Pericolul de a ascunde cine ești

Morgana Bailey își ascunde adevărata identitate de 16 ani. Într-un discurs curajos, pronunță patru cuvinte ce pentru unii nu ar putea însemna mare lucru, dar care pe ea au paralizat-o. De ce o face public? Pentru că a înțeles că tăcerea ei are consecințe personale, profesionale și sociale. În fața unui public compus din colegi de serviciu, reflectă asupra fricii de judecata celorlalți și cum aceasta ne face să ne judecăm pe noi înșine.

În tinerețe, mă mândream
cu nonconformismul meu

într-un stat conservator din SUA,
în care locuiam: Kansas.

Nu făceam parte din turmă.

Nu mă sfiam de tendințele ciudate
în materie de haine sau coafuri.

Eram directă și extrem de sociabilă.

Chiar și aceste poze de acum 16 ani
din semestrul meu la Londra

arată clar că nu îmi păsa deloc
dacă păream ciudată...

sau diferită. (Râsete)

Dar în același an când am fost la Londra,
acum 16 ani,

am descoperit ceva unic despre mine.

Și asta a schimbat tot.

Am devenit opusul persoanei
care am zis că am fost.

Stăteam închisă în camera mea
în loc să socializez.

Am încetat să umblu în cluburi
și în am activități organizatorice.

Nu mai voiam să ies în evidență.

Mi-am spus că ține de maturizare,
nu că voiam subit să fiu acceptată.

Mă crezusem mereu imună
la nevoia de a fi acceptată.

Până la urmă, eram cam nonconformistă.

Dar îmi dau seama acum

că în clipa în care am descoperit
că eram oarecum diferită,

am început să mă conformez
și să mă ascund.

Ascunderea se face treptat.

Odată ce ai început să te ascunzi,

e din ce în ce mai greu să
ieși în față și să spui ce gândești.

De fapt, și de această dată,

când le-am zis cunoscuților
tema acestei conferințe,

am inventat o poveste

și am ascuns adevărul despre
discursul meu TED.

Așa că, roata se întoarce

și îmi dă fiori faptul că m-am întors
în acest oraș după 16 ani

și că am ales această scenă
ca să încetez să mă ascund.

Ce am ascuns timp de 16 ani?

Sunt lesbiană.

(Aplauze)

Mulțumesc!

M-am forțat să spun aceste cuvinte,
pentru că nu vreau să ma definească.

De fiecare dată când vroiam
să mă deconspir în trecut,

îmi analizam propria persoană.
Vreau să fiu cunoscută drept Morgana,

doar Morgana,
nu „prietena mea lesbiană, Morgana’’

sau „Morgana, colega mea gay”.

Doar Morgana.

Pentru cei care veniți din orașe mari,

această poveste s-ar putea
să nu vi se pară mare lucru.

Vi s-ar putea părea ciudat
că am ascuns adevarul atâta timp.

Dar am fost paralizată
de frica de a nu fi acceptată.

Și nu sunt singura, desigur.

În 2013, un studiu Deloitte a relevat
că un număr uimitor de mare de oameni

ascund aspecte ale identității lor.

Dintre toți angajații chestionați,

61% au spus că ascund o parte a
comportamentului sau înfățișării lor

pentru a nu ieși din tipare, la serviciu.

Dintre toți angajații
homosexuali și bisexuali,

83% admit că își modifică
comportamentul la locul de muncă

pentru a nu părea „prea gay’’.

Studiul arată că și în companiile

cu politici de respectare a diversității
și cu programe de integrare,

angajații se chinuie
să fie ei înșiși la serviciu,

deoarece cred că e important
să se conformeze pentru a fi avansați.

Și, în timp ce eram uimită
că atât de mulți oameni ca mine

irosesc atât de multă energie
încercând să se ascundă,

m-am speriat când am descoperit
că tăcerea mea

are consecințe dramatice
și repercusiuni sociale pe termen lung.

12 ani.

Cu atât e mai scurtă speranța de viață

la lesbiene, homosexuali și bisexuali
în comunitățile anti-homosexualitate,

comparativ cu cele în care sunt acceptați.

Speranța de viață redusă cu 12 ani.

Când am citit asta
în revista The Advocate, anul acesta,

mi-am dat seama că nu-mi mai permit
să păstrez tăcerea.

Stresul personal și stigmatizarea socială
sunt o combinație cu efecte mortale.

Studiul a relevat faptul că homosexualii
din comunitățile anti-gay

au o rată mai mare a bolilor cardiace,
de violență și suicid.

Ceea ce credeam odată
că e o simplă chestiune personală

are un efect repercutant
la locul de muncă și în comunitate

pentru toți ceilalți ca mine.

Se poate ca alegerea mea
de a ascunde cine sunt cu adevărat

să fi contribuit, pe neobservate,
la crearea acestui mediu discriminatoriu.

Mi-am spus mereu că nu are rost
să spun că sunt lesbiană,

dar gândul că tăcerea mea
are consecințe sociale

s-a impus anul acesta când am ratat șansa

de a schimba atmosfera de discriminare
în statul meu natal, Kansas.

În februarie, Camera Reprezentanților
a supus la vot un proiect de lege

prin care se putea invoca
libertatea exprimării religioase

pentru refuzarea serviciilor
pentru homosexuali.

Tatăl unei foste colege și prietene
face parte din Camera Reprezentanților.

A votat în favoarea legii.

În favoarea unei legi care ar permite
magazinelor să nu mă servească.

Ce crede prietena mea

despre lesbiene, gay, bisexuali,
transsexuali și persoane ciudate?

Ce crede tatăl ei?

Nu știu pentru că nu am fost niciodată
sinceră cu ei, vizavi de persoana mea.

Și asta mă face să mă cutremur.

Dacă i-aș fi zis povestea mea
acum mulți ani?

I-ar fi vorbit tatălui ei despre mine?

Aș fi contribuit
la schimbarea votului său?

Nu voi ști niciodată,

și asta mă face să constat
că nu am făcut nimic

pentru a schimba lucrurile.

E ironic că lucrez în domeniul
resurselor umane,

o profesie care se ocupă de integrarea
și perfecționarea angajaților,

care luptă ca diversitatea societății
să se reflecte la locul de muncă

și, totuși, nu am făcut nimic
pentru a apăra diversitatea.

Când am venit în această firmă,
acum un an,

mi-am zis: are politici anti-discriminare

care îi protejează pe homosexuali,
lesbiene, bisexuali și transsexuali.

Angajamentul lor pentru diversitate
e evident în programele lor de incluziune.

După ce voi intra în această firmă,
în sfârșit, mă voi deconspira.

Dar nu am făcut-o.

În loc să profit de această șansă,
nu am făcut nimic.

(Aplauze)

Când m-am uitat peste jurnalul meu
din Londra de acum 16 ani,

am dat peste un citat modificat
din cartea „Paradis'', de Toni Morrison:

„Există mai multe lucruri înfiorătoare
în noi decât în afara noastră’’.

Apoi, mi-am notat în dosul paginii:
„De reținut!”

Sunt sigură că încercam să mă încurajez
să ies și să explorez Londra,

dar mesajul pe care l-am ratat
era nevoia de a mă cunoaște și accepta.

Ceea ce am realizat
abia în acești ultimi ani

e că cele mai mari obstacole
pe care va trebui să le depășesc

sunt propriile temeri și incertitudini.

Cred că înfruntând frica din înterior,
voi putea schimba realitatea exterioară.

Azi am ales să divulg ceva despre mine,
ce am ascuns de prea mult timp.

Sper că asta înseamnă
că nu mă voi mai ascunde niciodată.

Și sper că prin această deconspirare a mea
să pot schimba cifrele

și să-i ajut pe cei care se simt diferiți,
să fie ei înșiși și mai împliniți,

atât pe plan profesional, cât și personal.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)