Angela Patton: Un dans tată-fiică ...în închisoare

La Camp Diva, Angela Patton lucrează pentru a ajuta fiice şi taţi să păstreze legătura şi să rămână aproape unii de alţii. Dar ce putem spune despre fete ale căror taţi nu le pot fi aproape -- pentru că sunt în închisoare? Patton povesteşte despre un dans tată-fiică deosebit.

Stăteam de vorbă cu fetele mele,

şi Joy spune,

"Fir-ar să fie, ce mi-aş dori să mă mai lase in pace.

Tata mă sună tot timpul."

"Norocul tău că te sună", a spus Jasmine.

"Eu nu mai ştiu nimic de tatăl meu de ani buni."

Atunci am ştiut că fetele simţeau nevoia

să relaţioneze cu taţii lor.

La Camp Diva, organizaţia non-profit de care mă ocup,

purtăm conversaţii de felul acesta tot timpul

pentru a ajuta fetele de origine africană

să se pregătească pentru a deveni femei.

Aceste fete aveau nevoie

de o cale de a-și invita taţii în viaţa lor

conform condiţiilor impuse de ele.

Aşa că am întrebat fetele,

"Cum putem ajuta alte fete

să dezvolte relaţii sănătoase cu taţii lor?"

"Să organizăm o seară de dans,"
a strigat una dintre fete,

şi restul fetelor s-au grăbit să o susţină.

Au început să-şi imagineze ornamentele,

invitaţiile, rochiile pe care le vor purta,

şi ce le era sau nu permis taţilor să poarte.

Totul a fost pus la punct cât ai clipi,

dar chiar dacă aş fi putut încetini ritmul acestor fete,

n-aş fi făcut-o,

pentru că am învăţat un lucru

din experienţa de peste o decadă cu aceste fete,

ele deja cunosc ce nevoi au.

Înţelepciunea se găseşte chiar în interiorul lor.

Atâta timp cât au susţinere,

mentori şi resurse,

ele pot construi ceea ce au nevoie,

nu numai pentru a supravieţui, ci pentru a prospera.

Aşa că am avut o petrecere,

iar fetele şi taţii lor au venit în număr mare.

Erau toţi îmbrăcaţi la patru ace.

S-au comportat foarte drăguţ.

(Râsete)

S-au comportat copilăreşte.

Fiecare s-a bucurat de compania celuilalt.

A fost un succes uriaş.

Iar fetele au hotărât să-l transforme într-un eveniment anual.

Timpul a trecut,

şi a venit iarăşi momentul să planificăm petrecerea,

o fată numită Brianna a luat cuvântul,

şi a spus,

"Tatăl meu nu poate veni la această petrecere,

şi asta mă întristează."

"De ce nu?" au întrebat fetele.

"Pentru că e în închisoare,"
a recunoscut ea cu îndrăzneală.

"Nu poate să iasă pentru o zi?"
a întrebat una dintre fete. (Râsete)

"Şi să vină în cătuşe?

Ar fi mai rău decât să nu-l am aici deloc."

În acest moment, am văzut o posibilitate

ca fetele să facă faţă şi acestei situaţii

şi să devină proprii lor eroi.

Aşa că am întrebat: "Ce credeţi că ar trebui să facem în această situaţie?

Vrem ca fiecare fată să se bucure de această petrecere, da?"

Fetele s-au gândit puţin,

şi o fată a sugerat,

"De ce să nu facem petrecerea chiar în închisoare?"

Majoritatea fetelor s-au îndoit că ar fi posibil,

şi au replicat: "Ai înnebunit?

Cine o să permită câtorva fetiţe

îmbrăcate elegant" - (Râsete)

"să intre într-o închisoare şi să danseze cu taţii lor îmbrăcaţi ca în desenele animate?"

Pentru că aşa îi vedeau ele.

Am răspuns: " Fetelor, totuşi,

niciodată nu ştii până nu întrebi."

Aşa că am scris o scrisoare către Şeriful din Richmond City,

semnată de fiecare fată.

Trebuie să admit, e un şerif deosebit.

M-a contactat imediat şi a spus,

oricând se iveşte o posibilitate să aducă familiile înăuntru,

uşile sale sunt mereu deschise.

Pentru că un lucru ştia sigur,

că atunci când taţii relaţionează cu copiii lor,

e mai puţin probabil să se întoarcă în închisoare.

Deci,

16 deţinuti şi 18 fete au fost invitaţi.

Fetele s-au îmbrăcat în cele mai bune ţinute de duminică,

iar taţii lor și-au schimbat hainele de închisoare

cu cămăşi şi cravate.

S-au îmbrăţişat.

Au mâncat împreună preparate din pui şi peşte, pregătite ca pentru un eveniment deosebit.

Au râs împreună.

A fost foarte frumos.

Taţii şi fiicele chiar s-au bucurat

de posibilitatea de a comunica în mod fizic,

ceea ce mulţi dintre ei nici măcar nu au avut

de mult timp.

Taţii erau într-un mediu care le permitea

să-şi încurajeze fiicele să joace un rol,

şi să le întindă mâna să le invite la dans într-un mod elegant.

Chiar şi gardienii au plâns.

Dar după petrecere,

am realizat cu toţii că tata tot în închisoare va rămane.

Aşa că trebuia să creăm ceva

ce ei ar putea păstra.

Astfel am adus cu noi camere mici de filmat,

şi i-am rugat să privească la cameră

şi să schimbe câteva cuvinte între ei--

mesaje, gânduri.

Acesta urma să devină punctul de legătură

ca atunci când începeau să-şi ducă dorul unul altuia

şi se simţeau departe,

se puteau reconecta prin intermediul acestei imagini.

Nu voi uita niciodată cum o fată s-a uitat în ochii tatălui ei

cu camera de filmat şi a zis,

"Tăticule, când mă priveşti, ce vezi?"

Pentru că taţii noştri sunt oglinzile noastre

la care reflectăm

când decidem ce tip de bărbat merităm,

şi cum ne privesc ei pentru tot restul vieţii.

Cunosc acest lucru foarte bine,

pentru că eu am fost una dintre fetele norocoase.

L-am avut

pe tatăl meu mereu prezent în viaţa mea.

Chiar şi astăzi este aici.

(Aplauze)

Şi de aceea este un lucru deosebit

să am certitudinea că aceste fete

păstrează legătura cu taţii lor,

mai ales cei care sunt despărţiţi

de sârmă ghimpată şi uşi metalice.

Am creat o modalitate

prin care fete care au întrebări grele pe inimă

să le poată adresa taţilor

şi să dăruiască taţilor libertatea de a răspunde.

Pentru că știm că taţii

păstrează acest gând :

Ce fel de femeie mă pregătesc eu să trimit în lume?

Pentru că un tată este închis

nu înseamnă că trebuie să fie alungat

şi din viaţa fiicei sale.

(Aplauze)