Unii nu reuşesc să vadă pădurea din cauza copacilor, însă înaintea lui Stephen Sillett nimeni nu putea să vadă sau să-și imagineze pădurea din copaci. Stephen a fost de la început un explorator al noilor lumi. El şi-a petrecut copilăria în Harrisburg, Pennsylvania, citindu-l pe Tolkien şi jucându-se Temniţe şi Dragoni cu fratele său, Scott. Dar când familia Sillett vizita cabana bunicilor de lângă Gettysburg, bunica lor, Helen Poe Sillett, îi lua pe băieţi în munţii şi pădurile din apropiere pentru a privi păsările. Ei o numeau bunica Sillett Poe şi ea îi învăţa pe băieţi să identifice cântecele păsărilor, plantele şi chiar lichenii, creaturi ce deseori seamănă cu petele unui covor încleiat pe părţile umbrite ale rocilor şi trunchiurilor de copac. Privind în sus, ambii băieţi şi-au găsit vocaţia. Scott a devenit un om de ştiinţă specializându-se în păsări migratoare. Stephen era interesat mai mult de copaci. Amestecul ramurilor şi frunzelor i-au atras curiozitatea. Ce s-ar putea ascunde acolo? Pe când Stephen era la facultate, curiozitatea l-a atras spre cer către cei mai înalţi copaci de pe Pământ: străvechii sequoia de coastă din California de Nord. Cu trunchiuri de până la 6 metri în diametru, arborii de sequoia pot creşte până la 115 metri sau până la 38 de nivele cu o viață de peste 2.000 de ani. Dar nimeni nu s-a gândit să cerceteze coronamentul acestor zgârie-nori naturali. Să fie oare acolo ceva mai mult decât simple ramuri? Stephen a decis să afle personal. În 1987, Stephen, fratele său Scott şi prietenul lui Marwood au călătorit de la Reed College în Oregon spre Parcul de Stat Prairie Creek Redwoods din California de Nord. În inima parcului, Stephen a ales cei mai înalţi arbori de sequoia. Cele mai joase ramuri erau la o înălţime de 30 de metri, departe de a le ajunge. Dar a văzut un arbore de sequoia mai tânăr şi mai jos ce creştea lângă copacul ţintă. Luându-şi avânt, el a sărit şi a apucat ramul cel mai de jos, urcându-se şi repezindu-se în sus. El se cățăra liber fără funie sau echipament, orice pas greşit însemna moartea. Dar el urca tot mai sus şi când a ajuns la vârf, s-a balansat şi a sărit peste un spaţiu gol, pe o ramură a copacului ţintă şi într-o lume pe care nu a mai văzut-o niciodată. Amicul său Marwood l-a urmat şi cei doi tineri au urcat mai sus în coronamentul de sequoia. Stephen a găsit licheni ca aceia pe care bunica Poe îi arăta când era mic. El a observat că pe măsură ce urca, ramurile deveneau tot mai groase, ceva atipic majorităţii copacilor. El a găsit straturi umede de sol groase de câţiva centimetri, compuse din ace căzute, scoarţă, resturi de plante şi praf din cer depozitate pe vârfurile ramurilor mari. El a găsit până şi reiterări: trunchiuri noi de arbori de sequoia ce creşteau din trunchiul principal. Sequoia s-a clonat pe sine însăşi. Atunci când Stephen a ajuns în vârf, s-a oprit pe o platformă de ramuri încrucişate şi ace. Pe stratul de sol creştea un tufiş de afine cu fructe coapte! El a mâncat câteva, aşteptându-şi prietenul. Stephen a descoperit o lume nouă la zeci de metri deasupra pământului. Cățărarea sa a dus la multe alte excursii, cu echipament de siguranţă, slavă Domnului, în alţi arbori de sequoia vechi, cartografiind şi măsurând arhitectura ramurilor şi altor trunchiuri din umbrarul întregii dumbrăvi. Stephen a devenit un expert în ecologia celor mai înalţi copaci de pe Pământ şi în bogata diversitate a vieţii din coroanele lor, ecosisteme aeriene pe care nimeni nu şi le-a imaginat. Acestea sunt ferigi, ciuperci şi copaci epifitici ce se găsesc de obicei la nivelul solului, precum pinii Douglas, cucutele şi stejarii bruni care au prins rădăcini în covorul bogat şi umed al solului. Nevertebrate precum furnicile, bondarii, căpuşele, cărăbuşii, râmele şi copepodele acvatice îşi construiesc casa pe lângă plantele cu flori precum rododendronii, coacăzii şi tufişurile de soc. Vulturul pescar, bufniţele pestriţe şi gaiţele caută hrană în umbrar. Chiar şi murrelul de marmură o pasăre marină pacifică zboară kilometri întregi deasupra oceanului pentru a-şi face aici cuib. Veveriţele şi şoarecii de câmp trag cu ochiul la vizuinele luxoase. Iar prădătorul cel mai temut? E marea salamandră rătăcitoare! Cercetarea lui Sillett a schimbat modul în care percepem copacii înalţi şi a susţinut iniţiativa păstrării lor, nu doar ca organisme impresionante, dar și în calitate de habitate ale nenumăratelor specii. Atunci când priveşti în sus spre ramurile şi frunzele unui copac, întreabă-te: „Ce mai poate fi acolo sus?” O lume nouă te-ar putea aştepta acolo sus. Deci fă un salt pentru a o descoperi.