În fiecare primăvară, sute de căutători de aventură visează să urce pe Qomolangma, cunoscut și ca Muntele Everest. La tabăra de la bază, se pregătesc luni întregi, așteptând șansa să urce pe vârful măreț și letal al muntelui. Dar de ce își riscă viața și membrele ca să urce pe Everest? Pentru provocare? Peisaj? Pentru șansa de a atinge cerul? Pentru mulți, atracția e statutul de cel mai înalt munte de pe Pământ. E o distincție importantă de făcut aici. Auna Kea e de fapt cel mai înalt de la bază până la vârf, dar la 8.850 metri deasupra nivelului mării, Everest are cea mai mare altitudine de pe Pâmânt. Ca să înțelegem cum a luat naștere această formațiune, trebuie să cercetăm adânc în scoarța Pământului unde se ciocnesc faliile continentale. Suprafața Pământului e ca armura unui tatu. Bucățile de crustă se mută constant, una sub alta, și una în jurul celeilalte. Pentru faliile continentale imense, mișcarea este relativ rapidă. Se mișcă între 2 și 4 centimetri pe an, în același ritm în care cresc și unghiile. Când două falii se ciocnesc, una se împinge în cealaltă sau sub ea, încătușându-se la margini, cauzând ce e cunoscut ca și exondare pentru acomodarea plăcilor în plus. Așa a apărut Everest. Acum 50 de milioane de ani, Falia Indiană s-a mișcat spre nord, lovindu-se de Falia Eurasiatică, iar placa s-a încrețit, ducând la o exondare enormă. Muntele Everest se află în centrul acestei acțiuni, pe marginea zonei de coliziune Indo-Eurasiatice. Dar munții sunt formați de alte forțe. Când pământul e împins în sus, masele de aer sunt împinse forțat în sus. Aerul ce se ridică se răcește, cauzând condensarea vaporilor de apă și formând ploaie sau zăpadă. Când aceasta cade, uzează peisajul, dizolvând sau distrugând rocile în procesul numit dezintegrare. Apa ce curge în aval cară materialul dezintegrat și erodează peisajul, formând văi adânci și vârfuri zimțate. Acest echilibru între exondare și eroziune dă muntelui forma sa. Dar compară vârfurile celeste ale Himalayei cu dealurile line ale Appalachiei. Evident, nu toți munții sunt la fel. Și asta din cauză că timpul are rolul său. Când faliile se ciocnesc prima dată, ridicarea se produce rapid. Vârfurile cresc cu pante abrupte. În timp, gravitatea și apa le degradează. Eroziunea e mai puternică decât exondarea, degradează vârfurile mai repede decât sunt împinse în sus. Al treilea factor ce modelează munții e clima. La temperaturi sub zero, nu toată zăpada se topește, ci se compactează încet, devenind gheață. Aceasta formează linia de zăpadă, care apare la înălțimi diferite pe planetă în funcție de climă. La polii înghețați, linia de zăpadă e la nivelul mării. La ecuator, trebuie să urci cinci km până devine îndeajuns de rece pentru formarea gheții. Gheața adunată începe să se scurgă sub propria-i greutate și formează un râu înghețat ce se mișcă încet, numit ghețar, care macină rocile de dedesubt. Cu cât munții sunt mai abrupți, cu atât mai repede curge apa, și sculptează roca de dedesubt. Ghețarii erodează peisajul mai repede decât ploaia sau râurile. Ghețarii de pe vârfurile munților îi erodează atât de repede, încât le distrug vârful ca un ferestrău de zăpadă imens. Atunci, cum a ajuns înghețatul Everest să fie atât de înalt? Ciocnirea continentală cataclismică din care a apărut l-a făcut imens, în primul rând. În al doilea rând, muntele se află lângă tropice așa că linia de zăpadă este înaltă, iar ghețarii sunt mici, dar îndeajuns de mari să o micșoreze. Muntele se află într-o furtună perfectă de condiții care îi menține statura impresionantă. Dar nu va fi cazul mereu. Trăim într-o lume schimbătoare unde platourile continentale, clima Terrei și puterea de erodare a planetei ar putea, într-o bună zi, să micșoreze Everestul. Momentan, cel puțin, rămâne legendar printre alipiniști, aventurieri și visători.