Acesta este unchiul meu de-al doilea, fratele mai mic al tatălui tatălui meu. Numele lui era Joe McKenna. Era un soț tânăr, jucător de baschet semiprofesionist și pompier în orașul New York. Istoricul familiei spune că îi plăcea să fie pompier, așa că în 1938, într-una din zilele lui libere, a ales să-și petreacă timpul la stația de pompieri. Ca să se facă util în acea zi, a început să lustruiască toată arama, grilajele de pe camionul de pompieri, racordurile de pe pereți, și unul din ajutajele de la furtunul de incendiu, o bucată de metal uriașă și grea, s-a răsturnat de pe raft și l-a lovit. Câteva zile mai târziu, a început să-l doară umărul. Două zile după aceea, a început să aibă febră. Temperatura i-a tot crescut. Soția lui avea grijă de el, dar nimic nu a ajutat, iar când au chemat un doctor local, nimic din ce a făcut el nu a contat. Au luat un taxi și l-au dus la spital. Asistentele și-au dat seama imediat că avea o infecție, ceva ce la timpul respectiv s-ar fi numit „otrăvirea sângelui", și deși probabil nu au zis nimic, au știut imediat că nu mai puteau face nimic. Nu aveau ce să facă pentru că ceea ce folosim acum ca să vindecăm infecțiile nu exista încă. Primul test al penicilinei, primul antibiotic, a urmat trei ani mai târziu. Cei care sufereau de infecții își reveneau singuri dacă aveau noroc, sau mureau. Unchiul meu de-al doilea nu a fost norocos. A stat în spital o săptămână, cu frisoane, deshidratat și delirând, întrând în comă din cauza cedării organelor. Starea lui a devenit atât de gravă că oamenii de la secția de pompieri au stat la coadă să-i doneze sânge, sperând să dilueze infecția care creștea în sângele lui. Nimic nu a funcționat. A murit. Avea 30 de ani. Dacă vă uitați înapoi în istorie, majoritatea oamenilor au murit asemenea unchiului meu. Cei mai mulți nu au murit de cancer sau boli de inimă, bolile de stil de viață care ne afectează azi în Occident. Nu au murit de aceste boli pentru că nu au trăit suficient cât să le dezvolte. Au murit din cauza rănilor -- împuns de un bivol, împușcat pe front, zdrobit într-una din noile fabrici ale Revoluției Industriale -- și cel mai des din cauza unei infecții, care termina ceea ce aceste leziuni începeau. Toate acestea s-au schimbat atunci când au apărut antibioticele. Dintr-o dată, infecții care odată erau o sentință la moarte au devenit afecțiuni din care te recuperai în câteva zile. Părea un miracol, și de atunci, am trăit în epoca de aur a medicamentelor miracol. Iar acum ne apropiem de sfârșitul ei. Unchiul meu a murit în ultimele zile ale erei preantibiotice. Azi, ne aflăm în pragul erei postantibiotice, în primele zile ale erei când infecțiile simple ca aceea pe care a avut-o Joe, o să ucidă din nou. De fapt, ele deja ucid. Oamenii mor din nou datorită infecțiilor din cauza unui fenomen numit rezistența la antibiotice. Pe scurt, funcționează astfel. Bacteriile concurează una împotriva celeilalte pentru resurse, hrană, producând compuși letali pe care îi folosesc împotriva altor bacterii. Alte bacterii, pentru a se proteja, construiesc mecanisme de apărare împotriva acestui atac chimic. Când am produs antibiotice pentru prima dată, am dus acei compuși în laborator și am făcut versiunile noastre din ei, iar bacteriile au răspuns atacului așa cum au făcut-o întotdeauna. Iată ce s-a întâmplat în continuare: Penicilina a fost distribuită în anul 1943 și rezistența la penicilină pe scară largă a apărut în 1945. Vancomicina a sosit în 1972, rezistența la vancomicină în 1988. Imipenem în 1985, și rezistența la acesta în 1998. Daptomicina, unul din cele mai recente medicamente, în anul 2003, și rezistența la ea doar un an mai târziu, în 2004. Timp de 70 de ani, am jucat leapșa -- medicamentul nostru și rezistența lor, apoi un alt medicament, și apoi iar rezistență -- și acum jocul se încheie. Bacteriile dezvoltă rezistență atât de repede încât companiile farmaceutice au decis că producția de antibiotice nu este în interesul lor, așa că sunt infecții care se răspândesc în întreaga lume pentru care, din peste 100 de antibiotice disponibile pe piață, două medicamente ar putea funcționa cu efecte secundare, sau un medicament, sau nici unul. Situația arată astfel. În anul 2000, Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor a identificat un singur caz într-un spital din Carolina de Nord al unei infecții rezistente la toate medicamentele, cu excepția a două. La ora actuală, acea infecție, cunoscută ca și KPC, s-a răspândit în fiecare stat, cu excepția a trei, și în America de Sud, Europa și în Orientul Mijlociu. În anul 2008, doctori din Suedia au disgnosticat un om din India cu o infecție diferită, rezistentă la toate medicamentele, cu excepția unuia. Gena care creează acea rezistență, cunoscută ca NDM, s-a răspândit din India către China, Asia, Africa, Europa și Canada și în Statele Unite. Ar fi firesc să sperăm că aceste infecții sunt cazuri extraordinare dar, de fapt, în Statele Unite și Europa, anual 50.000 de oameni mor din cauza unor infecții împotriva cărora medicamentele sunt ineficiente. Un proiect condus de guvernul britanic, cunoscut sub numele de Review on Antimicrobial Resistance, a estimat că numărul morților este de 700.000 anual. Sunt o mulțime de decese, totuși șansele sunt că nu vă simțiți în pericol și că vă imaginați că aceste persoane erau spitalizate la terapie intensivă sau persoane instituționalizate aflate aproape de sfârșitul vieții lor, oameni ale căror infecții sunt departe de noi, în situații cu care nu ne putem identifica. Lucrul la care nu v-ați gândit, niciunul din noi nu se gândește, este că antibioticele au un rol important în toate aspectele vieții moderne. Dacă am pierde antibioticele, iată ce altceva am mai pierde: în primul rând, orice protecție pentru cei cu sistemul imunitar slăbit -- pacienții cu cancer, bolnavii de SIDA, beneficiarii de transplant de organe, bebelușii prematuri. Apoi, orice intervenție care introduce corpuri străine în organism: stenturi pentru atacuri cerebrale, pompe pentru diabet zaharat, dializă, înlocuire de articulație. Câți sportivi din generația „baby boom” au nevoie de șolduri și genunchi noi? Un studiu recent estimează că fără antibiotice una din șase persoane ar muri. După aceea, am pierde intervențiile chirurgicale. Multe operații sunt precedate de doze profilactice de antibiotice. Fără acea protecție, am pierde abilitatea de a deschide spații ascunse din corp. Deci, nicio operație pe cord, biopsie la prostată sau operație cezariană. Va trebui să învățăm să ne fie frică de infecții care acum par minore. Streptococul în gât obișnuia să cauzeze insuficiență cardiacă. Infecțille cutanate duceau la amputări. Nașterea ucidea, chiar și în cele mai curate spitale, una din 100 de femei. Pneumonia lua trei din 10 copii. Mai mult decât orice altceva, am pierde încrederea cu care ne trăim viața de zi cu zi. Daca ați ști că fiecare leziune v-ar putea omorî, v-ați mai plimba cu motocicleta, ați merge cu viteză pe o pârtie de schi, v-ați mai cățăra pe o scară ca să agățați beculețele de Crăciun, v-ați mai lăsa copilul să alunece în baza-casă? La urma urmei, prima persoană care a primit penicilină, un polițist britanic pe nume Albert Alexander, care a fost atât de devastat de infecție încât din scalp i se scurgea puroi iar doctorii au trebuit să-i scoată un ochi, a fost infectat făcând ceva foarte simplu. Se plimba în grădină și un spin i-a zgâriat fața. Proiectul britanic pe care l-am menționat care estimează că în lume, la ora actuală numărul morților este de 700.000 de morți pe an, și prezice că dacă nu vom putea controla acest lucru până în 2050, nu peste mult timp, numărul anual de morți se va ridica la 10 milioane. Cum am ajuns în acest punct, în care tot ce putem vedea în viitor sunt aceste statistici înfiorătoare? Răspunsul dificil este că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Rezistența este un proces biologic inevitabil, dar noi purtăm responsabilitatea pentru accelerarea sa. Am făcut acest lucru prin risipă de antibiotice, cu o nepăsare care acum pare șocantă. Penicilina s-a vândut fără rețetă până în anii 1950. În mare parte a lumii în dezvoltare, antibioticele se dau fără rețetă. În Statele Unite, 50% din antibioticele administrate în spital nu sunt necesare. 45% din rețetele scrise de doctori sunt pentru afecțiuni pe care antibioticele nu le pot vindeca. Și asta numai în domeniul medical. Peste tot în lume, animalele primesc antibiotice zilnic, nu pentru a le vindeca de boli, ci ca să le îngrașe și să le protejeze împotriva condițiilor din fermele unde sunt crescute. În Statele Unite ale Americii, aproximativ 80% din antibioticele vândute anual ajung la animale de fermă, nu la oameni, creând bacterii rezistente care ajung în afara fermei, în apă, în praf, în carnea pe care o consumăm. Acvacultura depinde, de asemenea, de antibiotice, în special în Asia. Pomicultura depinde de antibiotice pentru a proteja merele, perele, citricele, împotriva bolilor. Deoarece bacteriile își împrumută ADN-ul una alteia asemeni unui călător care predă un bagaj la aeroport, odată ce am creat și încurajat această rezistență, nu se știe unde se va răspândi. Acest aspect a fost previzibil. De fapt, a fost prezis de Alexander Fleming, cel care a descoperit penicilina. Drept recunoștiință, i-a fost acordat premiul Nobel, în 1945. Într-un interviu luat la scurt timp, el a spus: „Persoana nechibzuită care va abuza de tratamentul cu penicilină este moral răspunzătoare de moartea celui care va ceda infecției cu un organism rezistent la penicilină." El a mai adăugat: „Sper că acest rău poate fi prevenit." Putem preveni acest lucru? Există companii care lucrează la noi antibiotice, tratamente pe care super-bacteriile nu le-au mai văzut. Avem mare nevoie de aceste noi medicamente, însă avem nevoie și de stimulente: granturi pentru descoperiri, brevete extinse, premii, pentru a atrage și alte companii care să producă antibiotice din nou. Cel mai probabil, asta nu va fi suficient. Iată de ce: evoluția câștigă întotdeauna. Bacteriile dau naștere unei noi generații la fiecare 20 de minute. Unei companii farmaceutice îi ia 10 ani pentru a obține un nou medicament. De fiecare dată când folosim un antibiotic, oferim bacteriilor miliarde de șanse de a învinge defensivele pe care le-am construit. Până acum nu a existat un medicament pe care să nu-l poată învinge. Aceasta este o luptă asimetrică, dar putem schimba consecințele. Putem construi sisteme care să strângă informații ce ne spun automat cum sunt întrebuințate antibioticele. Putem construi un sistem de control al comenzilor de medicamente astfel încât fiecare rețetă să fie verificată de două ori. Putem solicita agriculturii să renunțe la antibiotice. Putem dezvolta sisteme de supraveghere care să ne spună unde vor apărea bacterii rezistente. Acestea sunt soluțiile tehnologice. Probabil nici ele nu vor fi de ajuns, dacă nu contribuim și noi. Rezistența la antibiotice este un obicei. Cu toții știm cât de greu este să schimbi un obicei. Dar, ca societate, am mai reușit să facem asta. Oamenii obișnuiau să arunce gunoiul pe stradă, să nu poarte centurile de siguranță, să fumeze în clădirile publice. Nu mai facem asta acum. Nu mai distrugem mediul înconjurător, nici nu mai atragem accidente devastatoare sau expunem pe alții la posibilitatea dezvoltării cancerului, deoarece am decis că aceste lucruri sunt costisitoare, distructive, nu în interesul nostru comun. Am schimbat normele sociale. Putem schimba și normele sociale privind consumul de antibiotice. Știu că magnitudinea rezistenței la antibiotice pare copleșitoare, dar dacă ați achiziționat vreodată un bec ecologic fiindcă v-au preocupat schimbările climatice, sau ați citit eticheta de pe o cutie de biscuiți fiindcă v-ați gândit la despădurirea pentru producerea uleiului de palmier, deja știți ce înseamnă să faci pași mărunți pentru a soluționa o problemă copleșitoare. Astfel de pași pot fi făcuți și în utilizarea antibioticelor. Putem renunța să prescriem un antibiotic dacă nu suntem siguri că e potrivit. Putem să nu mai insităm să cerem o rețetă pentru infecția urechii copilului înainte de a fi siguri ce a cauzat-o. Putem întreba fiecare restaurant, fiecare supermarket, care este proveniența cărnii. Putem să facem o promisiune să nu mai cumpărăm pui sau creveți sau fructe crescute în mod regulat cu antibiotice. Dacă facem toate aceste lucruri, putem amâna sosirea societății postantibiotice. Dar trebuie să facem asta curând. Penicilina a început era antibioticelor în anul 1943. În numai 70 de ani, ne-am adus în pragul dezastrului. Nu vom mai avea 70 de ani pentru a ne găsi drumul înapoi. Vă mulțumesc foarte mult. (Aplauze)