Dacă ai alinia toate vasele de sânge din corp, ar avea 95.000 km lungime şi transportă în fiecare zi echivalentul a 7.500 litri de sânge, cu toate că sunt aceiaşi 4 sau 5 litri reciclaţi încontinuu, aducând oxigen şi nutrienţi precum glucoză şi aminoacizi în ţesuturile corpului. Acest sânge exercită o forţă asupra pereţilor vaselor de sânge. Această forţă se numeşte tensiune arterială, şi creşte sau scade odată cu bătăile inimii. Este maximă în timpul sistolei, când inima se contractă pentru a trimite sângele prin artere. Aceasta este tensiune arterială sistolică. Când inima se odihneşte între bătăi, tensiunea scade la minim, numită tensiune diastolică. Un om sănătos are o tensiune sistolică între 90 şi 120 milimetri de mercur, şi o tensiune diastolică între 60 şi 80. O valoare normală este mai puţin de 120 cu 80. Sângele trece prin tot corpul prin conductele sistemului circulator. Ca într-un sistem de instalaţii, câteva lucruri pot creşte forţa exercitată asupra pereţilor ţevilor: proprietăţile fluidului, prea mult fluid, sau ţevi înguste. Dacă sângele se îngroaşă, este nevoie de o presiune mai mare, deci inima va pompa mai tare. O dietă bogată în sare va duce la un rezultat similar. Sarea provoacă reţinerea apei, şi surplusul de lichid creşte volumul sângelui şi tensiunea arterială, şi stresul, prin reacţia de fugă sau luptă, eliberează hormoni, precum epinefrina şi norepinefrina, care contractă vasele de sânge importante, mărind rezistenţa la curgere şi crescând presiunea în amonte. Vasele de sânge pot face faţă acestor fluctuaţii relativ uşor. Fibrele elastice din pereţii lor le fac flexibile, dar dacă tensiunea arterială creşte constant peste 140 cu 90, denumită hipertensiune, şi rămâne la acele valori, poate cauza probleme serioase. Încordarea suplimentară a peretelui arterial poate produce mici fisuri. Când ţesutul rănit se umflă, substanţele care răspund inflamaţiei, precum celulele albe, se adună în jurul fisurii. Şi grăsimea şi colesterolul din sânge se ataşează acolo, formând în timp o placă care rigidizează şi îngroaşă interiorul peretelui arterial. Această situaţie se numeşte ateroscleroză, şi poate avea urmări periculoase. Dacă placa se rupe, deasupra fisurii se formează un cheag de sânge, care va înfunda ţeava deja îngustă. Dacă cheagul este mare, va bloca fluxul de oxigen şi nutrienţi la celulele din aval. La vasele care alimentează inima, acest lucru va provoca infarct, când celulele musculare private de oxigen încep să moară. Dacă cheagul opreşte circulaţia sângelui la creier, provoacă accidentul vascular cerebral. Vasele de sânge înfundate pot fi lărgite printr-o procedură numită angioplastie. Doctorii introduc un fir de sârmă prin vasul de sânge în locul obstrucţionat, apoi aşează un cateter cu balon dezumflat peste fir. Când balonul este umflat, forţează deschiderea pasajului. Uneori, un tub rigid numit stent este plasat în vasul de sânge pentru a-l ţine deschis și astfel sângele curge liber, alimentând celulele private de oxigen din aval. Menţinerea flexibilităţii arterelor sub presiune este dificilă. Fluidul pe care îl pompează este format din substanţe care devin lipicioase şi le pot obtura, şi o inimă sănătoasă bate de aproximativ 70 de ori pe minut şi de cel puţin de 2,5 miliarde de ori de-a lungul unei durate medii de viaţă. Poate părea o cantitate de presiune imensă, dar arterele sunt bine pregătite pentru această provocare.