Lisa Kristine: Fotografii mărturie pentru sclavia modernă

În ultimii doi ani, fotograful Lisa Kristine a călătorit în lume, documentând realităține incredibil de dure ale sclaviei zilei de astăzi. Ea împărtășește imagini impresionante și frumoase -- mineri din Congo, sclavi ce așează cărămida în Nepal -- iluminând suferința a 27 de milioane de suflete robite în întreaga lume. (Filmat la TEDxMaui)

Sunt la 50 m adâncime într-un puț minier din Ghana.

Aerul îmbâcsit cu praf și căldură

e greu de respirat.

Simt asudarea celor ce trec pe lângă mine

în întuneric, și aproape nimic altceva.

Aud voci discutând, dar puțul e în esență

o cacofonie a oamenilor tușind

și a pietrei zdrobite cu unelte primitive.

Ca și ceilalți, port o lumină ieftină, pâlpâind

pe capul meu, legată cu o bandă roasă de elastic.

Dibuiesc cu greu lemnele slinoase

care susțin pereții găurii de un metru pătrat

coborând zeci de metri în adâncul pământului.

Când îmi alunecă mâna,
mi-amintesc imediat de un miner

întâlnit acum câteva zile. I-a alunecat mâna

și a căzut în gol în josul puțului.

În timp ce vă vorbesc astăzi,

oamenii aceia sunt tot în adâncul acelui hău

riscându-și viața fără a fi plătiți

și adesea murind.

Eu am ieșit la suprafață, am reușit să merg acasă,

dar ei poate nu o vor face niciodată,
fiindcă-s condamnați la sclavie.

De 28 de ani am cercetat

culturi indigene din peste 70 de țări

de pe 6 continente. În 2009 am avut marea onoare

de a fi unicul expozant
la Summitul de Pace din Vancouver.

Între oamenii excepționali întâlniți acolo,

se află și un susținător al unui ONG,
Free the Slaves,

dedicat eradicării slaviei din epoca modernă.

Am început să vorbim despre sclavie.

De fapt am început să învăț despre sclavie,

pentru că, deși știam că există în lume,

nu credeam că în așa măsură.

M-am simțit oribil după discuție

și cu adevărat jenată de lipsa mea de cunoaștere

a acestei atrocități din timpul vieții mele.

Dacă eu nu știu, câți alți oameni nu știu?

Aveam un gol arzător în stomac,
așa că în câteva săptămâni

am zburat la Los Angeles să-l întâlnesc pe directorul

organizației Free the Slaves, ca să-i ajut.

Începuse călătoria mea în lumea sclaviei moderne.

Paradoxal, fusesem deja în multe dintre locurile astea.

Pe unele le consideram a doua casă.

De data asta însă, vedeam adesea schelete ascunse în dulapuri.

Se estimează că există mai mult de

27 de milioane de sclavi astăzi în lume.

Dublu față de numărul de oameni luați din Africa

în timpul întregului comerț trans-atlantic cu sclavi.

Acum 150 de ani, un sclav pentru agricultură

costa cam de trei ori salariul anual

al unui muncitor american.

În cifrele actuale, ar însemna cam 50.000$.

Astăzi, familii întregi pot fi condamnate la sclavie

pentru generații, pentru numai 18$.

E uluitor - sclavia generează profituri anuale

de peste 13 miliarde de dolari în întreaga lume.

Mulți au fost păcăliți cu promisiuni false

de o educație bună, o slujbă mai bună, ca să afle

că de fapt sunt forțați să muncescă neplătiți,

sub amințarea violenței, fără a putea să fugă.

Sclavia de azi înseamnă comerț,

adică bunurile pe care sclavii le produc au valoare,

pe când oamenii care le produc sunt dispensabili.

Sclavia există aproape peste tot în lume,

deși e ilegală oriunde.

În India și Nepal am cunoscut cuptoarele de cărămidă.

Priveliștea asta ciudată și uluitoare era ca și cum

aș păși în Egiptul antic sau infernul lui Dante.

La temperaturi de peste 50°C,

bărbați, femei și chiar familii întregi,

erau înfășurați într-o pătură grea de praf,

în timp ce-și puneau pe cap o grămadă de cărămizi,

până la 18 deodată, și le cărau

de la cuptoarele arzânde la camioanele
de la câteva sute de metri depărtare.

Imunizați de monotonie și extenuare,

lucrează în liniște, făcându-și sarcina iar și iar,

pentru 16 - 17 ore pe zi.

Nu au pauză de masă sau ca să bea apă,

iar deshidratarea severă a făcut urinarea

aproape nesemnificativă.

Căldura și praful erau atât de pătrunzătoare

că aparatul foto nu putea fi atins de fierbinte ce era

și n-a mai mers.

La fiecare 20 de minute, trebuia să mă întorc la mașină

să-mi curăț aparatura, s-o pun sub aerul condiționat

pentru a o reporni. Stăteam acolo

și mă gândeam că aparatul are parte de un tratament

mult mai bun decât acei oameni.

Întoarsă la cuptoare, aș fi vrut să plâng

dar activistul pentru abolire de lângă mine

mi-a spus: „Lisa, să nu faci asta. Nu aici!”

Mi-a explicat foarte clar că afișarea emoțiilor

e foarte periculoasă în locuri ca acelea,

și pentru mine și pentru ei.

Nu le puteam oferi niciun ajutor direct.

Nu le puteam da bani, nimic.

Nu eram cetățean al acelei țări.

Puteam în schimb să-i aduc într-o situație

mai rea decât cea în care se aflau deja.

Trebuia să mă bazez pe munca org. Free the Slaves

în interiorul sistemului, pentru eliberarea lor.

Aveam încredere că o vor face.

Cât despre mine, trebuia să aștept până acasă

ca să simt cu adevărat durerea din suflet.

În Himalaya am găsit copii cărând piatră

kilometri întregi în jos, pe terenul muntos,

la camioanele care așteptau pe drumurile din vale.

Lespezile mari de piatră erau mai grele

decât copiii care le cărau

ridicându-le pe cap

cu niște hățuri făcute de mână, din sfori, bețe

și zdrențe.

E greu să fii martorul unui lucru atât de copleșitor.

Cum putem influența ceva atât de insidios,

dar atât de răspândit?

Unii nici măcar nu știu că sunt sclavi,

oameni care lucrează 16 - 17 ore pe zi pe nimic,

pentru că s-au născut în situația asta.

Nu au cu ce s-o compare.

Când acești săteni și-au cerut libertatea,

stăpânii lor le-au ars toate casele.

Oamenii ăștia nu aveau nimic,

și erau atât de înfricoșați, voiau să renunțe,

dar femeia din centru i-a îndemnat să persevereze.

Activiștii pt abolire din teren

i-au ajutat să-și închirieze o bucată de pământ a lor

așa încât aceeași muncă ce le rupe spatele

s-o facă acum pentru ei înșiși, să fie plătiți pentru ea

și s-o facă în libertate.

Ne gândim adesea la traficul de carne vie

când auzim cuvântul sclavie.

Din cauza acestei percepții globale,

am fost avertizată că îmi va fi greu să lucrez în siguranță,

în special în această industrie.

În Kathmandu, am fost escortată de femei

care fuseseră sclave sexuale.

M-au grăbit în jos pe niște scări strâmte

care duceau la o pivniță murdară, luminată ușor fluorescent.

Nu era un bordel.

Era mai mult un restaurant.

Restaurantele cabină, cum se numesc în afacere,

sunt locuri pentru prostituția forțată.

Fiecare are camere mici, separate, în care sclavii -

femei, fete și băieți,

unii de numai 7 ani,

sunt forțați să întrețină clienții,

încurajându-i să cumpere mai multă mâncare și alcool.

Fiecare cămăruță era întunecată și pătată,

însemnată cu un număr pictat pe perete,

partiționate cu un placaj și o perdea.

Muncitorii de aici îndură adesea abuzuri sexuale tragice,

la mila clienților lor.

Stând în întunericul aproape complet, a revenit sentimentul

acela de frică arzândă. În acea clipă

nu mă puteam gândi decât la cum e

să fii prins în capcana acelui infern.

Aveam o singură ieșire: scările pe care coborâsem acolo.

Nu erau uși prin spate.

Nu erau ferestre suficient de mari prin care să te cațeri.

Oamenii aceia nu aveau nicio scăpare.

Dacă tot discutăm despre un subiect așa de dificil,

e important să știm că sclavia, cu tot cu traficul de carne vie,

are loc și sub proprii noștri ochi.

Mii de oameni sunt sclavi în agricultură,

restaurante, serviciu domestic,

și așa mai departe.

Recent, New York Times a scris că

între 100 și 300 de mii de copii americani

sunt vânduți ca sclavi sexuali în fiecare an.

E peste tot în jur, numai că n-o vedem.

Industria textilă e alta care ne vine ușor în gând

când vorbim despre munca de sclav.

Am vizitat sate din India în care familii întregi erau sclavi

în comerțul cu mătase.

Iată un portret de familie.

Tatăl are mâinile vopsite în negru, pe când copiii lui

au mâinile albastre și roșii.

Amestecă vopseluri în butoaiele astea mari

și înmoaie mătasea în lichid până la cot,

dar vopseaua e toxică.

Traducătorul mi-a spus istoriile lor.

„N-avem deloc libertate”, au spus.

„Însă sperăm încă să plecăm din casa asta

într-o zi și să mergem în alt loc

în care să fim plătiți pentru vopsit.”

Se estimează că mai mult de 4.000 de copii

sunt sclavi pe lacul Volta,

cel mai mare lac artificial din lume.

Când am ajuns prima oară, am fost să arunc o privire.

Am văzut ceea ce părea o familie de pescari pe o barcă,

doi frați mai mari și niște mezini. Are sens, nu?

Greșit. Erau toți sclavi.

Copii luați din familiile lor

sunt traficați și dați dispăruți,

fiind forțați să muncească ore nesfărșite în bărci pe un lac

fără ca ei să știe măcar să înoate.

Băiețelul acesta are opt ani.

Tremura când s-a apropiat barca noastră,

temându-se să nu dăm peste micul său canoe

Era îngrozit să nu-l aruncăm în apă.

Ramurile scheletice scufundate în lacul Volta

prind adesea plasele de pescari.

Niște copii obosiți și îngroziți sunt aruncați în apă

ca să descurce sforile.

Mulți dintre ei se îneacă.

Nu-și amintește să nu fi fost vreodată forțat

să lucreze pe lac.

De frica stăpânului, nu va fugi,

iar fiindcă a fost tratat cu cruzime o viață întreagă,

a transmis asta sclavilor mai tineri

pe care îi conduce.

I-am întâlnit pe acești băieți la ora 5 dimineața,

când trăgeau ultimele plase,

dar munceau de la 1 dimineața

în noaptea rece și bătaia vântului.

Aceste plase cântăresc mai mult de

jumătate de tonă când sunt pline de pește.

Să vă fac cunoștință cu Kofi.

Kofi a fost salvat dintr-un sat de pescari.

L-am întâlnit într-un adăpost în care Free the Slaves

reabilitează victimele sclaviei.

Iată-l făcând baie la izvor,

turnându-și apă în cap cu niște găleți mari.

Vestea minunată e că

în timp ce noi vorbim aici,

Kofi a fost readus în sânul familiei sale.

Mai mult de atât, familiei i s-au dat unelte

cu care să-și câștige o pâine și să-și țină copiii la adăpost.

Kofi este reîncarnarea posibilității.

Ce persoană va deveni el fiindcă cineva a luat inițiativa

și a vrut să-i schimbe viața.

Conducând pe o stradă din Ghana,

cu parteneri ai Free the Slaves,

un coleg activist pentru abolire pe un moped

s-a îndreptat repede către noi și a bătut la geam.

Ne-a zis să-l urmăm pe o stradă murdară în junglă.

La finalul drumului ne-a grăbit afară din mașină

și i-a spus șoferului să plece repede.

Apoi a arătat spre o potecă abia vizibilă

și a zis: Asta e calea, asta e calea. Mergeți!

Am pornit pe cărare, îndepărtând lianele

care blocau calea. După vreo oră de mers

am văzut că poteca fusese inundată de ploile recente,

așa că am ridicat aparatura foto deasupra capului,

pentru că intrasem într-o apă până la piept.

După alte două ore de mers, cărarea unduită

s-a sfârșit abrupt într-un luminiș. În fața noastră

erau multe gropi,

intrau toate într-un teren de fotbal.

Toate erau pline cu sclavi muncind.

Multe femei aveau copii legați în spate

în timp ce săpau pentru aur,

mergând în apă otrăvită cu mercur.

Mercurul este folosit în procesul de extracție.

Minerii aceștia sunt sclavi într-un puț minier

din altă zonă a Ghanei.

Ieșeau din puț leoarcă

de la propria transpirație.

Mă uitam în ochii lor obosiți și roșii,

mulți dintre ei stătuseră în mină 72 de ore.

Puțurile sunt adânci cam de 100 m. Sclavii cară afară

saci grei de piatră ce vor fi transportați mai târziu

în altă zonă, în care piatra va fi sfărâmată

pentru a extrage aurul.

La prima vedere, locul sfărmării pare plin de

oameni puternici, dar, privind de aproape,

vedem unii mai puțin norocoși lucrând pe margini,

inclusiv copii.

Sunt toți victime ale rănilor, bolii și violenței.

De fapt, e foarte probabil ca un om musculos ca ăsta

să ajungă așa, torturat de tuberculoză

și otrăvire cu mercur în numai câțiva ani.

Iată-l pe Manuru. Când a murit tatăl lui,

unchiul său l-a luat să muncească cu el în mină, ca sclav.

Când a murit unchiul său, Manuru i-a moștenit datoria,

ceea ce l-a condamnat să rămână sclav în mină.

Când l-am întâlnit lucra în mină de 14 ani,

iar această rană la picior

e de la un accident din mină.

A fost așa sever că medicii au vrut să-i amputeze piciorul.

În plus, Manuru are tuberculoză,

însă e forțat să lucreze zi și noapte

în acel puț minier.

Chiar și așa, el visează să devină liber

și educat, cu ajutorul activiștilor locali

ca Free the Slaves.

Hotărârea asta

în fața unor lucruri de neînchipuit

mă uluiește complet.

Vreau să aduc la lumină sclavia.

Când lucram în teren,

aveam multe lumânări cu mine.

Cu ajutorul translatorului meu,

le împărtășeam oamenilor pe care-i fotografiam

că voiam să le luminez poveștile

și ananghia.

Așadar, când eram și eu și ei în siguranță,

am făcut pozele astea.

Știau că imaginea lor va fi văzută de voi,

de lumea de afară.

Am vrut să știe că noi vom depune mărturie pentru ei,

și că vom face tot ce putem

pentru a le schimba puțin viața.

Cred cu certitudine că, dacă îi privim pe ceilalți

ca oameni asemenea nouă, va fi foarte greu

să tolerăm atrocități ca sclavia.

Astea nu-s imagini ale unor probleme, ci ale unor oameni,

oameni reali, ca voi și ca mine. Cu toții merită

aceleași drepturi, demnitate și respect

în viață.

Nu trece nicio zi fără să mă gândesc

la acești mulți oameni frumoși, dar maltratați,

pe care am avut marea onoare să-i întâlnesc.

Sper ca aceste imagini să trezească o forță

în cei care le văd, oameni ca voi,

și sper ca acea forță să aprindă un foc,

iar acel foc să arunce lumina asupra sclaviei,

pentru că, fără acea lumină, bestia robiei

va continua să trăiască în umbră.

Vă mulțumesc foarte mult!

(Aplauze)