Cu mult înainte ca Descartes să declare: "Gândesc, deci exist" Şi mult timp după asta, oamenii de ştiinţă şi filozofii au încercat să înţeleagă ceea ce ei numesc problema minte-corp. E mintea o entitate separată, imaterială, ce pilotează o maşină din carne? Sau dacă este doar o parte insesizabilă a organismului nostru fizic, cum poate să ne transpună simţurile animalice în experienţele aparent non-fizice pe care le numim gânduri? Deşi răspunsurile au fost dezbătute la nesfârşit, noile cercetări sugerează că o parte din problemă constă în modul în care adresăm întrebarea de la bun început, presupunând o distincţie între percepţia noastră senzorială şi ideile noastre care ar putea să nu existe. Modelul tradiţional al funcţiei noastre mentale presupune că simţurile transmit date separate către creier care sunt apoi transpuse în fenomene mentale potrivite: imagini vizuale în copaci, experienţe auditive în cântece de păsări ş.a.m.d. Dar ocazional, am întâlnit oameni ale căror simţuri par să se amestece, permiţându-le să audă culori, sau să guste sunete. Până nu de mult, înţelegerea comună era că acest fenomen denumit sinestezie, era o conexiune directă între părţi ale creierului responsabile pentru stimularea senzorială precum vederea culorii galben imediat după auzirea unui ton de Si bemol. Dar studii mai recente au arătat că sinestezia este de fapt mediată prin înţelegerea noastră despre forme, culori şi sunete, pe care simţurile noastre le sesizează. Ca experienţele senzoriale transversale să aibă loc, nivelul superior de idei şi concepte pe care mintea noastră îl asociază cu informaţiile senzoriale trebuie să fie activat. De exemplu, această formă poate fi văzută ca litera "S" sau ca cifra "5", iar sinestezicii le asociază cu diferite culori sau sunete în funcţie de cum le interpretează în ciuda faptului că stimulul vizual rămâne identic. În alt studiu, sinestezicii creează noi asociaţii de culori pentru litere necunoscute, după ce învaţă sensul acestor litere. Din cauză că se bazează pe conexiunea dintre idei şi simţuri, acest fenomen mental care stă la baza sinesteziei este cunoscut ca şi ideastezie. Sinestezia are loc doar la anumiţi oameni deşi poate fi mai comună decât se credea iniţial. Dar ideastezia e o parte fundamentală a vieţilor noastre. Practic, toţi asociem culoarea roşie cu căldura şi albastru cu frigul. Mulţi ar fi de acord că literele italice, culorile luminoase şi liniile subţiri sunt tonuri înalte, în timp ce tonurile pământii sunt joase. Deşi multe dintre aceste asocieri sunt dobândite prin expunerea culturală, s-a demonstrat că altele există chiar şi la copii şi maimuţe, sugerând că măcar câteva asocieri sunt înnăscute. Când li se cere să aleagă între două nume posibile pentru aceste forme, oameni din medii culturale şi lingvistice cu totul diferite sunt de acord în mod copleşitor că steaua ascuţită este "kiki" în timp ce pata rotunjită este "bouba", ambele datorită sunetelor în sine şi formelor pe care le face gura ca să le producă. Asta duce la şi mai multe asocieri într-o bogată reţea semantică. Kiki e descris ca neastâmpărat şi isteţ, în timp ce Bouba e perceput ca leneş şi lent. Toate acestea sugerează că experienţele noastre zilnice legate de culori, sunete şi alţi stimuli nu trăiesc pe insule senzoriale separate ci sunt organizate într-o reţea de asocieri similară cu cea a reţelei lingvistice. Asta ne ajută să înţelegem metafore, deşi nu au niciun sens logic, cum ar fi comparaţia zăpezii cu o pătură albă, bazată pe senzaţiile comune de delicateţe şi luminozitate. Ideastezia poate avea un rol crucial pentru artă, care se bazează pe o sinteză între conceptual şi emoţional. În artă, ideea şi sensibilitatea se intensifică reciproc, fie în versurile unui cântec ce se combină perfect cu melodia, conţinutul tematic al unei picturi, sporit de folosirea culorilor şi tuşelor, sau intriga bine construită a unui roman transmisă prin propoziții măiestrite cu pricepere. Cel mai important, reţeaua de asocieri formată de ideastezie poate fi nu numai similară cu reţeaua noastră lingvistică, dar poate fi şi o parte intregrantă a acesteia. În locul viziunii tradiţionale, unde simţurile sesizează mai întâi o colecţie de culori şi forme, sau anumite vibraţii în aer, şi mintea noastră le clasifică apoi ca fiind un copac sau o sirenă, ideastezia sugerează că cele două procese au loc simultan. Percepţiile senzoriale sunt formate de înţelegerea conceptuală despre lume. Cele două sunt atât de conectate încât una nu poate exista fără cealaltă. Dacă acest model sugerat de ideastezie este precis, poate avea implicaţii majore pentru unele dintre cele mai mari probleme ştiinţifice şi filozofice legate de studiul minţii. Fără un concept preexistent al sinelui, Descartes nu ar fi avut un "eu" căruia să-i atribuie gândirea. Şi fără o reţea preexistentă de concepte distincte şi interconectate, experienţa noastră senzorială despre lume ar fi o masă nediferenţiată în loc de obiectele individuale pe care le percepem. Sarcina pentru ştiinţă este să afle unde este reţeaua, cum e formată şi cum interacţionează cu stimulii externi. Provocarea pentru filozofie este să regândească ce înseamnă acest nou model de conştiinţă pentru înţelegerea noastră şi pentru noi și pentru relaţia cu lumea ce ne înconjoară.