Acum cincizeci de ani,
când am început să explorez oceanul,

nimeni, nici Jacques Perrin,
nici Jacques Cousteau sau Rachel Carson

nu şi-a imaginat că am putea
face ceva să vătămăm oceanul

prin ce punem în el
sau prin ce scoatem din el.

Părea, la acea vreme,
să fie o mare a Edenului,

dar acum ştim, şi acum ne confruntăm
cu paradisul pierdut.

Vreau să vă împărătăşesc

părerile mele despre modificările
oceanice care ne afectează pe noi toţi

şi să vă spun de ce contează
că în 50 de ani am pierdut,

de fapt, am luat, am mâncat,

mai mult de 90% din peştii mari din ocean,

de ce să vă pese că aproape jumătate
din recifele de corali au dispărut,

de ce o misterioasă epuizare a oxigenului
pe suprafeţe largi ale Pacificului

ar trebui să îngrijoreze
nu doar creaturile care mor,

dar ar trebui să vă intereseze şi pe voi.

Vă interesează şi pe voi.

Sunt bântuită de gândul
pe care Ray Anderson

îl numeşte „copilul de mâine”,

întrebându-ne de ce nu am făcut
ceva când a fost timpul nostru

pentru a salva rechinii, tonul albastru,
calmarii, recifele de corali şi oceanul

când încă mai era timp.

Ei bine, acum este acel timp.

Îmi doresc ajutorul vostru

pentru a explora
şi a proteja oceanul sălbatic

în modalităţi care vor restaura sănătatea

și în acest mod,
vom oferi speranţă umanității.

Sănătatea oceanului
înseamnă sănătate pentru noi.

Şi sper că dorinţa lui Jill Tarter

de a implica pământenii
include delfinii şi balenele

şi alte creaturi marine

în această căutare a vieţii inteligente
în alte părţi ale universului.

Şi sper, Jill, că într-o zi

vom găsi dovezi că există
viaţă inteligentă

printre oamenii acestei planete.

(Râsete)

Chiar am spus asta? Presupun că da.

Pentru mine, ca un om de ştiinţă,

totul a început în 1953

când m-am scufundat pentru prima oară.

Atunci am ajuns să văd peşti înotând

în altceva decât felii de lămâie şi unt.

Chiar ador scufundările noaptea.

Vedeţi mulţi peşti pe care
nu-i puteţi vedea în timpul zilei.

Scufundările frecvente au fost foarte
uşoare pentru mine în 1970

când am condus o echipă de acvanauţi
ce trăiau sub apă pentru săptămâni la rând

în acelaşi timp când astronauţii
păşeau pe Lună.

În 1979 am avut şansa să păşesc
pe fundul oceanului

folosind acest submersibil
personal numit Jim.

Era la nouă km distanţă de mal
şi 380 metri adâncime.

Este unul dintre costumele mele
de baie favorite.

De atunci, am folosit aproape
30 de tipuri de submarine

şi am lansat trei companii şi o fundaţie
nonprofit intitulată Deep Search

pentru a modela şi a construi sisteme

de acces în adâncurile mării.

Am condus o expediţie
National Geographic timp de cinci ani,

expediţiile „Mări Durabile”,

folosind aceste mici submarine.

Sunt atât de simplu de condus încât
şi un om de ştiinţă o poate face.

Şi eu sunt o dovadă vie.

Astronauţii şi acvanauţii

apreciază cu adevărat importanţa
aerului, mâncării, apei, temperaturii,

toate lucrurile de care ai nevoie

pentru a supravieţui în spaţiu
sau sub apă.

L-am ascultat pe astronautul
Joe Allen explicând

cum a trebuit să înveţe tot ce putea
despre sistemul lui de susţinere a vieţii

şi apoi să facă tot ce putea

pentru a avea grijă
de sistemul lui de susţinere a vieţii.

Şi apoi a arătat spre asta
şi a spus: „Sistem de susţinere a vieţii.”

Trebuie să învăţăm tot ce putem despre el

şi să facem tot ce putem
pentru a avea grijă de el.

Poetul Auden a spus:
„Mii au trăit fără iubire.

Niciunul fără apă.”

97% din apa Pământului este ocean.

Fără albastru, nu există verde.

Dacă credeți că oceanul nu este important,

imaginaţi-vă Pământul fără el.

Planeta Marte îmi vine în minte.

Fără ocean.
Fără sistem de susţinere a vieţii.

Am susţinut o prelegere
nu demult la Banca Mondială

şi am arătat această imagine
uluitoare a Pământului

şi am spus:
„Acolo este! Banca Mondială!”

Acolo sunt toate bunurile!

Şi le-am pescuit cu năvodul

mult mai rapid decât sistemele
naturale le pot reaproviziona.

Tim Worth spune că economia e o filială
deţinută în totalitate de mediu.

Cu fiecare picătură de apă pe care o beţi,

cu fiecare gură de aer pe care o luaţi,

sunteţi legaţi de ocean.

Oriunde aţi locui pe Pământ.

Majoritatea oxigenului din atmosferă
este generat de oceane.

Pe parcursul timpului, majoritatea
carbonului organic al planetei

a fost absorbit şi înmagazinat acolo,

în mare parte de microbi.

Oceanul determină climatul şi vremea,

stabilizează temperatura,
modelează chimia Pământului.

Apa din oceane formează norii

care se întorc pe uscat şi pe mări

sub formă de ploaie, lapoviţă şi ninsoare,

şi oferă un habitat pentru aproape
97% din viaţa din lume,

poate chiar din univers.

Fără apă, nu există viaţă.

Fără albastru, nu există verde.

Şi totuşi noi avem această idee,
noi oamenii,

că Pământul, tot din el:
oceanele, cerurile,

este atât de vast şi rezistent

încât nu contează ce îi facem.

Se poate să fi fost adevărat
cu 10.000 de ani în urmă,

şi poate chiar cu 1.000 de ani în urmă,

dar în ultimii 100,
în special în ultimii 50,

am epuizat bunurile,

aerul, apa, viaţa sălbatică

care ne fac vieţile posibile.

Tehnologiile noi ne ajută să înţelegem

natura naturii,

natura a ceea ce se întâmplă.

Ne arată impactul nostru
asupra Pământului.

În primul rând trebuie să ştii
că ai o problemă.

Şi, din fericire, în vremea noastră,

am învăţat mai mult despre probleme
decât în toată istoria.

Şi după cunoaştere vine şi preocuparea.

Şi cu preocuparea, există speranţa

că putem găsi un loc trainic pentru noi

în mijlocul sistemelor naturale
care ne susţin.

Dar mai întâi trebuie să ştim.

Acum trei ani l-am cunoscut pe John Hanke

care este şeful de la Google Earth,

şi i-am spus cât de mult îmi place
să pot să ţin lumea în mâinile mele

şi să explorez într-un mod indirect.

Dar l-am întrebat:
„Când aveţi de gând să-l terminaţi?

Aţi făcut o treabă fantastică
cu pământului, cu solul.

Dar cum rămâne cu apa?”

De atunci, am avut marea plăcere
de a lucra cu cei de la Google,

cu DOER Marine, cu National Geographic,

cu zeci dintre cele mai bune instituţii
şi oameni de ştiinţă din lume,

cu cei pe care i-am putut înrola,

ca să pună oceanul în Google Earth.

Şi de săptămâna aceasta, de lunea trecută,

Google Earth este complet acum.

Gândiţi-vă la asta:
pornind de aici de la centrul convenţiei,

putem găsi acvariul din împrejurimi,

ne putem uita la locul unde suntem,

şi apoi putem naviga pe coastă
spre acvariul cel mare, oceanul,

şi spre cele patru sanctuare marine
naţionale din California

şi spre noua reţea de rezervații
marine de stat

care încep să protejeze
şi să restaureze câteva locuri.

Putem zbura spre Hawaii

şi să vedem adevăratele insule Hawaiene.

Nu doar puţinul
care străpunge spre suprafaţă,

ci şi ce există dedesubt.

Să vedem...
staţi un minut, putem merge kshhplash!

chiar acolo...

sub ocean, să vedem ce văd balenele.

Putem explora cealaltă
față a insulelor Hawaiene.

Chiar putem să înotăm pe Google Earth

şi să vizităm cu balenele cu cocoaşă.

Acestea sunt uriaşe blânde pe care
am avut plăcerea să le cunosc faţă în faţă

de multe ori sub apă.

Nimic nu se poate compara
cu a fi inspectat personal de o balenă.

Putem zbura spre cel mai adânc loc:

11 kilometri în jos, Groapa Marianelor,

unde doar doi oameni au fost vreodată.

Imaginaţi-vă. Sunt doar 11 kilometri,

dar doar doi oameni
au fost acolo acum 49 de ani.

Drumurile dus sunt uşoare.

Avem nevoie de submarine
pentru scufundări în adâncime.

Cum rămâne cu câteva Premii X
pentru explorarea oceanului?

Trebuie să vedem gropile adânci,
munţii marini,

şi să înţelegem viaţa din adâncuri.

Acum putem ajunge până la Arctic.

Acum zece ani am stat pe gheaţa
de la Polul Nord.

Un Ocean Arctic fără gheaţă
poate deveni realitate în acest secol.

Acestea sunt veşti proate
pentru urşii polari.

Sunt veşti proaste şi pentru noi.

Dioxidul de carbon în exces
nu influenţează doar încălzirea globală,

ci modifică şi chimia oceanului,

făcând oceanele mai acide.

Sunt veşti proaste
pentru recifele de corali

şi pentru planctonul ce produce oxigen.

De asemenea veşti proaste pentru noi.

Noi punem sute de milioane
de tone de plastic

şi alte gunoaie în oceane.

Milioane de tone de plase
de pescuit aruncate,

echipament care continuă să ucidă.

Noi înfundăm oceanul,
otrăvind sistemul circulator al planetei,

şi scoatem afară milioane
de tone de viaţă sălbatică,

toate unităţi bazate pe carbon.

Într-un mod barbar, omorâm rechinii
pentru supă din aripi de rechin,

afectând lanţurile trofice
care modelează chimia planetei

şi determină ciclul carbonului,
ciclul azotului,

ciclul oxigenului, ciclul apei,

sistemul nostru de susţinere a vieţii.

Noi încă mai omorâm ton albastru,
cu adevărat în pericol de dispariţie.

Şi mult mai valoros în viaţă decât mort.

Toate acestea sunt componente

ale sistemului nostru
de susţinere a vieţii.

Omorâm folosind fire lungi,
cu cârlige cu momeli la fiecare metru

care se pot întinde
pe 80 de kilometri sau mai mult.

Traulere industriale
şi plutitoare raclează fundul mării

ca buldozere, luând totul în calea lor.

Folosind Google Earth
puteţi vedea traulere,

în China, Marea Nordului,
Golful Mexicului,

zguduind fundaţia sistemului nostru
de susţinere a vieţii,

lăsând urme de moarte în calea lor.

Data viitoare când mai mâncaţi
sushi la cină, sau sashimi,

sau friptură de peşte-spadă,
sau cocktail de creveţi,

orice vietate sălbatică din ocean
cu care vă delectaţi,

gândiţi-vă la costul real.

Pentru fiecare kilogram
care ajunge pe piaţă,

mai mult de 10 kilograme,
chiar 100 de kilograme,

pot fi aruncate ca captură accidentală.

Aceasta este consecinţa
faptului că nu ştim

că există limite pentru ce putem
extrage din ocean.

Acest grafic arată declinul
vieții sălbatice oceanice

din anul 1900 în 2000.

Concentraţiile cele mai mari sunt în roşu.

În timpul vieţii mele, imaginaţi-vă,

90% din peştii mari au fost ucişi.

Majoritatea broaştelor ţestoase,
rechinii, tonii şi balenele

au atins numere foarte joase.

Dar, există veşti bune.

10% din peştii mari încă rămân.

Încă mai sunt câteva balene albastre.

Încă mai există krill în Antarctica.

Mai sunt câteva stridii
în Golful Chesapeake.

Jumătate dintre recifele de corali
încă sunt în stare bună,

o centură preţioasă
în jurul mijlocului planetei.

Încă mai este timp, dar nu prea mult,

să schimbăm lucrurile.

Dar „afacerile ca de obicei”
înseamnă că în 50 de ani,

s-ar putea să nu mai existe
recife de corali,

şi nici pescuitul comercial,

pentru că peştii
s-ar putea să nu mai existe.

Imaginaţi-vă oceanul fără peşti.

Imaginaţi-vă ce înseamnă asta

pentru sistemul nostru
de susţinere a vieţii.

Sistemele naturale de pe uscat
sunt şi ele în pericol,

dar problemele sunt mai evidente,

şi se iau unele măsuri pentru protejarea

copacilor, a surselor de apă
şi a vieţii sălbatice.

În anul 1872,
cu Parcul Naţional Yellowstone,

Statele Unite au început să stabilească
un sistem de parcuri

despre care unii spun
că a fost cea mai bună idee

pe care a avut-o vreodată America.

Aproape 12% din uscatul
din lume este acum protejat,

aparând biodiversitatea,
oferind un depozit pentru carbon,

generând oxigen, protejând sursele de apă.

Şi, în anul 1972, această naţiune
a creat un omolog pentru oceane:

Sanctuarele Naţionale Marine.

Aceasta este altă idee grozavă.

Vestea bună este

că acum există mai mult de 4.000
de zone oceanice, în jurul lumii,

care sunt protejate într-un fel.

Şi le puteţi găsi pe Google Earth.

Vestea proastă este

că trebuie să le căutaţi
mult ca să le găsiţi.

În ultimii trei ani, de exemplu,

Statele Unite au protejat
900.000 de km pătrați

de ocean ca monumente naţionale.

Dar doar a crescut de la 0,6 din 1%

la 0,8 din 1% din oceanul protejat global.

Suprafeţele protejate chiar se refac,

dar durează mult timp să regenereze

un peşte-piatră de 50 de ani
sau un peşte călugăr, rechini sau bibani,

sau un pion roşu de 200 de ani.

Noi nu consumăm vaci
sau găini de 200 de ani.

Suprafeţele protejate oferă speranţa

că creaturile din visul lui Ed Wilson

dintr-o enciclopedie a vieţii,
sau din recensământul vieţii marine,

nu vor trăi doar ca o listă,

o fotografie, sau un paragraf.

Împreună cu oamenii de ştiinţă din lume,
m-am uitat la 99% din oceanul

care e deschis pescuitului, mineritului,
forării, deşertării şi orice altceva,

pentru a găsi zone cu speranţă,

şi să încerc să găsesc căi pentru a le
oferi lor şi nouă un viitor sigur.

Cum ar fi Arcticul,

avem o singură şansă, chiar acum,
să facem dreptate.

Sau Antarctica,
unde continentul e protejat,

dar oceanul din jur
e golit de krill, balene şi peşti.

Cele opt milioane de km pătrați
de păduri plutitoare din Marea Sargaselor

sunt adunate pentru a hrăni vacile.

97% din uscatul
din Insulele Galapagos e protejat,

dar apele vecine
sunt prădate prin pescuit.

Este valabil şi în Argentina,

pe axul patagonian,
acum în probleme serioase.

Mările înalte, unde balenele,
tonii şi delfinii înoată,

ecosistemul cel mai mare
şi cel mai puţin protejat de pe Pământ,

plin de creaturi luminoase,

care trăiesc în ape întunecate
care au în medie trei kilometri adâncime.

Ele licăresc, sclipesc şi strălucesc

cu propria lor lumină vie.

Sunt zone în ocean la fel de pure
cum le ştiam când eram copil.

Următorii 10 ani
pot fi cei mai importanţi,

şi următorii 10.000 de ani pot fi

cea mai bună şansă
pe care specia noastră o va avea,

să protejeze ce va rămâne
din sistemele naturale care ne dau viaţă.

Pentru a face faţă schimbării climatice,

aveam nevoie de noi modalităţi
de generare a energiei.

Avem nevoie de noi modalităţi, mai bune,

de a face faţă sărăciei,
războiului şi bolilor.

Avem nevoie de multe lucruri

pentru a păstra şi a menţine
lumea un loc mai bun.

Dar, nimic altceva nu va conta

dacă nu reuşim să protejăm oceanul.

Soarta noastră
şi a oceanului sunt aceleaşi.

Trebuie să facem pentru ocean
ce Al Gore a făcut pentru atmosferă.

Un plan global de acţiune

cu o uniune mondială a conservării,
organizaţia IUCN,

e pe cale de a proteja biodiversitatea,

de a diminua şi de a regenera
în urma efectelor schimbărilor climatice.

În ocean sau pe țărmiri,

oriunde putem identifica zone critice,

tehnologiile noi sunt necesare
pentru cartografia, fotografia şi explora

95% din oceanul necunoscut încă.

Scopul este protejarea biodiversităţii,

furnizarea stabilităţii şi rezistenţei.

Avem nevoie de submarine
pentru scufundări în adâncime,

tehnolgii noi pentru a explora oceanul.

Avem nevoie, poate, de o expediţie,

un proiect TED în ocean,

care să ne ajute să ne dăm
seama de următorii paşi.

Şi aşa, presupun că vreţi
să ştiţi care este dorinţa mea.

Îmi doresc să vă folosiţi toate mijloacele
la ce vă stau la dispoziție:

filme, expediţii,internetul,
submarine noi,

o campanie care să motiveze
sprijinul public

pentru o reţea globală
de suprafeţe marine protejate,

puncte de interes îndeajuns de mari
pentru a salva şi a restabili oceanul,

inima albastră a planetei.

Cât de mult?

Unii spun 10%, alţii spun 30%.

Voi decideţi cât de mult
din inima voastră vreţi să protejaţi.

Oricât ar fi,

o fracţiune dintr-un procent
nu este suficient.

Dorinţa mea este o dorinţă măreaţă,

dar dacă o putem realiza,
poate schimba lumea cu adevărat,

şi poate ajuta să asigure supravieţuirea

a ceea ce, de fapt,
este specia mea favorită,

adică noi.

Pentru copiii de astăzi,

pentru copilul de mâine,

pentru ultima oară, acum este momentul.

Vă mulţumesc!

(Aplauze)