Călătorie prin cele mai albe orașe din America

Într-o Americă tot mai multiculturală, Rich Benjamin a observat un fenomen: unele comunități își pierd diversitatea. Așa că a luat o hartă, și-a însemnat cele mai albe orașe din SUA și s-a mutat în ele. În acest discurs amuzant, sincer și uman, el împărtășește ce a învățat cu om de culoare în Albutopia.

Imaginați-vă o lume în care vecinii
vă strigă copiii pe nume;

un loc cu peisaje splendide;

un loc de unde îți ia doar 20 de minute

să mergi să îți pui barca pe apă.

E un loc atrăgător, nu?

Nu locuiesc acolo.

(Râsete)

Dar am făcut o călătorie de 43.000 de km,
timp de doi ani, prin teritoriul american

cu cel mai rapid ritm de dezvoltare
și cu cei mai mulți albi.

Ce este Albutopia?

O definesc în trei feluri:

Mai întâi, Albutopia are o creștere
a populației de 6% din 2000 încoace.

În al doilea rând, această creștere
se datorează migranților albi.

În al treilea rând, Albutopia are
un farmec inefabil,

arată bine și provoacă
un sentiment plăcut,

are un „nu știu ce”.

(Râsete)

Pentru a înțelege cum și de ce
se formează albutopiile,

m-am integrat timp câteva luni
în trei dintre ele:

prima, St. George, Utah;

a doua, Coeur d'Alene, Idaho;

și a treia, Forsyth County, Georgia.

Primul stop, St. George --
un oraș minunat cu peisaje de rocă roșie.

În anii 1850, Brigham Young
a adus familli în St. George

pentru a cultiva bumbacul
datorită climatului cald, arid.

Așa că au numit-o Utah's Dixie și așa
i-a rămas numele până în zilele noastre.

Am studiat fiecare Albutopie
cu ochi de antropolog.

Mi-am făcut tabele detaliate cu toți
oamenii influenți din comunități,

cu cei pe care trebuia să îi întâlnesc,
cu locurile de văzut

și mi-a aruncat cu mult elan
în mijlocul acestor comunități.

Am fost la întâlniri ale consiliilor
de administrație locale.

Am fost în cluburi democrate
și republicane.

Am fost la seri de poker.

În St. George, am închiriat o casă
la Entrada,

una din primele comunități închise
ale orașului.

Fără niciun Motel 6 sau Howard Johnson.

Am fost un rezident al Albutopiei,
nu un simplu vizitator.

Am închiriat această casă
prin telefon.

(Râsete)

(Aplauze)

Golful este simbolul perfect și
seducător al Albutopiei.

Înainte de a porni în călătorie,

nici măcar nu atinsesem crosa de golf.

Am încheiat-o jucând golf
de cel puțin trei ori pe săptămână.

(Râsete)

Golful apropie oamenii.

Cele mai bune interviuri pe care
le-am făcut au fost pe terenurile de golf.

Un investitor în capitalul de risc
m-a invitat la clubul lui privat

în care nu era niciun membru minoritar.

M-am dus și la pescuit.

(Râsete)

Nu pescuisem niciodată, așa că
tipul ăsta a trebuit să mă învețe

cum să întind firul
și ce momeală să folosesc.

Am jucat și poker în fiecare week-end.

Era Texas Hold 'em cu o miză de 10$.

Poate că partenerii mei de poker bluffau
în legătură cu mâna pe care o aveau,

dar nu bluffau când era vorba de
părerile lor sociale.

Cele mai sincere și picante discuții
pe care le-am avut

pe toată perioada călătoriei
au fost la masa de poker.

Sunt un entertainer entuziast și naiv.

Îmi place să gătesc, am găzduit
multe cine și, în schimb,

am fost și invitat la cine,

la grătare, la petreceri cu piscină

și la zile de naștere.

Dar nu a fost mereu distractiv.

Imigrația s-a dovedit a fi
o mare problemă în Albutopia.

Consiliul Cetățenilor din St. George
pe Problemele de Imigrație Ilegală

organiza proteste regulate și active
împotriva imigrației

și în această Albutopie am putut prefigura
cât de aprinsă poate fi această dezbatere.

A fost o previziune în timp real
și așa a și fost.

Următorul stop: Almost Heaven,
o cabană pe care am închiriat-o

în Coeur d'Alene, în minunata prelungire
din North Idaho.

Am închiriat locuința asta pentru mine,
tot prin telefon.

(Râsete)

Cartea „O mie de locuri de vizitat înainte
să mori” include și Coeur d'Alene --

un paradis superb pentru vânători,
amatori de sporturi nautice și pescari.

Competențele de golf îmbunătățite
mi-au fost utile în Coeur d'Alene.

Am jucat golf cu polițiști din LAPD
ieșiți la pensie.

În 1993, circa 11.000 de polițiști
cu familii cu tot

au fugit din Los Angeles după agitațiile
rasiale din L.A.

în North Idaho, unde au alcătuit
o comunitate de expatriați.

Dat fiind conservatorismul
acestor polițiști,

nu e de mirare că în North Idaho
există un cult puternic al armelor.

Se spune că în North Idaho sunt mai mulți
dealeri de arme decât benzinării.

Deci ce trebuie să facă un rezident
ca să se integreze?

M-am dus la clubul de arme.

Când am închiriat o armă,
domnul de la casă

a fost foarte drăguț și amabil,

până i-am arătat permisul meu
de conducere de New York.

Atunci a început să se agite.

Se pare că trag mai bine decât credeam.

În North Idaho am învățat
că există o anumită formă de paranoia

ce poate apărea într-o comunitate
cu atât de mulți polițiști și arme.

În furgoneta mea roșie din North Idaho

aveam un carnet de notițe.

Am bifat în carnețel mai multe steaguri
confederate decât persoane de culoare.

În North Idaho am văzut
steaguri ale Confederației

pe brelocuri, pe accesoriile de mobile

și pe mașini.

La vreo șapte minute de cabana mea
ascunsă de lângă lac

se afla sediul Națiunilor Ariene,

grupare supremațistă a albilor.

Serviciile Promisiunii Americane,
latura religioasă a Națiunilor Ariene,

a avut o tabără de retragere de trei zile
în timpul șederii mele.

Am decis să o compromit.

(Râsete)

Cred că sunt singurul jurnalist ne-arian
care a făcut asta.

(Râsete)

Printre episoadele memorabile
ale acestei tabere...

(Râsete)

...a fost când Abe, un arian,
a apărut exact lângă mine.

Mi-a dat o palmă pe genunchi zicându-mi:
„Hei, Rich, vreau să știi un lucru.

Nu suntem supremațiști albi.
Suntem separatiști albi.

Nu credem că suntem mai buni decât voi,

vrem doar să nu vă avem în preajmă.”

(Râsete)

Într-adevăr, majoritatea albilor
din Albutopia nu sunt nici supremațiști,

nici separatiști albi;

de fapt, ei nu se află acolo
din motive rasiale explicite.

Mai degrabă, emigrează acolo

pentru prietenie, confort, securitate
și siguranță --

motive pe care le asociază implicit
cu faptul de a fi alb.

Următorul stop a fost Georgia.

În Georgia, am stat la o periferie
din nordul Atlantei.

În Utah, am găsit poker-ul;

în Idaho, am găsit armele;

în Georgia, l-am găsit pe Dumnezeu.

(Râsete)

Felul pe care l-am ales ca să mă integrez
în această Albutopie

a fost prin a deveni membru activ
în Biserica Primului Pocăit,

o biserică imensă, atât de mare
încât are mașinuțe de golf

pentru a-și transporta membrii
la numeroasele parcări ale campusului.

Am activat în serviciul de tineret.

Și, personal, m-am simțit mai bine
în această Albutopie

decât, să spunem, în Colorado sau Idaho
sau chiar în Boston-ul suburban.

Pentru că în Georgia

oamenii albi și de culoare sunt istoric
mai familiarizați unii cu alții.

Nu eram atât de exotic
în această Albutopie.

(Râsete)

Dar ce înseamnă toate acestea?

Visul albutopic, migrația albutopistă
este un fenomen fluctuant,

plin de jos-uri alarmante
și de sus-uri atrăgătoare,

Albutopia operează la nivelul
subiectivismului conștient și inconștient.

E posibil ca oamenii să nu se afle
în Albutopia din motive rasiale,

deși aceasta are consecințe rasiale.

Mulți albutopieni se simt presați
de infractori,

de abuzurile de ajutor social,
de minorități, de aglomerație,

de școlile suprapopulate.

Mulți albutopieni se simt atrași
de merit,

de libertate, de farmecul privatului --
locuri private, oameni privați,

lucruri private.

Și în Albutopia am aflat că o țară
poate fi rasistă și fără rasiști.

Mulți dintre prietenii mei liberali
și autosuficienți

nu-și explicau cum mă pot lansa
într-o asemenea aventură.

Adevărul e că mulți americani albi
sunt amabili și drăguți.

Relațiile rasiale interpersonale -- cum
ne comportăm unii cu alții ca oameni --

sunt mult mai bune decât pe timpul
generației părinților mei.

Vă imaginați cum ar fi fost să mă duc
în Albutopia acum 40 de ani?

Ce aventură ar fi fost.

(Râsete)

Și totuși, unele lucruri nu s-au schimbat.

Astăzi, din punct de vedere rezidențial și
educațional, America e la fel de scindată

ca în anii 1970.

Ca americani, găsim modalități
de a găti pentru celălalt,

de a dansa cu celălalt,

a-l primi pe celălalt,

dar de ce nu putem transpune asta în felul
în care ne tratăm la nivel de comunități?

Este o ironie devastatoare

că am evoluat ca indivizi,

involuând la nivel de comunitate.

Una din perspectivele albutopiste
care m-a frapat

a fost un proverb:

„Un om de culoare este un minunat
invitat la cină;

50 de oameni de culoare sunt un ghetou.”

Unul din marile subiecte din călătoria mea
albutopistă a fost anul 2042.

În 2042, oamenii albi nu vor mai fi
majoritari în America.

Deci nu vor mai fi albutopii?

Dacă ne gândim bine,

pericolul Albutopiei e că
odată cu creșterea segregării,

nu vom mai putea observa și confrunta
subiectivismul conștient și inconștient.

Am pornit în aventura de doi ani,
de 43.000 de km

pentru a afla motivele
plecării oamenilor albi și cum o fac,

dar nu m-am așteptat să mă distrez
atât de bine în călătoria mea.

(Râsete)

Nu m-am așteptat să învăț atât de multe
despre mine însumi.

Nu vreau să trăiesc într-o Albatupie --

ce-i drept, nici într-o Negrutopie.

Dar am de gând să joc golf
de câte ori am ocazia.

(Râsete)

Va trebui doar să las armele
și mega-bisericile în Albutopia.

Mulțumesc.

(Aplauze)