Chris Anderson: Cred c-o să facem așa:

o să vorbim despre viaţa ta

folosind fotografii de la tine.

Cred că ar trebui să începem
cu aceasta.

Cine e în poză?

Martine Rothblatt: Sunt eu
cu fiul meu cel mare, Eli.

Avea vreo cinci ani.

Poza e făcută în Nigeria,

după examenul de barou, din Washington DC.

CA: Doar că nu arată ca o Martina.

MR: Corect. Eram în ipostaza de bărbat, 
așa cum am fost crescut,

înainte să trec de la bărbat la femeie
de la Martin la Martina.

CA: Te-ai născut Martin Rothblatt.
MR: Corect.

CA: La un an de la această poză 
te-ai căsătorit cu o femeie frumoasă.

A fost dragoste la prima vedere?
Cum a fost?

MR: A fost dragoste la prima vedere.

Am văzut-o pe Bina la o discotecă
din Los Angeles,

şi apoi am locuit împreună.

Am fost atras de ea de când am zărit-o;
parcă avea o aură de energie.

Am invitat-o la dans.

Şi ea văzuse o aură de energie
în jurul meu.

Ne creşteam singuri copiii,
eu bărbat, ea femeie.

Ne-am arătat pozele copiilor

şi iată, suntem căsătoriţi 
deja de o treime de secol.

(Aplauze)

CA: Pe atunci erai un antreprenor
care lucra cu sateliţi.

Parcă ai avut două companii de succes,

după care ai început să te gândeşti

cum poţi folosi sateliţii
pentru a revoluţiona radioul.

Vorbeşte-ne despre asta.

MR: Mi-a plăcut tehnologia spaţială,

iar sateliţii îi consider nişte bărci
puse pe apă de strămoşii noştri.

A fost palpitant să navighez
şi eu pe oceanele cerului.

Dezvoltam tipuri de sisteme 
de comunicare prin satelit,

lansând sateliţi din ce în 
ce mai puternici,

iar consecinţa a fost
că antenele receptoare

au fost tot mai mici.

După ce am trecut la transmisiuni
televizate în direct,

m-am gândit că dacă am avea
un satelit mai puternic,

parabolica de recepţie ar fi atât de mică

încât doar cu o secţiune din ea

– o plăcuţă încastrată
în acoperişul automobilelor –

şi am putea avea radio prin satelit.

Asta face Sirius XM azi.

CA: Cine a folosit Sirius?

(Aplauze)

MR: Mulţumesc pentru abonamentul lunar.

(Râsete)

CA: Ai reuşit în ciuda
previziunilor de atunci.

A fost un succes comercial imens.

Dar curând, la începutul anilor 90,

s-a produs o transformare în viaţa ta
și ai devenit Martina.

MR: Corect.
CA: Spune-mi cum s-a întâmplat?

MR: M-am consultat cu Bina
şi cei patru copii minunați ai noştri

şi i-am spus fiecăruia dintre ei

că, în sufletul meu,
m-am simţit mereu femeie,

dar mi-a fost teamă că oamenii
m-ar batjocori dacă aş arăta asta

aşa că mi-am suprimat sentimentul

şi mi-am arătat doar latura masculină.

Fiecare a reacţionat diferit.

Bina a spus: „Îţi iubesc sufletul

şi fie că în exterior eşti
Martin sau Martina,

pentru mine nu contează,
eu îţi iubesc sufletul.”

Fiul meu a spus:

„Dacă devii femeie mai eşti tatăl meu?”

I-am spus: „Întotdeauna voi fi tatăl tău”

şi sunt tatăl său şi azi.

Fiica cea mică a făcut un lucru minunat
pentru un copil de cinci ani:

spunea oamenilor: „Îl iubesc pe tata
şi ea mă iubeşte pe mine."

Pentru ea nu avea nici o importanţă
amestecul genului.

CA: După câţiva ani ai publicat o carte:

„Apartheidul sexului.”

Ce susţineai în această carte?

MR: Că există în lume 7 miliarde de oameni

şi tot atatea moduri unice
de exprimare a genului.

Chiar dacă oamenii au organe sexuale 
feminine sau masculine

acestea nu ne determină genul
şi nici identitatea sexuală.

E doar ceva ce ţine de anatomie
şi de organe de reproducere,

iar oamenii poate ar alege ce gen ar dori

dacă n-ar fi forţaţi de societate
să fie ori una, ori alta,

aşa cum în Africa de Sud
negrii erau separaţi de albi.

Antropologia ne spune
că rasa e o ficţiune,

deşi rasismul e foarte, foarte real.

Şi ştim din studiile culturale

că separarea în genurile masculin
şi feminin e o ficţiune fabricată.

De fapt există o fluiditate a genului,

care parcurge întreaga paletă
de la bărbat la femeie.

CA: Nici tu nu te simţi mereu 100% femeie.

MR: Da. Aş spune că într-un fel
îmi schimb genul precum coafura.

CA: (Râde)

Ea e minunata ta fiică, Genesis.

Cred că la vârsta asta
i s-a întâmplat ceva îngrozitor.

MR: Nu mai putea să urce scările din casă

să meargă în dormitor

şi după câteva luni
de consulturi la medici

au diagnosticat-o cu o boală rară,
invariabil fatală,

numită hipertensiune arterială pulmonară.

CA: Cum ai reacţionat?

MR: La început am încercat
să o ducem la cei mai buni doctori.

Am ajuns la Centrul Medical Național
pentru Copii, din Washington, D.C.

Şeful secţiei de cardiologie pediatrică

ne-a spus că o recomandă 
pentru transplant de plămâni,

dar să nu ne facem speranţe,

pentru că sunt puţini plămâni disponibili
mai ales pentru copii.

A spus că toţi cei cu boala asta au murit

şi, dacă aţi văzut filmul 
„Lorenzo”,

e o scenă în care protagonistul

se rostogoleşte pe scări
şi plânge soarta fiului său.

Exact asta am simţit și noi.

CA: Dar nu ai acceptat acele limitări.

Ai început să studiezi
căutând un tratament.

MR: Corect. Era internată
la terapie intensivă săptămâni la rând

şi eu cu Bina făceam cu rândul,

unul la spital,
celălalt cu ceilalţi copii.

Când eram la spital şi ea dormea
mergeam la biblioteca spitalului.

Am citit toate articolele
despre hipertensiunea pulmonară.

Nu făcusem biologie nici la facultate

aşa că a trebuit să citesc biologia
de gimnaziu, apoi cea de liceu,

am trecut la cărţile de medicină,
articole din jurnale şi înapoi,

iar în final ştiam destul ca să cred
că e posibil ca cineva să găsească leacul.

Am înfiinţat o fundaţie non-profit.

În descrierea fundaţiei ceream fonduri

din care se plăteau cercetările medicale.

Devenisem expert, dar doctorii mi-au spus:

„Martina, apreciem fondurile
pe care ni le-ai pus la dispoziţie,

dar nu vom putea găsi un tratament
destul de repede cât să-ţi salvăm fiica.

Există însă un medicament

creat de Burroughs Wellcome Company

care ar putea stopa progresul bolii,

dar Burroughs Wellcome tocmai 
a fost preluat de Glaxo Wellcome.

Ei au decis să nu investească
în medicamente pentru boli rare,

dar poate îţi poţi folosi cunoştinţele
din comunicaţii prin satelit

pentru a găsi un tratament
pentru hipertensiunea pulmonară.

CA: Şi cum ai făcut rost de medicament?

MR: Am fost la Glaxo Wellcome şi,

după ce m-au respins de trei ori,
cu uşa trântită-n nas,

pentru că nu doreau
să ofere patentul medicamentului

unui expert în comunicaţii prin satelit

şi nimănui de altfel.

Credeau că nu am cunoştinţele necesare.

Am convins câţiva oameni
să lucreze cu mine

şi am căpătat oarece credibilitate.

Le-am învins rezistenţa;

apropos, ei nici nu credeau
că medicamentul e bun.

Au încercat să-mi spună
că-mi irosesc timpul,

că le pare rău pentru fiica mea.

Dar în final, pentru 25 000 de dolari

şi 10% din veniturile
pe care le-am putea primi,

au fost de acord să îmi cedeze
drepturile mondiale asupra medicamentului.

CA: Deci ai adus medicamentul pe piaţă
într-un mod genial,

cheltuind oricât a fost nevoie
pentru asta.

MR: Da, Cris,
dar nu m-am ales cu un medicament.

După ce am scris cecul de 25 000 de dolari

şi am întrebat
„Unde e medicamentul pentru Genesis?"

mi-au spus: „Martina,
nu există acest medicament,

ci doar o substanţă
care am testat-o pe şoareci.”

Şi mi-au dat o punguţă de plastic
care conţinea nişte pudră.

Mi-au spus: „N-o da niciunui om!”

şi mi-au dat un act,
care atesta că e un brevet,

şi de-acolo a trebuit să ne gândim
cum facem medicamentul.

O sută de chimişti din SUA,
de la universităţi de renume,

au jurat ca acest brevet
nu va putea deveni medicament.

Chiar dacă ar fi devenit medicament
n-ar fi putut fi pus în vânzare,

pentru că avea timp de înjumătăţire
de doar 45 de minute.

CA: Şi totuşi, după un an sau doi,
ai scos un medicament,

care a funcţionat pentru Genesis.

MR: Cris, uimitor e că

această pudră fără valoare,

care era o scânteie de speranţă
pentru Genesis,

nu doar că o ţine în viaţă pe ea
şi pe mulţi alţii,

dar produce şi venituri
de 1,5 miliarde de dolari anual.

(Aplauze)

CA: Ca să vezi!

Deci ai listat compania,

şi ai câştigat o avere.

Cât le mai plătești celor de la Glaxo
pe lângă cei 25 000 de dolari?

MR: Le plătim anual 10% din 1,5 miliarde,

adică 150 milioane, anul trecut 100.

E cea mai bună investiţie a lor. 
(Râsete)

CA: Dar cea mai bună veste
cred că este asta.

MR: Da, Genesis e o tânară minunată.

Trăieşte şi e sănătoasă, la 30 de ani.

Aici sunt eu cu Bina şi cu Genesis.

E minunat că deşi Genesis
putea face absolut orice în viaţă...

Crede-mă, dacă eşti înconjuraţi de oameni
care-ţi spun că ai o boală fatală,

eu aş fugi până în Tahiti 
să nu mai văd pe nimeni.

Ea însă a ales să lucreze
la United Therapeutics.

Vrea să facă tot ce poate ca şi alţii
cu boli rare să aibă medicamente.

Azi e liderul nostru de proiect
pentru activităţile televizate

şi contribuie,
prin unificarea digitală a companiei,

la găsirea altor tratamente
pentru hipertensiune pulmonară.

CA: Dar nu toţi cu această maladie 
au fost destul de norocoşi.

Mai există oameni care mor
şi te ocupi şi de asta. Cum?

MR: Sunt cam 3000 de persoane
doar în SUA

şi poate de 10 ori mai mulţi în lume,

care încă mor de această boală,

pentru că medicamentele încetinesc
progresul bolii, dar nu-l opresc.

Singurul tratament pentru hipertensiune
pulmonară, fibroză pulmonară,

fibroză chistică, emfizem, BPOC,

– de care a murit şi Leonard Nimoy –

e transplantul de plămâni.

Din păcate sunt plămâni pentru transplant
doar pentru 2000 de oameni, în SUA, anual,

față de 500 000 de oameni care mor anual,
în stadiul final de colaps pulmonar.

CA: Ce poţi face pentru asta?

MR: Concep posibilitatea ca,

aşa cum păstrăm maşinile, avioanele
şi clădirile timp îndelungat,

cu piese de schimb
în cantităţi nelimitate,

de ce n-am crea o cantitate nelimitată
de organe transplantabile,

ca oamenii să trăiască nesfârşit,

mai ales cei cu boli de plămâni.

Am făcut echipă cu Craig Venter,
– care a decodificat genomul uman –

şi cu compania fondată de el
împreună cu Peter Diamandis,

– fondatorul X Prize –

pentru a modifica genetic genomul de porc,

aşa încât organele porcine
să nu fie respinse de corpul uman

şi astfel să creăm o rezervă nelimitată
de organe pentru transplant.

Facem asta prin compania noastră
United Therapeutics.

CA: Chiar crezi că în vreo 10 ani

acest deficit de organe de transplant
va fi rezolvat?

MR: Absolut.

La fel de sigur cum am fost de succesul
cu televiziunea live Sirius XM.

Nu e mare brânză.

E o simplă inginerie de gene,
una după alta.

Avem noroc să trăim într-o epocă
în care secvenţierea genomială e rutină,

iar specialiştii de la Synthetic Genomics

pot intra în genomul porcului

să găsească exact genele cu probleme
şi să le repare.

CA: Dar nu numai corpul...

Da, e nemaipomenit.

(Aplauze)

Nu doar corpul te interesează să dureze,
ci şi mintea.

Şi cred că acest grafic
înseamnă ceva profund pentru tine.

Ce anume?

MR: Acest grafic – de la Ray Kurzweil –

arată că rata de dezvoltare
a calculatoarelor,

hard, firmware şi soft,

a avansat pe o curbă încât,

prin 2020 aşa cum am văzut
în prezentările anterioare,

va exista o tehnologie

care va procesa informaţia
şi lumea din jur

cu aceeaşi viteză ca mintea umană.

CA: Şi te pregăteşti pentru acea lume,
cu credinţa că în curând

vom putea să luăm conţinutul creierului

și cumva să-l conservăm pentru totdeauna?

Cum ai descrie asta?

MR: Ceea ce facem noi este
să facem posibile condițiile

în care oamenii să poată crea
un fişier al minţii

– o colecţie a obiceiurilor,
personalităţii, amintiri, sentimente,

credinţe, atitudini, valori –

tot ce există azi
pe Google, Amazon, Facebook.

Toată informaţia stocată va fi disponibilă
peste câteva zeci de ani,

odată ce un soft care va putea
să recapituleze conştiinţa,

să reînvie conştiinţa iminentă
din fişiere minţilor noastre.

CA: Nu glumeşti cu asta.
Vorbeşti serios.

Cine e aici?

MR: E o ipostază de robot
a scumpei mele soții, Bina.

O numim Bina 48.

A fost programată
de Hanson Robotics din Texas.

Iată pe mijlocul revistei
National Geographic

cu un îngrijitor.

Hoinăreşte pe internet

şi are sute de ore de particularități
şi personalitate ale Binei.

E ca un copil de doi ani,

dar spune lucruri care uimesc oamenii

şi cel mai bine a descris-o
o jurnalistă de la New York Times,

câştigătoare a premiului Pulitzer,
pe nume Amy Harmon,

care spune că răspunsurile
sunt deseori frustrante

şi alte ori la fel de convingătoare
ca ale unui om în carne și oase.

CA: Ideea ta, speranța ta,

este că această versiune a Binei
va trăi cumva mereu?

Sau versiuni upgradate ale ei
vor trăi mereu?

MR: Da. Nu doar Bina, ci toată lumea.

Costă mai nimic să stocăm virtual fişiere
mentale pe Facebook, Instagram etc.

Mass media socială
e o invenţie extraordinară.

Pe măsură ce apar aplicaţii noi,

care o vor depăși pe Siri din ce în ce

şi vor apărea sisteme de operare
pentru conştiinţă,

oricine din lume, miliarde de oameni

vor putea avea clone mentale proprii

care vor avea propria viaţă pe Internet.

CA: Martina, ideea e
că într-o conversaţie normală

asta sună a nebunie curată.

Dar în contextul vieţii tale,
după realizările tale,

după lucrurile pe care le-am auzit
săptămâna asta,

realitatea construită
furnizată de minţile noastre,

n-ai zice că nu se poate.

MR: Asta nu vine de la mine.

Eu comunic doar câteva din activităţile

de care se ocupă companii mari

din China, Japonia, India, SUA, Europa.

Există zeci de milioane de oameni 
care scriu cod

ce exprimă din ce în ce mai multe aspecte
ale conştiinţei umane

şi nu trebuie să fii un geniu
să vezi că toate aceste fire

se îngemănează, creând într-un final
conştiinţa umană.

E ceva ce vom preţui.

Avem atâtea de făcut în viaţă

şi dacă am avea un simulacru,
un doppelgänger digital al nostru,

să ne ajute să procesăm cărţi, 
să facem cumpărături,

să ne fie cel mai bun prieten...

Cred că versiunile noastre digitale
ne vor fi cei mai buni prieteni.

Cât despre mine şi Bina personal,

ne iubim la nebunie.

În fiecare zi ne spunem

„Te iubesc chiar mai mult
decât acum 30 de ani.”

Iar pentru noi, clonarea minţii
şi regenerarea corpului

înseamnă că povestea noastră de dragoste
va dura veşnic.

Nu ne plictisim împreună
şi sigur nici nu se va întâmpla.

CA: Bina este aici?
MR: Da.

CA: Dacă nu te superi...

Avem încă un microfon?

Bina, doresc să te invit pe scenă.
Vreau să te întreb ceva.

Şi trebuie să te vedem.

(Aplauze)

Mulţumesc.

Vino lângă Martina.

Când v-aţi căsătorit,

dacă ți-ar fi spus cineva
că peste câţiva ani

soţul tău va deveni femeie

şi că după alţi ani,
tu vei deveni robot...

(Râsete)

Ce s-a întâmplat? Cum a fost?

Bina Rothblatt: O călătorie minunată

şi pe atunci n-aș fi crezut,

dar am început să ne stabilim scopuri,

să realizăm lucruri

şi până să ne dăm seama
continuăm tot mai sus.

Și nu ne oprim,
aşa că e minunat.

CA: Martina mi-a spus ceva frumos

pe Skype înainte de conferinţă,

și anume

că vrea să trăiască sute de ani

ca fişier mental,

dar numai dacă e împreună cu tine.

BR: Da, vrem să facem asta împreună.

Cu ajutorul criologiei,
vrem să ne trezim împreună.

CA: Din punctul meu de vedere

voi aveţi nu doar una din cele mai
uimitoare vieţi din câte cunosc,

ci și o poveste de iubire incredibilă.

A fost o încântare să vă avem aici la TED.

Mulţumesc.
MR: Mulţumesc.

(Aplauze)