurs
pe care îl țin acum:

stau în fața unui public
de 300–400 de persoane,

iar majoritatea
îmi sunteți complet străini.

La fel, nu îi cunosc pe toți

care s-au ocupat
să organizeze acest eveniment.

Nu cunosc pilotul și echipajul avionului

cu care am venit ieri la Londra.

Nu-i cunosc pe cei care
au inventat și fabricat

microfonul acesta și camerele video
care înregistrează ce spun.

Nu-i cunosc pe cei care au scris
cărțile și articolele

pe care le-am citit
ca să pregătesc discursul.

Și categoric nu-i cunosc nici pe cei
care vor urmări acest discurs pe Internet,

undeva prin Buenos Aires sau New Delhi.

Cu toate acestea,
chiar dacă nu ne cunoaștem,

putem colabora să creăm
acest schimb global de idei.

Cimpanzeii nu pot face asta.

Ei comunică, bineînțeles,

dar nu vei găsi vreun cimpanzeu
care să călătorească la un grup îndepărtat

ca să le țină un discurs
despre banane sau elefanți,

sau despre ce i-ar mai interesa
pe cimpanzei.

Cooperarea nu e mereu plăcută:

toate lucrurile oribile pe care oamenii
le-au făcut de-a lungul istoriei,

– și am facut câteva lucruri oribile –

toate sunt bazate
pe o cooperare de proporții.

Pușcăriile sunt un sistem de cooperare,

abatoarele sunt un sistem de cooperare,

lagărele de concentrare
sunt un sistem de cooperare.

Cimpanzeii nu au abatoare
și pușcării și lagăre de concentrare.

Să presupunem că v-am convins
că într-adevăr

dominăm lumea pentru că putem
coopera flexibil în grupuri mari.

Întrebarea care urmează firesc
în mintea unui ascultător curios este:

cum anume procedăm?

Ce ne permite doar nouă,
între toate animalele, să cooperam astfel?

Răspunsul este: imaginația noastră.

Putem coopera flexibil
cu un număr nelimitat de străini,

pentru că doar noi,
dintre toate animalele de pe planetă,

putem crea și crede în ficțiuni,
în povestiri fictive.

Atâta timp cât toți cred
în aceeași ficțiune,

toți ascultă și urmăresc aceleași reguli,

aceleași norme, aceleași valori.

Toate celelalte animale
își folosesc sistemul de comunicare

doar pentru a descrie realitatea.

Un cimpanzeu ar putea spune:
„Uite un leu! Să fugim!”

Sau „Uite un bananier!
Hai să luăm banane!”

În schimb oamenii nu-și folosesc limbajul
doar pentru a descrie realitatea,

ci și pentru a crea noi realități,
realități fictive.

Un om poate spune: „Uite,
e un Dumnezeu deasupra norilor!

Dacă nu faci cum îți spun eu,

după ce mori Dumnezeu te va pedepsi
și te va trimite în iad.”

Dacă toți credeți în povestea
pe care am inventat-o,

cu toții veți urma aceleași norme,
legi și valori, și puteți coopera.

Numai oamenii pot face asta.

Nu vei convinge niciodată un cimpanzeu
să-ți dea o banană

promițându-i „Te vei duce
în raiul cimpanzeilor după ce mori.

(Râsete)

Vei primi multe banane
pentru faptele tale bune.

Așa că dă-mi banana asta.”

Nici un cimpanzeu nu va crede
o asemenea poveste.

Numai oamenii cred în asemenea povești,

motiv pentru care noi dominăm lumea,

iar cimpanzeii sunt închiși la zoo
și în laboratoare de cercetare.

Puteți considera acceptabil
că în cadrul religiei

oamenii cooperează
prin credința în aceleași ficțiuni.

Milioane de oameni se adună

să contruiască o catedrală sau o moschee,
sau să lupte în cruciadă sau în jihad,

pentru că toți cred în aceleași povești
despre Dumnezeu, rai și iad.

Dar eu vreau să subliniez
că exact același mecanism

stă la baza tuturor celorlalte forme
de cooperare umană pe scară largă,

nu doar în domeniul religiei.

Să luăm spre exemplu domeniul legal.

Majoritatea sistemelor legale de azi

se bazează pe o credință
în drepturile omului.

Dar ce sunt drepturile omului?

Drepturile omului,
ca și Dumnezeu și raiul,

sunt doar o poveste pe care am inventat-o.

Nu sunt o realitate obiectivă,

nu sunt vreun efect biologic
al homo sapiens.

Luați o ființă umană,
despicați-o și uitați-vă în interior,

veți găsi inima, rinichii, neuronii,
hormonii, ADN-ul,

dar nu veți găsi nici un drept.

Drepturile sunt în poveștile
pe care le-am inventat

și le-am răspândit în ultimele secole.

Pot fi povești pozitive,
povești foarte bune,

dar sunt doar povești fictive
pe care noi le-am inventat.

Același lucru e valabil
și în domeniul politic.

Cei mai importanți factori
în politicile moderne

sunt statele și națiunile.

Dar ce sunt statele și națiunile?

Nu sunt o realitate obiectivă.

Un munte e o realitate obiectivă.

Îl poti vedea, îl poti atinge,
îl poți chiar și mirosi.

Dar o națiune sau un stat,

– ca Israel, Iran, Franța sau Germania –

e doar o poveste pe care noi am inventat-o
și de care am devenit extrem de atașați.

E valabil și în domeniul economic.

Azi cei mai importanți actori
în economia mondială

sunt companiile și corporațiile.

Mulți probabil lucrați
pentru o corporație,

ca Google sau Toyota sau McDonald's.

Ce anume sunt lucrurile astea?

Avocații le numesc ficțiuni legale.

Sunt povești inventate și menținute

de puternicii vrăjitori
pe care îi numim avocați.

(Râsete)

Și ce fac corporațiile toată ziua?

În principal, încearcă să facă bani.

Și ce sunt banii?

Din nou, banii nu sunt
o realitate obiectivă,

nu au o valoare obiectivă.

Luați bucata verde de hârtie – dolarul –

priviți-o: nu are nici o valoare.

Nu o poți mânca, nu o poți bea,
nu te poți îmbrăca cu ea.

Dar au venit niște maeștri povestitori,

marii bancheri, miniștrii de finanțe,
prim-miniștrii,

care ne spun
o poveste foarte convingătoare:

„Vedeți aceasta bucată verde de hârtie?
Valorează de fapt zece banane.”

Și dacă cred eu și tu și toată lumea,
chiar funcționează.

Iau această bucată de hârtie fără valoare,
merg la supermarket,

i-o dau unui străin
pe care nu l-am întâlnit niciodată

și primesc în schimb banane adevărate,
pe care chiar le pot mânca.

E ceva extraordinar.

Cu cimpanzeii nu ți-ar merge.

Desigur, ei fac schimburi:

„Îmi dai o nucă de cocos,
îți dau o banană.”

Asta poate să meargă.

Dar, „Îmi dai o bucată
de hârtie fără valoare

și te aștepți să-ți dau o banană?
Nici vorbă!”

„Drept cine mă iei, un om?”

(Râsete)

De fapt banii sunt cea mai reușită poveste

inventată și spusă de oameni vreodată,

pentru ca e singura poveste
în care crede toată lumea.

Nu toată lumea crede în Dumnezeu,

nu toată lumea crede în drepturile omului,

nu toată lumea crede în naționalism,

dar toată lumea crede
în bani și în dolar.

Până și Osama Bin Laden:

ura politica și religia americană,
cultura americană,

dar nu a avut nici o obiecție
la dolarii americani.

Îi plăceau chiar foarte mult.

(Râsete)

În concluzie,

noi oamenii dominăm lumea
pentru că trăim într-o realitate duală.

Toate celelalte animale trăiesc
într-o realitate obiectivă.

Realitatea lor se compune
din entități obiective,

precum râuri, copaci, lei și elefanți.

Și noi oamenii
trăim într-o realitate obiectivă.

Și în lumea noastră
sunt râuri, copaci, lei și elefanți.

Dar de-a lungul secolelor, am construit
deasupra acestei realități obiective

un al doilea strat de realitate fictivă,

o realitate formată din entități fictive,

precum națiuni, zei, bani, corporații.

Partea extraordinară
e că pe parcursul istoriei

aceasta realitate fictivă a devenit
din ce în ce mai puternică,

încât azi
cele mai puternice forțe din lume

sunt aceste entități fictive.

Azi, chiar supraviețuirea râurilor,
copacilor, leilor și elefanților

depinde de deciziile și dorințele
entităților fictive,

ca Statele Unite, ca Google,
ca Banca Mondială,

entități care există
doar în imaginația noastră.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)

Bruno Giussani:
Yuval, ai lansat o carte nouă.

După „Sapiens”, ai mai scris una,

apărută în ebraică,
dar netradusă încă în...

Yuval Noah Harari:
Lucrez la traducere ...

BG: În carte, dacă înțeleg corect,

susții că descoperirile extraordinare
pe care le trăim acum

nu au doar potențialul
de a ne face viețile mai bune,

ci vor crea – și te citez –

„noi clase și noi lupte de clasă,
ca în revoluția industrială.”

Ne detaliezi puțin?

YNH: Da, în revoluția industrială

am asistat la crearea
clasei proletariatului urban.

În mare parte, istoria politică și socială
din ultimii 200 de ani

a constat în căutarea de soluții

pentru noua clasă,
cu problemele și șansele ei.

Acum asistăm la crearea
unei clase masive de oameni inutili.

(Râsete)

Pe măsură ce computerele devin
tot mai bune în tot mai multe domenii,

e foarte posibil ca ele să ne depășească
în majoritatea sarcinilor

și oamenii să devină redundanți.

Iar marea întrebare politică și economică
a secolului 21 va fi:

„La ce ne trebuie oamenii?”

sau cel puțin „La ce ne trebuie
așa mulți oameni?”

BG: Ai un răspuns în carte?

YNH: În prezent soluția cea mai bună

e să-i ținem fericiți
cu droguri și jocuri video...

(Râsete)

dar nu pare un viitor foarte atrăgător.

BG: Deci practic spui în carte și acum

– referitor la discuția despre dovezile
crescânde despre inegalitatea economică –

că suntem doar începutul procesului?

YNH: Repet: nu e o profeție.

E vorba doar de înșirarea posibilităților.

Una e crearea acestei clase masive
de oameni inutili,

alta e diviziunea umanității
în caste biolgice diferite,

unde bogații vor fi upgradați
în zei virtuali

și săracii, degradați
la nivelul de oameni inutili.

BG: Simt că în 1–2 ani
ne vei vorbi din nou.

Mulțumesc, Yuval, că ai venit.

YVH: Mulțumesc!

(Aplauze)