E prima dată când l-am urmărit 
pe şoricelul Pinky.

(Râsete)

Dacă nimic nu-ți spune
că știința poate fi distractivă,

știința poate fi contraintuitvă,
știința te poate da pe spate,

iar în următoarele minute

am să vă spun
că știința poate salva vieți.

Să începem cu veștile bune.

Vestea bună e legată de ce cunoaștem
pe baza cercetărilor biomedicale

care au schimbat consecințele
multor boli grave.

Pentru început, leucemia,
leucemie acută limfoblastică, LAL,

cel mai întâlnit tip de cancer la copii.

Când eram student,
rata de mortalitate era de ca. 95%.

Astăzi, 25 - 30 de ani mai târziu,
vorbim despre reducerea

ratei de mortalitate cu 85%.

Anual, 6.000 de copii,
care înainte ar fi murit,

sunt vindecați de această boală.

Dacă vreți numerele mari,

priviți numerele pentru bolile cardiace.

Bolile cardiace erau cel mai mare ucigaș,

mai ales pentru bărbații de 40 de ani.

Azi vedem o reducere de 63%
în mortalitatea cauzată de boli cardiace.

Remarcabil, 1,1 milioane
de decese evitate anual.

Incredibil, SIDA a fost numită
boală cronică luna trecută,

adică unui tânăr de 20 de ani
care este infectat cu HIV

îi este prezis să trăiască
nu săptămâni, luni sau câțiva ani,

așa cum ziceam acum 10 ani,

ci îi este prezis să trăiască decenii,

probabil să moară la 60-70 de ani,
chiar din altă cauză.

Sunt schimbări extraordinare,

în perspectiva principalilor ucigași.

În special una de care poate nu știți,

AVC, care a fost,
împreună cu bolile cardiace,

unul din cei mari ucigași în țară
alături de cancer,

acum e o boală despre care știm
că dacă persoanele

sunt aduse la urgențe
în primele 3 ore de la accident,

30% dintre ele vor părăsi spitalul
fără nicio dizabilitate.

Povești remarcabile, povești optimiste,
toate se rezumă la înțelegerea bolilor,

permițându-ne să le recunoaștem 
și să intervenim devreme.

Detectare și intervenție precoce.

Aceasta e povestea succeselor prezentate.

Vă spune cum cercetarea biomedicală

într-adevăr poate schimba destinul
a milioane de oameni.

Din păcate, nu sunt numai vești bune.

Să vorbim despre altă poveste,
legată de suicid.

Bineînțeles, asta nu e o boală per se.

Este o condiție sau o situație
care conduce la mortalitate.

Poate nu vă dați seama
cât de prevalentă este în prezent.

Sunt 38.000 de sinucideri anual în SUA.

Adică una la 15 minute.

A treia cea mai comună cauză de deces
în rândul persoanelor de 15-25 de ani.

E o poveste extraordinară când realizați

că este dublu față de homicid

și chiar mai comună

decât accidentele rutiere în SUA.

Când vorbim despre suicid,
asta implică și o contribuție medicală,

fiindcă 90% din sinucideri
sunt legate de boli mentale,

depresie, tulburare bipolară,
schizofrenie,

anorexie, tulburare borderline...

E o listă lungă de tulburări
care contribuie,

după cum am spus, adesea devreme în viață.

Nu e doar mortalitatea
cauzată de aceste tulburări.

Este și morbiditatea.
Dacă observați o dizabilitate,

cum e aici măsurată 
de Organizația Mondială a Sănătății,

include „anii de viață
ajustați la dizabilitate”.

E o unitate de măsură
la care nu s-ar gândi nimeni,

cu excepția unui economist.

Dar e o încercare de a recupera pierderile

într-o dizabilitate din cauze medicale.

După cum vedeți,
30% din totalul dizabilităților

din toate cauzele medicale

pot fi atribuite tulburărilor mentale
sau sindroamelor neuro-psihiatrice.

Poate vă gândiți că asta nu are sens.

Cancerul pare mult mai grav.

Bolile cardiace par mult mai grave.

Dar vedeți că ele, de fapt,
se află mai jos pe listă.

Asta deoarece vorbim despre dizabilitate.

Care este motorul dizabilității
pentru aceste tulburări

ca schizofrenia, tulburarea bipolară
și depresia?

De ce sunt numărul unu aici?

Probabil sunt trei motive.

Unul e că sunt foarte prevalente.

Una din cinci persoane va suferi

de una din aceste tulburări
pe parcursul vieții.

Al doilea e că pe unii oameni

îi pot afecta grav.

Cam 4-5%,

adică 1 din 20 sunt afectați
grav de una din aceste boli.

Dar cauza acestor numere,

a morbidității ridicate 
și într-o măsură, a mortalității ridicate,

este faptul că ele apar
foarte devreme în viață.

50% apar până la 14 ani,
75% până la 24 de ani.

O imagine foarte diferită de ce am vedea

când vorbim despre cancer
sau boli cardiace, diabet, hipertensiune,

majoritatea bolilor mari la care ne gândim

ca surse ale morbidității și mortalității.

Acestea sunt într-adevăr
tulburările cronice ale tinerilor.

Am început să vă spun că sunt vești bune.

Evident, asta nu e una din ele.

Asta e probabil una din cele mai dificile,

fiindcă e ca o confesiune pentru mine.

Datoria mea e să mă asigur

că progresăm în toate aceste tulburări,

deoarece lucrez pentru Guvern.

De fapt, lucrez pentru voi.
Voi mă plătiți.

Poate acum că știți cu ce mă ocup

sau ce nu am reușit să realizez,
veți crede că trebuie să fiu concediat.

V-aș înțelege.

Dar ce vreau să sugerez,

motivul pentru care sunt aici
e ca să vă spun

că eu cred că ne apropiem
de o lume nouă

în privința acestor boli.

Într-o anumită măsură, asta va depinde

de munca despre care veți auzi azi.

Va fi foarte interesant,

practic va schimba ceva.

Dar vreau să accentuez ideea

că cea mai importantă transformare
este una conceptuală.

Ce v-am spus până acum

e despre tulburări mentale,
boli ale minții.

Acest termen își pierde din popularitate.

Oamenii simt că, din oarecare motiv,

e mai diplomatic termenul 
de „tulburări comportamentale”

și să vorbească despre ele
ca tulburări de comportament.

Bine, sunt tulburări de comportament

și sunt tulburări ale minții.

Dar vreau să vă sugerez că ambii termeni,

care au fost folosiți 
mai mult de un secol,

acum sunt obstacole în calea progresului.

Conceptul de care avem nevoie
pentru a progresa aici

este regândirea acestor tulburări
ca tulburări ale creierului.

Unii dintre voi vor spune:

„Doamne, iar începe.

Vom auzi despre dezechilibru biochimic,

vom auzi despre medicamente,

vom auzi despre vreo noțiune simplistă

care ne va lua experiențele subiective
și le va transforma în molecule,

sau va înțelege unidimensional

ce înseamnă să ai
depresie sau schizofrenie.”

Pe parcursul zilei

veți auzi că atunci
când vorbim despre creier,

nu e nici pe departe unidimensional
sau simplist sau reducționist.

Desigur, depinde la ce scală

sau la ce scop vă gândiți.

Dar acesta este un organ
de o complexitate suprarealistă.

Abia începem să înțelegem

cum să-l studiem,

fie că vă gândiți la 100 de miliarde
de neuroni în cortex

sau 100 de trilioane de sinapse

care fac toate conexiunile.

Abia am început să ne dăm seama

cum să abordăm mașinăria asta complexă,

care procesează extraordinar informațiile,

și cum să ne folosim mințile
ca să înțelegem creierul atât de complex,

care ne susține mintea.

E o ironie crudă a evoluției

faptul că nu avem un creier

care să fie bine conectat
pentru a se înțelege pe sine.

Dar progresăm, iar datorită
unor tehnologii noi

despre care auziți azi,

putem începe să-i dăm de cap.

Ai oarecum impresia

că studiind o zonă sigură,
comportamentul și cogniția,

ceva ce poți observa,

oarecum pare mai simplist și reducționist

decât încercarea de a desluși
acest organ complex și misterios

pe care începem
să încercăm să-l înțelegem.

Într-unul din cazurile
de tulburări ale creierului

despre care v-am vorbit,

depresie, tulburare obsesiv-compulsivă,
tulburare de stres posttraumatic,

nu înțelegem pe deplin

cum sunt procesate anormal

sau ce face creierul în acele boli.

Am putut identifica deja
niște diferențe de conexiuni,

moduri în care circuitul neuronal diferă

la persoanele care au aceste tulburări.

Noi numim asta „Conectomul Uman”.

Vă puteți gândi la Conectom
ca la diagrama conexiunilor creierului.

Veți auzi mai multe despre el
în câteva minute.

Ideea importantă e că odată
ce începeți să observați oamenii

care au aceste tulburări,

unu din cinci e afectat,

veți vedea că variază mult

conexiunile din creier,
dar există niște tipare previzibile.

Acele tipare sunt factori de risc

în dezvoltarea uneia din aceste tulburări.

E puțin diferit față de cum privim
tulburările creierului

ca Huntington, Parkinson sau Alzheimer,

unde o parte din cortex e distrusă.

Aici vorbim de blocaje
sau, uneori, de ocoliri

sau, alteori, de probleme de conexiune

și de funcționare a creierului.

Ați putea compara asta, pe de-o parte,

cu un infarct miocardic
- un atac de inimă,

unde există țesut mort în inimă,

versus aritmie, unde organul
nu mai funcționează

din cauza problemelor
de comunicare din interior.

Oricare va fi fatal,

dar numai în unul
veți găsi o leziune majoră.

Când ne gândim la asta,

poate e mai bine

să aprofundăm o tulburare anume.

Schizofrenia.

Cred că e un exemplu bun
pentru a înțelege mai bine

de ce e important s-o privim
ca o tulburare a creierului.

Schizofrenia e o tulburare
care de regulă apare

ca simptome psihotice,

așa o diagnosticăm,

iluzii, halucinații, probleme de gândire,

probleme de atenție,

de obicei la 18 - 22, 23, 24 de ani.

Aceste radiografii sunt
de la Judie Rapoport și colegii ei

de la National Institute of Mental Health,

care au studiat copii cu schizofrenie
apărută foarte devreme.

Vedeți că în partea de sus sunt zone
roșii, portocalii și galbene,

locuri cu mai puțină materie cenușie.

Copiii au fost monitorizați cinci ani

și comparați cu copii dezvoltați normal,

iar aici vedeți că în special

în cortexul prefrontal dorsolateral

sau girusul temporal superior

e o pierdere masivă de materie cenușie.

E important.

E important dacă încercați să-l modelați.

Vă puteți gândi la dezvoltarea normală

ca o pierdere de masă corticală,

pierderea materiei cenușii corticale.

În schizofrenie,

acea delimitare e depășită,

iar la un moment dat

depășiți limita, iar la acea limită

spunem că persoana are această boală,

deoarece prezintă
simptomele comportamentale,

halucinații și iluzii.

Putem observa asta.

Dar să privim îndeaproape.

Vedeți că ei, de fapt,
au depășit altă limită.

Au depășit o limită a creierului
mult mai devreme.

Poate nu la 22 sau 20 de ani,

ci până la 15 - 16 ani,

vedeți că traiectoria
dezvoltării e diferită

la nivelul creierului,
nu al comportamentului.

De ce contează asta?

În primul rând, în tulburările creierului,
comportamentul se schimbă ultimul.

Știm asta pentru Alzheimer,
Parkinson, Huntington.

Au loc schimbări în creier
cu mai mult de 10 ani

înaintea apariției primelor semne
de schimbare comportamentală.

Instrumentele pe care le avem,
veți auzi mai multe despre asta

pe parcursul zilei,

devin mai bune pe an ce trece,

acum ne permit să detectăm
schimbările din creier mult mai devreme,

cu mult înaintea apariției simptomelor.

Dar cel mai important,
ne întoarcem de unde am plecat.

Veștile bune în medicină

sunt detectarea și intervenția precoce.

Dacă am aștepta infarctul,

am sacrifica 1,1 milioane de vieți

anual în țara asta
din cauza bolilor cardiace.

Exact asta facem azi.

Când hotărâm că toată lumea
cu o astfel de boală a creierului,

tulburări de conexiuni neuronale,
are o tulburare comportamentală,

așteptăm până se manifestă comportamentul.

Asta nu e detectare precoce.
Asta nu e intervenție precoce.

Să fie clar,
nu suntem pregătiți pentru asta.

Nu avem toate datele.

Nu știm care ar fi instrumentele,

nici ce să căutăm în fiecare caz

ca să-i dăm de cap înainte 
să apară comportamentul diferit.

Dar asta ne spune cum să gândim
și unde să ne îndreptăm.

Vom ajunge acolo în curând?

Cred că se va întâmpla

în următorii câțiva ani,

dar aș vrea să închei cu citatul

despre încercarea de a prezice evoluția,

spus de cineva
care a reflectat mult la schimbări

în concepte și schimbări tehnologice.

„Mereu supraestimăm schimbarea
ce va avea loc în următorii doi ani

și subestimăm schimbarea

ce va avea loc în următorii 10.”
Bill Gates.

Mulțumesc mult.

(Aplauze)