Mustafa Akyol: Credinţă versus tradiţie în Islam

La TEDxWarwick, jurnalistul Mustafa Akyol vorbește despre felul în care anumite obiceiuri culturale locale (precum purtarea unui batic) au ajuns să fie asociate, de către publicul larg, cu elemente ale credinței islamice. Oare părerea generală a lumii despre credința islamică s-a concentrat prea mult pe tradiție și prea puțin pe credințele islamice fundamentale?

Acum câteva săptămâni,

am avut ocazia să merg în Arabia Saudită.

Primul lucru pe care am vrut să îl fac, ca musulman,

a fost să merg la Mecca și să vizitez Kaaba,

locul cel mai sfânt pentru musulmani.

Și asta am și făcut, m-am îmbrăcat cu hainele de rugăciune,

și am mers la sfânta moschee,

m-am rugat,

și am respectat toate ritualurile.

Între timp,

pe lângă această latură spirituală,

am observat un lucru obișnuit în Kaaba,

dar care mi s-a părut foarte interesant.

Femeile nu erau separate de bărbați.

Cu alte cuvinte, bărbații și femeile

se rugau împreună.

Făceau împreună tawaful,

când înconjurau Kaaba.

Stăteau împreună în timpul rugăciunilor.

Și dacă vă întrebați de ce acest lucru este interesant

trebuie să vedeți restul Arabiei Saudite

pentru că este o țară

în care cele două sexe sunt separate cu strictețe.

Cu alte cuvinte,

este de neconceput ca bărbații să stea

în același spațiu fizic cu femeile.

A fost destul de amuzant când am observat asta.

Am plecat din Kaaba

pentru a mânca ceva în centrul orașului Mecca.

M-am îndreptat către cel mai apropiat restaurant Burger King.

Am intrat acolo

și am observat că era o zonă pentru bărbați,

care era separată cu grijă de zona pentru femei.

Și a trebuit să plătesc, să comand și să mănânc în zona pentru bărbați.

„Ce amuzant!," mi-am spus.

„Poți să fii în preajma sexului opus când te afli la sfânta Kaaba,

dar nu la Burger King."

Foarte ironic.

Ironic și, aș spune eu, foarte relevant.

Kaaba și ritualurile ce se desfășoară în jurul său

datează din cea mai veche perioadă a Islamului,

aceea a profetului Mohammed.

Dacă atunci se punea accentul pe

separarea bărbaților de femei,

atunci ritualurile de la Kaaba ar fi fost stabilite în conformitate.

Dar se pare că asta nu era o problemă atunci.

Așa că ritualurile au fost stabilite așa de la început.

Acest lucru este confirmat, cred eu

și de faptul că izolarea femeilor

pentru a forma o societate divizată

este un aspect pe care nu îl veți întâlni în Coran,

piatra de temelie a Islamului-

esența divină a Islamului

în care toți musulmanii, inclusiv eu, credem.

Și nu cred că este o întâmplare

că nu găsești această idee

în însăși originea Islamului.

Pentru că mulți specialiști

care studiază istoria gândirii islamice -

specialiști musulmani sau occidentali -

cred că, de fapt, acest obicei

de a separa fizic bărbații de femei

a apărut în ultima perioadă a dezvoltării Islamismului,

când musulmanii au adoptat

anumite culturi și tradiții preexistente ale Orientului Mijlociu.

Izolarea femeilor a fost, de fapt,

un obicei bizantin și persan

pe care musulmanii l-au adoptat

și l-au inclus în religia lor.

Și acesta este doar un exemplu

dintr-un fenomen cu mult mai amplu.

Ceea ce numim azi „Lege Islamică”, și in mod special, cultură Islamică,

și există multe culturi islamice, de altfel,

cea din Arabia Saudită e mult mai diferită

față de cea din Istanbul, Turcia, de unde vin eu.

Cu toate acestea,

dacă e să vorbim despre o cultură musulmană,

aceasta are un fundament, un mesaj divin,

de la care a pornit religia,

dar apoi numeroase tradiții și percepții,

multe obiceiuri au fost adoptate pe lângă acest fundament.

Acestea erau tradiții ale Orientului Mijlociu- tradiții medievale.

Există două mesaje importante, sau două lecții,

pe care le putem învăța din această realitate.

În primul rând, musulmanii,

cei practicanți, conservatori, credincioși, care vor să fie loiali religiei lor,

nu ar trebui să se ia după toate elementele care constituie cultura lor,

crezând că acestea au fost stabilite de divinitate.

E posibil ca unele să fie tradiții proaste,

și trebuie să fie schimbate.

Pe de altă parte, occidentalii,

care analizează cultura islamică

și văd anumite aspecte îngrijorătoare,

nu ar trebui să tragă concluzia că asta e ceea ce poruncește Islamul.

Poate e o cultură din Orientul Mijlociu

care a ajuns să fie confundată cu Islamul.

Există un anumit obicei al circumciziei la femei.

Este terifiant, oribil.

Este, de fapt, o operație

prin care femeile sunt private de plăcerea sexuală.

Occidentalii, europenii sau americanii,

care anterior nu știau de existența obiceiului,

s-au confruntat cu el

în cadrul anumitor comunități musulmane

care au emigrat din Africa de Nord.

Și și-au spus: „O, ce religie oribilă e aceea

care obligă la asemenea lucru."

Dar dacă te gândești bine la circumcizia la femei,

realizezi că nu are nimic de a face cu Islamul,

este doar un obicei nord-african,

care precedă Islamul.

Acest obicei exista de mii de ani.

Și, în mod revelator, unii musulmani chiar îl practică.

Musulmanii din Africa de Nord, nu și din alte părți.

Dar și alte comunități non-musulmane din Africa de Nord -

cum ar fi animiștii, chiar și unii creștini,

și chiar un trib evreiesc din Africa de Nord

practică circumcizia la femei.

Deci, ceea ce ar părea a fi o problemă

în cadrul credinței islamice,

ar putea fi, de fapt, o tradiție

pe care musulmanii au adoptat-o.

Același lucru este valabil pentru crimele de onoare,

o temă recurentă în mass-media occidentală -

și care este, bineînțeles, o tradiție odioasă.

Într-adevăr, această tradiție există în unele comunități musulmane.

Dar în comunitățile non-musulmane din Orientul Mijlociu,

cum ar fi anumite comunități creștine sau orientale,

se poate observa același obicei.

A fost un caz tragic de crimă de onoare

în comunitatea armeană din Turcia,

cu doar câteva luni în urmă.

Acum, aceste lucruri țin de cultura generală,

dar sunt foarte interesat și de cultura politică

și anume dacă libertatea și democrația sunt prețuite,

sau dacă există o cultură politică autoritară,

în care se presupune că statul impune anumite lucruri cetățenilor.

Și nu e niciun secret

că foarte multe mișcări islamice din Orientul Mijlociu

au tendința să fie autoritare,

și unele din așa-numitele „regimuri islamice",

cum ar fi cel din Arabia Saudită, Iran

și cel mai rău caz, talibanii din Afghanistan,

sunt destul de autoritari- nu încape nicio îndoială.

De exemplu, în Arabia Saudită,

există un fenomen numit „poliție religioasă”.

Și poliția religioasă impune

așa-numitul mod de viață islamic

fiecărui cetațean, prin forță,

cum ar fi: femeile sunt obligate să își acopere capul--

să poarte hijabul, un acoperământ islamic special pentru cap.

Asta este într-adevăr foarte autoritar,

și e ceva ce critic cu multă tărie.

Dar când am realizat că

non-musulmanii,

sau actorii cu gândire non-islamică din aceeași regiune,

se comportau, uneori, în același mod,

mi-am dat seama că, poate, problema

rezidă în cultura politică a întregii regiuni, nu doar în Islam.

Să vă dau un exemplu: Turcia, de unde sunt eu,

este o republică ultra-laică,

până de curând,

am avut ceea ce eu numesc poliție laică,

care păzea universitățile

de studenții care purtau văl.

Cu alte cuvinte, obligau studenții

să își descopere capul.

Și cred că a obliga oamenii să își descopere capul

este la fel de tiranic ca a-i obliga să și-l acopere.

Ar trebui să fie decizia cetățeanului.

Dar când am văzut asta, am spus:

„Poate problema

este doar cultura autoritară din zonă,

și unii musulmani au fost influentați de aceasta."

Dar și cei cu gândire laică pot fi influențați de ea.

Poate că este o problemă a culturii politice,

și trebuie să ne gândim

cum să schimbăm această cultură politică.

Acestea sunt unele din întrebările,

la care mă gândeam cu câțiva ani în urmă,

când m-am apucat să scriu o carte.

Am spus: „Ei bine, voi cerceta

cum a ajuns, de fapt, Islamul să fie ceea ce este astăzi,

și pe ce drum s-a mers

și pe ce drumuri s-ar fi putut merge."

Numele acestei cărți este „Islam Without Extremes: A Muslim Case for Liberty."

Și așa cum sugerează subtitlul,

m-am oprit asupra tradiției islamice și a istoriei gândirii islamice

din perspectiva libertății individului,

și am încercat să identific punctele forte

în ceea ce privește libertatea individului.

Există puncte forte în tradiția islamică.

Islamul, de fapt, ca și religie monoteistă,

care-l definește pe om ca fiind responsabil pentru sine însuși,

a creat idea de individualitate în Orientul Mijlociu,

salvând regiunea de comunitarismul, colectivismul

tribului.

De aici derivă multe alte idei.

Dar, în afară de asta, am văzut că există și probleme în tradiția islamică.

Un lucru era ciudat:

majoritatea problemelor au apărut mai târziu,

nu derivă din esența divină a Islamului, Coranul,

dar, din nou, din tradiții și mentalități,

sau din interpretările Coranului

pe care musulmanii le-au dat în Evul Mediu.

Coranul, de exemplu,

nu consimte moartea prin lapidare.

Nu există nicio pedeapsă pentru apostazie.

Nu există nicio pedeapsă pentru vicii personale, precum consumul de alcool.

Aceste lucruri care constituie Legea islamică,

aspectele problematice ale Legii islamice

au fost transformate mai târziu în noi interpretări ale Islamului.

Asta înseamnă că azi musulmanii pot

să se uite la aceste lucruri și să spună:

„Ei bine, fundamentul religiei noastre

este aici și rămâne aici cu noi.

Este credința noastră și îi vom fi loiali."

Dar putem schimba felul în care legea a fost interpretată

pentru că a fost interpretată după epoca și mediul social al Evului Mediu.

Acum trăim într-o lume diferită,

cu valori și sisteme politice diferite.

Această interpretare este posibilă și realizabilă.

Acum, dacă numai eu aș gândi astfel,

am fi în mare încurcătură.

Dar nu este deloc cazul.

De fapt, încă din secolul al XIX-lea

există o adevărată tradiție revizionistă, reformistă -

cum vreți s-o numiți -

tradiție,

tendință în gândirea islamică.

Și aceștia au fost intelectuali sau oameni de stat

din secolul al XIX-lea, și mai târziu, în secolul XX,

care s-au uitat la situația din Europa

și au văzut că în Europa sunt multe lucruri demne de admirație,

precum știința și tehnologia.

Dar nu numai acestea, ci și democrația, parlamentul,

ideea de reprezentare,

ideea de egalitate între cetățeni.

Acești gânditori musulmani, intelectuali și oameni de stat

din secolul al XIX-lea au analizat Europa și au văzut aceste lucruri acolo.

Au spus: „Noi de ce nu avem toate acestea?"

Și au privit înapoi la tradiția islamică,

au văzut că există aspecte problematice,

care nu constituie fundamentul religiei și poate de aceea pot fi re-înțelese

și Coranul poate fi citit altfel

în lumea modernă.

Această tendință

este numită, în general modernism islamist,

și a fost propusă de către intelectuali și oameni de stat,

nu numai ca și idee intelectuală,

dar și ca program politic.

Și de aceea, de fapt, în secolul al XIX-lea

Imperiul Otoman, care pe atunci se întindea în tot Orientul Mijlociu

a făcut reforme foarte importante,

precum acordarea statutului de cetățeni egali

pentru creștini și evrei,

acceptarea unei constituții,

acceptarea unui parlament reprezentativ,

avansarea ideii de libertate religioasă.

Și de aceea Imperiul Otoman, în ultimele sale decenii,

s-a transformat într-o proto-democrație,

o monarhie constituțională.

Și libertatea era o valoare politică foarte importantă atunci.

La fel, în lumea arabă,

exista ceea ce un mare istoric arab, Albert Hourani,

numea Era Liberală.

Are și o carte: "Arabic Thought in the Liberal Age".

Și el definește Era Liberală ca fiind

cuprinsă între sec. al XIX-lea și începutul sec.al XX-lea.

Remarcabil, aceasta era tendința dominantă

la începutul sec. al XIX-lea

printre gânditorii islamici, oamenii de stat și teologi.

Dar există un tipar foarte interesant

în restul secolului al XX-lea

pentru că observăm un declin puternic

în linia modernistă a Islamului.

Și în locul acesteia,

ce se întâmplă e că Islamismul crește

ca și ideologie autoritară,

foarte vehementă,

chiar anti-Occident,

care vrea să modeleze societatea

bazându-se pe o viziune utopică.

Deci, Islamismul este ideea îndoielnică

care chiar a creat foarte multe probleme

în lumea islamică a secolului al XX-lea.

Iar cele mai extreme forme ale Islamismului

au dus la mișcări teroriste în numele Islamului -

o practică ce contravine Islamului, cred eu,

dar evident, câțiva extremiști nu o percep astfel.

Dar mai este o întrebare interesantă:

dacă modernismul islamic a fost atât de popular

în secolul XIX și la începutul secolului XX,

de ce Islamismul a devenit atât de popular

în restul secolului al XX-lea ?

Și aceasta este o întrebare, cred eu,

care trebuie să fie discutată cu multă atenție.

În cartea mea, am abordat și această chestiune.

Și nu trebuie să fii un geniu ca să o înțelegi.

Trebuie doar să te uiți la istoria politică din secolul al XX-lea

și vei vedea că lucrurile s-au schimbat mult.

Contextul s-a schimbat.

În secolul al XIX-lea,

când musulmanii priveau Europa ca pe un exemplu,

erau independenți, aveau mai multă încredere în ei.

La începutul secolului al XXl-ea, odată cu căderea Imperiului Otoman,

întregul Orient Mijlociu a fost colonizat.

Și când există colonizare, ce se întâmplă?

Se creează mișcări anti-colonizare.

Deci, Europa nu mai este un exemplu demn de urmat acum,

ci un dușman căruia trebuie să i se opună rezistență.

Există un declin puternic

al ideilor liberale în lumea musulmană

și ceea ce se vede este mai mult o formă de apărare

rigidă, un efort reacționar,

care a dus la socialismul arab, la naționalismul arab,

și, în final, la ideologia islamistă.

Și când perioada colonială s-a terminat,

ea a fost înlocuită,

în general, de dictatori laici,

care spun că ei sunt o țară,

dar care nu au adus democrație țării,

și și-au instaurat propria lor dictatură.

Și cred că Occidentul, cel puțin anumite puteri occidentale,

în special Statele Unite,

au făcut greșeala de a-i susține pe acești dictatori laici,

crezând că ei ar fi mai folositori propriilor interese.

Dar faptul că acei dictatori

au eliminat democrația în țările lor

și au înlăturat grupuri islamice

a făcut ca islamiștii să fie mult mai puternici.

Astfel, în secolul al XX-lea

se observa acest cerc vicios în lumea arabă,

unde exista un regim dictatorial care își asuprea propriul popor,

inclusiv pe musulmanii practicanți

și aceștia se comportă de manieră reacționară.

A fost însă o țară

care a reușit să scape sau să stea deoparte

de acest cerc vicios.

Și aceasta este țara de unde vin eu, Turcia.

Turcia nu a fost colonizată niciodată,

astfel a rămas o națiune independentă după căderea Imperiului Otoman.

Acesta e un lucru care trebuie ținut minte.

Turcii nu au luat parte la campania anti-colonială

care este prezentă în alte țări din regiune.

În al doilea rând, și cel mai important,

Turcia a devenit o țară democratică

mai devreme decât oricare dintre țările despre care vorbim.

În 1950, Turcia a ținut primele alegeri libere, corecte,

care au pus capăt regimului laic autocratic

prezent în Turcia încă de la crearea statului.

Și musulmanii practicanți din Turcia

au văzut că pot schimba sistemul politic prin vot.

Și și-au dau seama că democrația este compatibilă cu Islamul,

compatibilă cu valorile lor,

și de aceea au susținut democrația.

Este o experiență

pe care alte națiuni musulmane din Orientul Mijlociu

nu au cunoscut-o decât recent.

În al doilea rând, în ultimele două decenii,

datorită globalizării și economiei de piață,

datorită ridicării clasei de mijloc,

vedem cum în Turcia a apărut

ceea ce eu numesc renașterea modernismului islamic.

Acum mai este și clasa medie, mai urbană, de musulmani practicanți

care, din nou, se uită la tradițiile lor

și văd că există anumite probleme în ceea ce privește tradiția.

Și înțeleg că tradiția trebuie schimbată, pusă în discuție și reformată.

Și privesc Europa

și văd, din nou, un exemplu demn de urmat.

Văd un exemplu, cel puțin, din care să se inspire.

De aceea, procesul de aderare la UE,

efortul Turciei de a adera la U.E.

a fost susținut în interiorul Turciei

de către musulmanii practicanți,

în timp ce alte națiuni laice s-au împotrivit.

Acest proces a fost puțin tulburat

de faptul că nu toți europenii sunt la fel de primitori,

dar asta e o altă discuție.

Dar sentimentul pro-U.E. din Turcia, în ultimii zece ani,

a devenit aproape o cauză islamică,

și a fost susținut de liberalii islamici

și de liberalii laici deopotrivă.

Și datorită acestui lucru,

Turcia a fost capabilă să creeze o poveste de succes,

în care Islamul și învățăturile fundamentale ale Islamului

au devenit parte a jocului democratic

și chiar contribuie la progresul democratic și economic

al țării.

Și acesta constituie un exemplu demn de urmat astăzi

pentru anumite mișcări islamice

sau pentru anumite țări din lumea arabă.

Cred că ați văzut cu toții valul de proteste din Orientul Mijlociu

care a început în Tunisia și în Egipt.

Popoarele arabe

tocmai s-au revoltat împotriva dictatorilor.

Cereau să trăiască în democrație, în libertate.

Și nu s-au dovedit a fi bau-baul islamist

de care dictatorii se foloseau mereu

pentru a-și justifica regimul.

Spuneau: „Vrem libertate, vrem democrație.

Suntem credincioși musulmani,

dar vrem să trăim ca oameni liberi în societăți libere."

Bineînțeles, acesta este un drum lung.

Democrația nu se câștigă peste noapte,

este un proces lung.

Dar este un început promițător

în lumea musulmană.

Și cred că modernismul islamic,

care a început în secolul al XIX-lea

dar a cărui dezvoltare a fost întârziată in sec. al XX-lea

din cauza problemelor politice din lumea musulmană

începe să renască.

Și eu cred că morala

ar fi că Islamul,

în pofida unor sceptici din Occident,

are potențialul în sine

de a-și crea propria-i cale spre democrație, propriul drum către liberalism,

propriul drum către libertate.

Trebuie doar să fie lăsați să facă asta.

Mulțumesc.

(Aplauze)