Bună, Bob! 'Neaţa, Kelly! Lalelele arată grozav. Te-ai întrebat vreodată cum cunoaşte câinele tău lumea? Uite ce vede. Nu e prea interesant. Dar ce miroase, e cu totul altă poveste. Totul începe de la nasul său, minunat dezvoltat. Când câinele adulmecă primele adieri de aer proaspăt, partea exterioară a nasului, umedă şi buretoasă, captează orice aromă dusă de vânt. Abilitatea de a mirosi separat cu fiecare nară – mirositul stereo – ajută la determinarea direcţiei din care vine mirosul aşa că după primele momente de adulmecare câinele îşi dă seama de tot ce e în jur şi de localizarea lucrurilor. Când aerul pătrunde în nas, o cută de ţesut îl împarte în două părţi separate, una pentru respirat şi una doar pentru adulmecat. Al doilea curent de aer intră într-o zonă cu receptori olfactivi specializaţi, câteva sute de milioane, faţă de noi care avem 5 milioane. Spre deosebire de noi, care folosim aceeaşi cale pentru inspirat şi expirat, câinii expiră prin fantele laterale ale trufei, creând vârteje de aer care favorizează inspirarea altor molecule odorizate, crescându-le astfel concentraţia după mai multe adulmecări. Impresionanta arhitectură a nasului ar fi inutilă fără ceva care să proceseze mulţimea de informaţii culese de nas. Partea sistemului olfactiv care procesează mirosurile e de câteva ori mai mare la câine, faţă de om, ca parte a creierului. Toate astea permit câinilor să distingă şi să memoreze o varietate impresionantă de mirosuri specifice cu concentraţii de 100 de milioane de ori mai mici decât cele decelate de nasurile noastre. Dacă tu simţi un puf de parfum într-o cameră mică, un câine n-ar avea probleme să-l simtă pe un stadion închis şi-i distinge şi ingredientele. Tot ce-i pe stradă, orice persoană sau maşină, orice conţine gunoiul vecinului, orice tip de copac, şi toate păsările şi insectele din el, au mirosuri distincte care transmit câinelui ce e, unde e şi încotro se mişcă. Pe lângă faptul că e mult mai puternic decât al nostru, mirosul câinelui poate detecta lucruri care nici nu se văd. Un sistem olfactiv complet separat, numit organ vomero-nazal, situat desupra cerului gurii, detectează hormonii eliberaţi de animale şi om. Aşa îşi identifică potenţialii parteneri, sau diferenţiază prietenii de duşmani. Le semnalează stările noastre emoţionale şi-şi dau seama când o persoană e însărcinată sau bolnavă. Deoarece simţul olfactiv e mai primitiv decât altele, ocoleşte talamusul şi se conectează direct la creier, de structurile responsabile de emoţii şi instincte, percepţia câinilor e imediată şi mai viscerală decât a noastră. Cel mai uimitor la nasul câinelui tău e că poate transcede timpul. Trecutul apare în urmele lăsate de trecători, în căldura unei maşini parcate recent, în reziduurile de pe unde ai fost şi ce ai făcut recent. Reperele precum hidranţii sau copacii sunt notiţe cu mesaje aromate lăsate de cine a mai trecut pe-acolo, ce au mâncat şi cum se simt. Viitorul e în briză, avertizându-i că ceva sau cineva se apropie înainte ca tu să-i vezi. Dacă noi vedem şi auzim ceva pe moment, un câine miroase o întreagă poveste, de la început la sfârşit. În cele mai bune colaborări câine-om, câinele ne ajută împărtăşindu-ne poveştile şi reacţionând la ele. Pot răspunde cu bunătate oamenilor necăjiţi sau agresiv la ameninţări pentru că stresul şi furia emit un nor de hormoni pe care nasul câinelui îi recunoaşte. Cu dresaj corespunzător ne pot avertiza despre ameninţări invizibile, care variază de la bombe la cancer. Cel mai bun prieten al omenirii nu percepe aceleaşi lucruri ca şi noi, ci vede o lume ascunsă ochilor noştri cu ajutorul unui nas incredibil.