Bună. Sunt arhitect.
Sunt singurul arhitect din lume
care construiește din hârtie,
din astfel de tuburi de carton,
această expoziție fiind prima
pe care am făcut-o folosind tuburi de hârtie.
În 1986, cu mult înainte ca oamenii
să înceapă să vorbească
despre ecologie și mediu,
am început să testez tubul de hârtie
pentru a-l folosi ca o structură în construcție.
A fost foarte greu de testat noul material,
dar a reieșit că e mult mai solid decât mă așteptam,
e și foarte ușor de hidrofugat
și, dat fiind că-i un material industrial,
se poate ignifuga.
Apoi am construit structura temporară, în 1990.
E prima clădire temporară făcută din hârtie.
Sunt 330 de tuburi, diametrul 55 cm,
doar 12 cu diametrul de 120,
adică largi de patru picioare.
Cum se vede în poză, înăuntru e toaleta.
Dacă nu mai este hârtie igienică,
se poate rupe din peretele toaletei. (Râsete)
Deci e foarte practică.
Anul 2000. A fost o mare expoziție în Germania.
Mi s-a cerut să proiectez o clădire,
tema expoziției fiind ecologia.
Am fost ales să construiesc un pavilion
din tuburi de hârtie reciclabilă.
Scopul proiectului nu era construirea structurii.
Scopul era la demolarea clădirii
fiindcă fiecare țară face multe pavilioane,
dar după jumătate de an se creează
o mulțime de deșeuri industriale,
deci clădirea mea trebuie să fie
refolosită sau reciclată.
Clădirea a fost reciclată.
Acesta a fost scopul.
Apoi am avut șansa să câștig concursul
desemnat pentru construirea
celui de-al doilea Centru Pompidou
în orașul Metz.
Vroiam să-mi închiriez un sediu în Paris,
dar pentru că nu aveam bani
nu mi-am permis,
așa că am decis să-mi aduc studenții la Paris
pentru a ne construi singuri sediul,
pe Centrul Pompidou din Paris.
Am adus tuburile de carton și îmbinările din lemn
pentru a construi sediul de 35 metri lungime.
Am stat în el 6 ani fără a plăti chirie.
(Râsete) (Aplauze)
Mulțumesc. Am avut o mare problemă.
Fiind parte a unei expoziții,
chiar dacă un prieten voia să mă vadă,
trebuia să cumpere bilet.
Asta a fost problema.
Apoi am făcut Centrul Pompidou din Metz.
A devenit un muzeu foarte vizitat.
Am construit un mare monument pentru guvern.
Apoi însă am fost profund dezamăgit
de profesia mea de arhitect
pentru că nu ajutăm, nu lucrăm pentru societate,
ci pentru cei privilegiați,
pentru bogați, stat, întreprinzători.
Cei cu putere și bani.
Cei invizibili,
care ne angajează pe noi
pentru a le etala puterea și banii
realizând construcții monumentale.
Asta ne este meseria, aceeași în toată istoria,
chiar și azi facem asta.
Deci eram foarte dezamăgit
că nu lucrăm pentru societate,
cu toate că există foarte mulți oameni
care își pierd locuințele datorită dezastrelor naturale.
Dar trebuie să spun că nu mai există dezastre naturale.
De exemplu, nu cutremurele ucid oamenii,
ci prăbușirea clădirilor.
Asta intră în responsabilitatea arhitectului.
Oamenii au nevoie de locuințe temporare,
dar nu există arhitecți care să facă astea
pentru că sunt prea ocupați cu munca
pentru cei privilegiați.
Am zis, deci, că fiind arhitecți
putem să ne implicăm în realizarea
unor locuințe temporare.
Putem lucra mai bine.
De aceea am început să lucrez
în zone afectate de dezastre.
În 1994 a fost dezastrul din Ruanda, Africa.
Două triburi, hutu și tutsi, s-au luptat între ele.
Peste 2 milioane de refugiați.
Am fost surprins văzând adăposturile,
taberele de refugiați
organizate de ONU.
Erau atât de sărăcăcioase și foarte reci,
cu pături în timpul sezonului ploios.
În adăposturile ONU
se dădea doar o foaie de plastic
și refugiații trebuiau să taie copaci etc.
Dar peste 2 milioane de oameni tăiau copaci.
S-a despădurit masiv
și asta a devenit o problemă de mediu.
De aceea au început să le dea țevi și barăci de aluminiu.
Foarte scumpe, le-au vândut
și au început să taie din nou copaci.
Pentru îmbunătățirea situației,
le-am propus aceste tuburi de hârtie reciclabilă
care sunt foarte ieftine și rezistente,
bugetul meu fiind doar 50 USD pe unitate.
Am construit 50 de unități pentru a testa
durabilitatea și rezistența la umezeală, termite etc.
La un an după asta, în 1995, în Kobe, Japonia
am avut un cutremur foarte puternic.
Au murit aproape 7000 de oameni
și orașul, cum ar fi acest cartier numit Nagata,
a fost afectat de un incendiu după cutremur.
Am aflat că mulți refugiați vietnamezi suferă
fiind adăpostiți într-o biserică catolică
care a fost în întregime distrusă.
Am mers acolo și le-am propus preoților:
„De ce să nu reconstruim biserica din tuburi de hârtie?”
Mi-a răspuns: „Doamne, ai înnebunit?
Ce poți să spui după un asemenea incendiu?”
Nu a avut încredere în mine, dar nu m-am lăsat.
Am început să fac naveta la Kobe
și am întâlnit membrii comunității vietnameze.
Trăiau sărăcăcios, pe niște foi de plastic,
în parc.
Le-am propus să reconstruiesc. Am adunat fonduri.
Le-am făcut un adăpost din tuburi de hârtie
și, pentru a fi ușor de construit de studenți,
la fel, de demolat,
ca fundație am folosit lăzi de bere.
Am vorbit cu fabrica de bere Kirin
pentru că la acea vreme cei de la Asahi
aveau niște lăzi roșii
care nu se potriveau cu culoarea tuburilor de hârtie.
Culorile sunt foarte importante.
Și îmi amintesc, ne așteptam
să fie bere în lăzile de plastic,
dar au venit goale. (Râsete)
Îmi amintesc cât de dezamăgiți am fost.
Astfel, în timpul verii, împreună cu studenții,
am construit peste 50 de adăposturi.
În cele din urmă am câștigat încrederea preotului.
A zis: „Atât timp cât vă autofinanțați,
vă puteți aduce studenții ca să construiască.”
Ne-a luat cinci săptămâni să reconstruim biserica.
Era vorba să stea trei ani.
dar a stat 10, pentru că lumea o aprecia.
Apoi în Taiwan a fost un mare cutremur
și am propus să donăm această biserică,
așa că am demontat-o
și le-am trimis-o ca să fie montată de voluntari.
A rămas în Taiwan ca biserică permanentă și stă și acum.
Deci a devenit o clădire permanentă.
Mi-am pus întrebarea, ce înseamnă clădire temporară
și ce, clădire permanentă.
Chiar și o clădire de hârtie
poate fi permanentă atât timp cât oamenii o îndrăgesc.
Chiar și o clădire de beton poate fi foarte temporară
dacă e construită pentru a aduce bani.
În 1999 a fost marele cutremur din Turcia
și am plecat acolo pentru a construi
adăposturi din materiale locale.
2001, în vestul Indiei. Și aici am construit un adăpost.
În 2004, după acel cutremur și tsunami din Sumatra,
în Sri Lanka am reconstruit
satele unor pescari musulmani.
Și în 2008, în Chengdu, Seciuan, China,
și-au pierdut viața aproape 70.000 de oameni
și multe din școli au fost distruse
datorită corupției autorităților și a firmelor executante.
Mi s-a cerut să reconstruiesc biserica temporară.
Mi-am adus studenții japonezi să lucreze cu cei chinezi.
Am reușit să facem într-o lună 9 săli de clasă,
peste 500 de mp.
Încă sunt în funcțiune, chiar și după
recentul cutremur din China.
Și în Italia, în L'Aquila, a fost un cutremur mare în 2009.
Aceasta e o poză foarte interesantă:
ex prim-ministrul Berlusconi
și ex, ex, ex, ex prim-ministrul Dl. Aso...
Știți, noi trebuie să ne schimbăm prim-ministrul
în fiecare an.
Ei au fost foarte amabili, acceptând propunerea mea.
Am propus să reconstruiesc o clădire mare,
o sală de concerte temporară,
pentru că L'Aquila e faimoasă pentru muzică
și sălile de concerte au fost distruse
și muzicienii plecau de acolo.
I-am propus primarului
să reconstruiesc o clădire temporară.
A zis: „Cât timp te autofinanțezi, poți să o faci.”
Am fost foarte norocos.
Dl. Berlusconi a făcut G8-ul
și a venit și fostul nostru prim-ministru,
m-au ajutat să strâng banii
și am primit jumătate de milion de euro
de la statul japonez
pentru a reconstrui această clădire temporară.
În anul 2010 a fost un cutremur mare în Haiti,
dar e imposibil să zbori acolo,
așa că am zburat la San Domingo, în țara vecină,
și am condus 6 ore până în Haiti,
împreună cu studenți din Santo Domingo,
pentru a construi 50 de adăposturi
din tuburi de hârtie locale.
Asta s-a întâmplat în Japonia acum doi ani, în nord.
După cutremur și tsunami,
oamenii au trebuit adăpostiți
într-o sală mare, o sală de sport.
Dar priviți. Nu există intimitate.
Oamenii suferă mental și fizic.
Am mers acolo să compartimentăm
cu tuburi de hârtie, cu studenți voluntari,
un simplu despărțitor format
din cadrul tubular și o perdea.
Totuși, unele autorități
nu vroiau să facem asta, ziceau
pentru că așa sunt mai greu de controlat.
Dar e foarte mare nevoie de asta.
Nu există spațiu suficient pentru a construi
adăposturi standard cu un etaj, ca acesta.
Priviți. Chiar și statul
construiește adăposturi temporare foarte proaste,
înghesuite și nepotrivite, fără spații de depozitare,
cu apa care se scurge.
Așa că m-am gândit că trebuie să facem
o clădire cu mai multe etaje
pentru că nu avem spațiu
și cele existente nu sunt prea confortabile.
Asta i-am propus primarului în timp ce compartimentam.
În cele din urmă am întâlnit un primar simpatic
în satul Onagawa
din Miyagi.
Mi-a propus să construiesc
clădiri cu trei etaje pe terenul de baseball.
Am folosit containere
și studenții m-au ajutat
să realizăm mobilierul
pentru a le face confortabile,
încadrându-ne în bugetul guvernamental.
Suprafața de construcție e aceeași
dar e mult mai confortabil.
Mulți oameni vor să se mute definitiv aici.
Am fost foarte bucuros când am auzit asta.
Acum lucrez în Noua Zeelandă, la Christchurch.
Cu vreo 20 de zile înainte de cutremurul din Japonia,
și acolo a fost un mare cutremur
în care au murit și mulți studenți japonezi
și cea mai mare catedrală a orașului,
simbolul Christchurch-ului, a fost distrusă complet.
Mi s-a propus să reconstruiesc o catedrală temporară.
Acum se construiește.
Aș dori să continuu să construiesc monumente
care sunt îndrăgite de oameni.
Vă mulțumesc mult.
(Aplauze)
Mulțumesc. (Aplauze)
Vă mulțumesc mult. (Aplauze)