Cum m-a ajutat tehnologia să citesc

La câteva luni după ce s-a născut, în 1948, Ron McCallum a orbit. În această seară, în discursul său fermecător şi emoţionant, el ne arată cum reuşeşte să citească -- şi salută progresul computerelor inteligente şi al tehnologiilor informatice adaptative care fac acest lucru posibil. Cu ajutorul lor, şi al altor voluntari generoşi, el a devenit avocat, profesor universitar şi, înainte de toate, un cititor înrăit. Bine aţi venit la revoluţia în citire a nevăzătorilor. (Filmat la TEDx Sydney.)

Când aveam vreo trei sau patru ani,

îmi amintesc cum mama ne citea o poveste, mie

şi celor doi fraţi mai mari ai mei,

şi cum îmi întindeam mâinile

ca să pipăi pagina cărții,

să pipăi poza despre care vorbeau.

Și mama îmi spunea: "Scumpule,

doar ştii că nu poți să vezi

şi nu poţi să simţi poza

sau literele de pe pagină."

Iar eu îmi spuneam în sinea mea:

"Dar eu asta vreau să fac.

Iubesc poveştile. Vreau să citesc."

Habar nu aveam

că voi lua parte la o revoluţie tehnologică

care va face să mi se realizeze visul.

Mă născusem cu vreo 10 săptămâni înainte de termen,

ceea ce a dus la orbirea mea, acum vreo 64 de ani.

Afecţiunea se numeşte fibroplastie retrolentală

şi este foarte rară în prezent în lumea civilizată.

Habar nu aveam, ghemuit

în incubatorul meu în 1948,

că mă născusem la locul potrivit,

la momentul potrivit,

că mă aflam într-o ţară unde puteam să particip

la revoluţia tehnologică.

Sunt 37 de milioane de nevăzători pe planetă,

dar cei care am beneficiat de schimbările tehnologice

provin în principal din America de Nord, Europa,

Japonia şi din alte părţi dezvoltate ale lumii.

Calculatoarele au schimbat viața tuturor celor din această sală

şi din toată lumea,

dar cred că au schimbat viaţa

nevăzătorilor mai mult decât a oricărei alte categorii de oameni.

Aşa că vreau să vă vorbesc despre interacţiunea

dintre tehnologia adaptativă bazată pe calculator

şi despre numeroșii voluntari care m-au ajutat de-a lungul anilor

să devin persoana care sunt acum.

Este o interacţiune între voluntari,

inventatori pasionaţi şi tehnologie

şi o istorisire pe care mulţi alţi nevăzători ar putea s-o spună.

Dar să vă spun parte din poveste azi.

Când aveam cinci ani, am mers la şcoală şi am învăţat braille.

Este un sistem ingenios din şase puncte

perforate în hârtie,

pe care le pot simți cu degetele.

De fapt, cred că ele îmi ridică notele din clasa a şasea.

Nu ştiu de unde a scos Julian Morrow asta.

(Râsete)

Eram foarte bun la citit,

dar mai aveam de lucrat la religie şi la muzică.

(Râsete)

Ieşind de la operă,

veţi vedea că în lifturi există marcaj în braille.

Căutaţi-l. L-aţi observat?

Eu da. Mereu îl caut.

(Râsete)

Când eram la şcoală,

cărţile erau transcrise manual

de voluntari care perforau câte un punct odată

pentru ca eu să am volume de citit

iar asta se făcea, mai ales de către femei,

încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea în ţara noastră.

Era singurul mod în care puteam citi.

La liceu,

am primit primul meu magnetofon Philips

şi magnetofoanele au devenit un fel de mediu al meu

de învăţare pre-calculator.

Îmi puneam familia sau prietenii să-mi citească materiale

pe care apoi le puteam reciti

ori de câte ori aveam nevoie.

Iar aceasta m-a pus în contact

cu voluntari şi persoane de ajutor.

De exemplu, când studiam la şcoala doctorală

a Universităţii Queen din Canada,

deţinuţii de la închisoarea Collins Bay au acceptat să mă ajute.

Le-am dat un magnetofon şi ei se înregistrau citind.

După cum mi-a spus unul dintre ei:

"Ron, deocamdată nu plecăm nicăieri."

(Râsete)

Dar gândiţi-vă. Acești oameni,

care nu avuseseră accesul meu la educaţie,

m-au ajutat să obţin diploma de master şi doctor în drept

cu sprijinul lor fără rezerve.

Ei bine, m-am reîntors și am devenit profesor

la Universitatea Monash din Melbourne

şi în toţi acei 25 de ani,

magnetofoanele au fost totul pentru mine.

De fapt, în biroul meu în 1990,

aveam vreo 30 km de benzi.

Studenţii, familia şi prietenii, toţi îmi citeau materialele.

D-na Lois Doery,

pe care mai târziu am ajuns s-o numesc mama mea surogat,

mi-a citit înregistrând pe bandă mii de ore.

Unul din motivele pentru care am acceptat să vă vorbesc azi

a fost că am sperat că Lois va fi aici

ca să v-o prezint şi să-i mulţumesc în mod public.

Dar, din păcate, sănătatea nu i-a permis să vină.

Dar îţi mulţumesc, Lois, de aici, de la această tribună.

(Aplauze)

Mi-am văzut primul calculator Apple în 1984.

şi mi-am spus în sinea mea,

"Chestia asta are un ecran de sticlă, nu-mi prea folosește."

Cât de tare mă înşelam.

În 1987, în luna în care se năştea primul nostru fiu, Gerard,

mi-am luat primul calculator pentru nevăzători.

pe care l-am adus aici.

Îl vedeţi acolo?

Şi vedeţi că nu are, cum îi ziceţi, ecran.

(Râsete)

E un calculator nevăzător.

(Râsete)

Este un Keynote Gold 84k,

iar 84k înseamnă că are 84 kilobytes de memorie.

(Râsete)

Nu râdeţi, m-a costat 4000 de dolari la vremea respectivă. (Râsete)

Cred că şi ceasul meu are mai multă memorie.

A fost inventat de Russell Smith, un inventator pasionat

din Noua Zeelandă care încerca să-i ajute pe nevăzători.

Din nefericire a murit într-un accident de avion în 2005,

dar amintirea sa e vie în inima mea.

Aceasta a însemnat, pentru prima oară,

că puteam reciti ceea ce introdusesem în el.

Avea un sintetizator de vorbire.

Scrisesem, ca şi coautor, primul meu tratat despre dreptul muncii

pe o maşină de scris, în 1979, doar din memorie.

Acesta îmi permitea acum să recitesc ceea ce scrisesem

şi să intru în lumea calculatoarelor,

chiar şi numai cu o memorie de 84k.

În 1974, marele inventator American Ray Kurzwell

se ocupa cu construirea unei maşini care să scaneze cărţi

şi să le citească în vorbire artificială.

La acea vreme unităţile de recunoaştere optică a caracterelor

funcţionau de regulă doar cu un font,

dar cu scanere orizontale cu circuit cu cuplaj ce transformă semnalul luminos în semnal electric

şi sintetizatoare de voce,

a realizat un aparat care putea citi orice font.

Iar acesta, care era mare cât o maşină de spălat,

a fost lansat pe piață în 13 ianuarie 1976.

Am văzut primul Kurzweil de vânzare

în martie 1989 şi m-a dat gata.

Iar în septembrie 1989,

luna în care s-a anunţat poziția mea de conferențiar

la Universitatea Monash,

facultatea de drept a primit unul pe care am putut să-l folosesc.

Pentru prima oară am putut citi ce doream să citesc

punând cartea pe scanner.

Nu mai trebuia să fiu drăguţ cu unul şi altul!

(Râsete)

Nu mai eram cenzurat.

De exemplu, eram prea ruşinos atunci,

şi încă mai sunt, ca să rog pe cineva

să-mi citească cu voce tare un conţinut sexual explicit.

(Râsete)

Dar, ştiţi, pot să iau o carte în toiul nopţii şi--

(Râsete) (Aplauze)

Acum, cititorul Kurzweil e doar

un program pe laptop-ul meu.

Într-atât s-a micşorat.

Şi acum pot scana ultimul roman

şi nu să aştept până ajunge în bibliotecile cu cărţi audio.

Pot să ţin pasul cu prietenii mei.

Sunt mulţi oameni care m-au ajutat în cursul vieţii

şi mulți pe care nu i-am întâlnit.

Unul din ei este Ted Henter, un alt inventator american.

Ted concura la curse de motocicletă,

dar în 1978 a avut un accident de maşină şi şi-a pierdut vederea,

ceea ce e devastator pentru cine încearcă să meargă cu motocicleta.

Atunci s-a apucat de ski nautic

şi a ajuns campion la ski nautic pentru persoane cu dizabilităţi.

Dar în 1989 a făcut echipă cu Bill Joyce

pentru a realiza un program care să citească

ce se află pe ecranul calculatorului

de pe Internet sau de pe ce e în calculator.

Se numeste ASPV (Accesarea Sarcinii Prin Vorbire),

şi sună cam aşa:

(vorbeşte ASPV)

Nu-i aşa că e prea lent?

(Râsete)

Vedeţi, dacă eu aş citi aşa aş adormi.

L-am făcut mai lent pentru dvs.

O să cer sa se facă redarea la viteza la care citesc eu.

Se poate să o rulăm pe aceea?

(Vorbeşte ASPV)

(Râsete)

RM: Când corectezi lucrările studenţilor,

îţi doreşti să le parcurgi cât mai repede.

(Râsete) (Aplauze)

Această tehnologie care m-a fascinat în 1987

este acum pe iPhone-ul meu şi pe al dvs. de asemenea.

Dar, ştiţi, găsesc cititul cu maşina

un process care te însingurează.

Am crescut cu familia şi cu prietenii citindu-mi

şi iubeam căldura şi respiraţia

şi apropierea oamenilor ce citeau.

Vă place să vi se citească?

Una din amintirile mele cele mai persistente

este din 1999, cu Mary citindu-ne mie şi copiilor

jos lângă plaja Manly

"Harry Potter şi piatra filosofală".

Nu-i aşa că e o carte grozavă?

Încă îmi mai place să stau aproape de cineva care să-mi citească.

Dar nu aş renunţa la tehnologie,

pentru că mi-a permis să am o viaţă bună.

Sigur, cărţile citite pentru nevăzători

premerg toată această tehnologie.

La urma urmei, plăcile de gramofon long play au apărut

la începutul anilor 30,

iar acum punem cărţile vorbite pe CD-uri

folosind sistemul digital de acces cunoscut ca DAISY.

Dar când citesc cu sintetizatorul de voci

îmi place să vin acasă şi să citesc un roman picant

cu o voce adevărată.

Încă mai sunt bariere

pentru noi cei cu disabilităţi.

Sunt multe website-uri pe care nu le putem citi folosind JAWS

şi celelalte tehnologii.

Website-urile au de multe ori multe elemente vizuale,

şi tot felul de grafice

care nu sunt marcate și există butoane nemarcate,

şi de asta Consorţiul World Wide Web 3

cunoscut ca W3C, a elaborat standarde globale

pentru internet,

iar noi dorim ca toţi utilizatorii de internet sau proprietarii de site-uri

să îşi facă site-urile compatibile astfel ca

noi, nevăzătorii, să avem un teren de joc uniform.

Sunt alte bariere ridicate de legile noastre.

De exemplu, Australia,

la fel ca aproximativ o treime din ţările lumii,

are exceptări de la drepturile de autor care permit scrierea cărţilor în braille

sau citirea lor pentru noi, nevăzătorii.

Dar acele cărţi nu pot ajunge peste graniţe.

De exemplu, în Spania sunt 100.000 de cărţi

accesibile în spaniolă.

În Argentina sunt 50.000.

în nici o altă ţară din America Latină

nu sunt mai mult de două mii.

Dar nu este legal să duci cărţile

din Spania în America Latină.

Sunt sute de mii de cărţi accesibile

în Statele Unite, Marea Britanie, Canada, Australia etc.,

dar care nu pot fi aduse în cele 60 de ţări

din lumea noastră unde engleza este prima şi a doua limbă.

Şi amintiți-vă că vă spuneam de Harry Potter.

Ei bine, pentru că nu putem duce cărţi dincolo de granițe,

a trebuit să existe versiuni separate citite

în fiecare din ţările vorbitoare de engleză:

Marea Britanie, Statele Unite, Canada, Australia,

şi Noua Zeelandă, fiecare a trebuit să aibă

versiuni citite separat ale lui Harry Potter.

De aceea, luna viitoare în Maroc,

va avea loc o întâlnire a tuturor ţărilor.

Este o initiativă susţinută de un grup de ţări

şi de Uniunea Mondială a Nevăzătorilor,

de a încheia un tratat internaţional

care să permită cărţilor aflate sub exceptarea drepturilor de autor într-o țară

când exceptarea există şi în cealaltă ţară,

să fie trecute peste graniţă

şi să dea viaţă oamenilor, îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare,

nevăzătorilor care nu au cărţi de citit.

Vreau ca aceasta să se întâmple.

(Aplauze)

Viaţa mea a fost binecuvântată într-un mod extraordinar

cu căsătorie şi copii

şi cu o muncă interesantă,

fie la Facultatea de drept a Universităţii din Sydney,

unde am avut un mandat de decan,

sau, acum, ca membru al Comisiei Naţiunilor Unite

pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, la Geneva.

Sunt, într-adevăr, o persoană foarte norocoasă.

Mă întreb ce mă aşteaptă în viitor.

Tehnologia va progresa şi mai mult,

dar încă mi-o amintesc pe mama cum spunea, acum 60 de ani,

"Ţine minte, scumpule,

nu o să poţi niciodată să citeşti scrisul cu degetele."

Sunt atât de bucuros că interacţiunea dintre cei care transcriu în braille,

cititorii voluntari şi inventatorii pasionaţi

a făcut posibil ca acest vis de a citi să devină realitate pentru mine

şi pentru nevăzătorii din toată lumea.

Doresc să îi mulţumesc cercetătoarei mele, Hannah Martin,

care mă ajută cu slide-urile,

și soţiei mele, profesor Mary Crock, care e lumina vieţii mele,

și care vine să mă ia.

Vreau să îi mulţumesc și ei.

Cred că acum trebuie să-mi iau la revedere.

Să fiți binecuvântați. Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Daa! (Aplauze)

OK.OK. OK. (Aplauze)