Azi 40 de milioane de americani au datorii din cauza tranziției la o nouă economie. Prea săraci ca să-și plătească facultatea, aceștia au acum datorii mai mari de un trilion de dolari. Ei acceptă orice loc de muncă pot obține pentru a achita o datorie asociată persoanei lor. În America, chiar și un cartofor falit are o a doua șansă. Dar e aproape imposibil ca un american să fie achitat de creditul de studii. Odată ca niciodată, în America, să mergi la facultate nu însemna să o absolvi cu datorii. Tatăl prietenului meu Paul a absolvit Universitatea de Stat Colorado la Gl Bill. Pentru generația sa, studiile superioare erau gratuite sau aproape gratuite, deoarece erau gândite ca fiind un bun public. Nu şi acum. Când Paul a absolvit și el Universitatea de Stat Colorado, a plătit pentru a fi licențiat în engleză lucrând part-time. Acum 30 de ani, taxele pentru studii erau accesibile, rezonabile, iar datoriile acumulate puteau fi plătite până în ziua absolvirii. Nu și acum. Fiica lui Paul a călcat pe urmele lui, dar cu o diferență: când a absolvit acum cinci ani, avea o datorie foarte mare. Studenții precum Kate sunt nevoiți să facă un credit deoarece costul unei educații superioare a devenit prea mare pentru multe dintre familiile americane. Și ce dacă? Dacă rămâi îndatorat pentru a primi o educație scumpă nu e ceva rău dacă o poți plăti din venitul mare generat de aceasta. Dar aici este diferența dintre teorie și practică. Chiar și un absolvent de facultate câștiga în 2001 cu 10% mai mult decât câștiga în 2013. Deci... costurile educației au mers în sus, investițiile publice în jos, venitul familial s-a diminuat, venitul personal e mic. Ne mai mirăm că mai mult de un sfert dintre cei care trebuie să își plătească creditul pentru educație nu mai reușesc? Dar și cele mai proaste vremuri pot aduce ceva bun, deoarece anumite adevăruri ies la iveală în moduri greu de ignorat. Vreau să vorbesc despre trei dintre acestea astăzi. 1,2 trilioane de dolari datorie pentru diplome ne lămurește foarte evident că învățământul superior e un produs de consum pe care îl puteți cumpăra. Cu toții vorbim despre educație așa cum fac acum economiștii, ca despre o investiție pe care o faci pentru îmbunătăți capitalul uman, pregătindu-l pentru muncă. Ca o investiție pe care o faceți pentru a sorta și clasifica oamenii încât angajatorii să-i poată angaja mai ușor. U.S. News și World Report clasifică facultățile la fel cum raportul consumatorului evaluează mașinile de spălat. Limbajul e piperat cu barbarisme. Profesorii sunt numiți „furnizori de servicii” studenții sunt numiți „consumatori”. Sociologia și Shakespeare, fotbalul și știința, toate acestea sunt „conținut”. Datoria studenților e profitabilă. Doar că nu pentru voi. Datoria voastră îngrașă profitul industriei creditelor studențești. Cele două gorile de 400 de kilograme, Sallie Mae și Navient, au înregistrat anul trecut un profit combinat de 1,2 miliarde de dolari. La fel ca ipotecile pentru locuințe, împrumuturile studențești pot fi ambalate, împachetate, feliate, tăiate și vândute pe Wall Street. Iar facultățile și universitățile care investesc în aceste împrumuturi securizate câștigă de două ori. O dată din școlarizarea voastră, și apoi din nou din dobânda aferentă datoriei. Cu toți acești bani ce pot fi făcuți, mai suntem surprinși că unii din afacerea învățământul superior au început să se implice în publicitate falsă, în înșelăciune... în exploatarea ignoranței pe care pretind că o educă? Al treilea lucru: diplomele sunt un brand. În urmă cu mulți ani, profesorul meu a scris: „Când studenții sunt tratați ca consumatori, devin prizonierii dependenței și invidiei”. Așa cum consumatorilor le pot fi vândute și revândute noi versiuni ale unui iPhone, la fel și oamenilor le poate fi vândută tot mai multă educație. Facultatea este noul liceu, deja spunem asta. Dar de ce să ne oprim aici? Oamenii pot fi supuși la certificări și recertificări, diplome de master, de doctorat. Învățământul superior e, de asemenea, comercializat ca obiect de statut. Cumpărați o diplomă, la fel cum ați face cu un Lexus sau cu o geantă Louis Vuitton, pentru a vă distinge de ceilalți. Ca să puteți fi obiectul invidiei altora. Diplomele sunt un brand. Dar aceste adevăruri sunt adesea ascunse de un domeniu zgomotos de vânzări. Nu există o zi care să treacă fără ca un politician să ne spună la televizor: „O diplomă universitară e absolut esențială pentru a ajunge pe acea scară spre o viață de clasă mijlocie”. Și obișnuita dovadă oferită e bonusul de facultate: un absolvent de facultate câștigă în medie cu 56% mai mult ca un absolvent de liceu. Să analizăm mai atent acest număr, pentru că pe baza lui, par a fi dezmințite poveștile pe care le auzim despre absolvenții de facultate care lucrează ca chelneri și casieri. Din 100 de persoane care se înscriu la orice formă de învățământ postliceal, 45 nu o finalizează în timp util, din mai multe motive, inclusiv financiare. Din cei 55 care absolvă, doi vor rămâne șomeri, iar alți 18 lucrează pe o poziție inferioară. Deci, absolvenții de facultate câștigă mai mult decât cei de liceu, dar își pot acoperi cheltuielile pentru școlarizarea exorbitantă și veniturile pierdute pe timpul facultății? Acum chiar și economiștii recunosc că a merge la facultate merită doar pentru cei care o termină. Dar asta doar pentru că salariile celor cu liceu au fost reduse drastic, de zeci de ani. De zeci de ani, muncitorilor cu diplomă de liceu li s-a refuzat o parte corectă din ceea ce au produs. Și dacă ar fi primit, așa cum ar fi trebuit, atunci mersul la facultate ar fi fost o investiție proastă pentru mulți. Bonusul unui absolvent de facultate? Cred că e o reducere a salariului absolvenților de liceu. Două din trei persoane nu vor găsi un loc de muncă adecvat. Iar viitorul pentru ei nu pare tocmai promițător, de fapt, e absolut sumbru. Și ei vor suferi cele mai dure pedepse ale datoriei studențești. Și ei sunt cei care, curios și trist, sunt comercializați cel mai zgomotos în legătură cu acest bonus salarial. Nu este doar marketing cinic, este cruzime. Deci ce facem? Cum ar fi dacă studenții și părinții ar trata învățământul superior ca pe un produs de consum? Toți ceilalți par să o facă. Apoi, ca pentru orice alt produs de consum, ați cere să știți pentru ce plătiți. Când cumpărați medicamente, primiți o listă cu reacțiile adverse. Când cumpărați un produs educațional superior, ar trebui să aibă un avertisment care să le permită consumatorilor să aleagă, să facă alegeri în cunoștință de cauză. Când cumpărați o mașină, vă spune la ce consum să vă așteptați. Cine știe la ce să se aștepte de la o diplomă, să spunem, în studii canadiene? Există așa ceva, apropo. Cum ar fi dacă ar exista o aplicație pentru asta? Una care să lege costurile specializării cu venitul preconizat. Haideți să o numim Școlarizare Bazată pe Venit sau SBV. Vă rog să faceți asta. (Râsete) Și descoperiți realitatea. (Râsete) Există trei avantaje, trei beneficii pentru Școlarizarea pe Bază de Venit. Orice utilizator își poate da seama câți bani va câștiga de la o facultate și de la o specializare anume. Astfel de utilizatori informați e puțin probabil să cadă victimă speculanților domeniului vânzărilor. Dar pot și alege cu înțelepciune. De ce ar plăti cineva mai mult pentru facultate decât să zicem, 15% din veniturile suplimentare pe care le câștigă? Există un al doilea beneficiu pentru Școlarizarea pe Bază de Venit. Prin legarea costurilor de venituri, administratorii facultăților ar fi forțați să gestioneze mai bine costurile, să găsească modalități inovatoare de a face acest lucru. De exemplu, studenții plătesc aproximativ aceeași taxă pentru fiecare specializare. Acest lucru e vădit nedrept și ar trebui să se schimbe. Un student în inginerie folosește mai multe resurse facilități, laboratoare și facultatea decât un student la filozofie. Însă studentul la filozofie, ca o consecință, subvenționează studentul la inginerie. Care apoi, apropo, va câștiga mai mulți bani. De ce ar trebui ca două persoane să cumpere același produs, să plătească la fel, însă una dintre ele să primească jumătate sau o treime din serviciu? De fapt, unii absolvenți de facultate folosesc 25% din venit pentru a-și plăti datoriile studențești, în timp ce alții plătesc 5%. Acest tip de inechitate s-ar încheia dacă specializările ar fi evaluate corect. Acum desigur, toate aceste date... Iar unul dintre voi va face asta, da? Toate aceste date trebuie să fie bine proiectate, poate auditate de firme de contabilitate pentru a evita minciunile statistice. Știm despre statistici, nu? Fie că e așa sau nu, al treilea și cel mai mare beneficiu al Școlarizării Bazate pe Venit, e că i-ar elibera pe americani de frica unui colaps financiar pentru că au cumpărat un produs defect. Poate, în timp, americanii tineri și bătrâni vor redescoperi, cum a spus domnul mai devreme, curiozitatea, dragostea lor de a învăța, vor începe să studieze ce le place, să le placă ce studiază, să-și urmeze pasiunea... vor fi stimulați de inteligența lor, urmând căile pe care le doresc cu adevărat. La urma urmei, au fost Eric și Kevin, cei care acum doi ani, exact acest tip de tineri, m-au determinat și au lucrat cu mine, și încă o fac, să studiez datoriile studenților din America. Vă mulțumesc pentru atenție! (Aplauze)