Chris Anderson: Pentru început vorbiţi-ne
despre ţara dumneavoastră.

Arată ca trei puncte pe glob.
Punctele acelea sunt destul de mari.

Cred că fiecare punct
este cât California.

Vorbiţi-ne despre Kiribati.

Anote Tong: Ei bine, aş începe 
prin a-mi exprima recunoştinţa

pentru prilejul de a-mi expune problema
unor oameni cărora chiar le pasă.

Cred că am prezentat problema 
multor persoane cărora nu prea le pasă.

Kiribati este compusă
din trei grupuri de insule:

Grupul Gilbert la vest,

avem Insulele Phoenix în mijloc

şi Insulele Line la est.

Şi sincer, Kiribati
este probabil singura ţară

care chiar se întinde în cele patru zări,

pentru că suntem în emisfera nordică
şi în emisfera sudică,

şi de asemenea la est şi la vest
de linia de schimbare a datei.

Aceste insule sunt formate
numai din atoli de coral.

Au în medie doi metri
deasupra nivelului mării.

Asta e ce avem.

În general nu mai mult de 2 km lăţime.

De multe ori am fost întrebat:

„Voi suferiţi, de ce nu vă retrageți?”

Ei nu înţeleg,

nu au idee care sunt problemele.

Dacă se ridică nivelul marii, spun ei,
„Ei bine, vă puteţi retrage.”

Iar eu le spun:

dacă ne retragem, cădem în ocean
pe cealaltă parte a insulei. OK?

Acestea sunt genul de probleme
pe care oamenii nu le înţeleg.

CA: Desigur, aceasta este
o imagine a vulnerabilităţii.

Când v-ați dumneavoastră seama

că ar putea fi un pericol iminent
pentru Kiribati?

AT: Problema schimbărilor
climatice se petrece

de un număr bun de decenii.

Când am preluat mandatul în 2003,

am început să vorbesc despre climă
la Adunarea Generală a ONU,

dar nu cu atât de multă pasiune,

pentru că existau încă unele controverse
printre specialişti

dacă schimbările sunt cauzate de oameni,
dacă sunt reale sau nu.

Dar cred ca dezbaterea 
s-a încheiat în 2007

cu al patrulea raport de evaluare al IPCC,

care afirmă clar că fenomenul este real,
că este provocat de oameni,

şi care prognozează
câteva scenarii foarte serioase

pentru ţări ca a mea.

Atunci am devenit foarte serios.

În trecut, am vorbit despre fenomen.

Eram îngrijoraţi.

Dar când scenariile, 
prognozele au apărut în 2007,

problema a devenit reală.

CA: Acum se preconizează, cred,
că până în 2100

nivelul mării ar urma să crească cu 1 m.

Sunt scenarii conform cărora
ar putea creşte mai mult.

Dar ce i-aţi răspunde
unui sceptic care spune:

„Ce înseamnă 1 metru?

Aveți o altitudine medie de 2 metri.

Care e problema?”

AT: Cred că ar trebui înţeles

că o creştere minoră a nivelului mării

ar însemna pierderi mari de teritoriu,

pentru că o mare parte
din teritoriu este jos.

În plus, acum avem şi valurile de hulă.

Deci nu e vorba de jumătate de metru.

Mulți oameni nu înțeleg, cred eu,

și considera că schimbările climatice
sunt un fenomen ce va avea loc în viitor.

Dar noi suntem chiar primii afectați.

La noi deja a ajuns.

Avem comunităţi
care au fost deja dislocate.

Au trebuit să se mute,
şi în fiecare sesiune parlamentară

primesc plângeri de la diferite comunităţi

care cer ajutor să construiască diguri,

să căutăm soluţii
pentru rezervele de apă potabilă

pentru că se pierd

Astfel, în călătoriile mele
prin diferite insule,

văd situaţiile unor comunităţi

care acum trebuie să facă faţă
pierderii culturilor,

contaminării surselor de apă potabilă,

şi probabil aceste comunităţi 
vor trebui să plece, să fie mutate

în 5–10 ani.

CA: În plus, ţara a fost lovită
pentru prima dată de un uragan.

Are legătură, nu-i aşa?
Ce s-a întâmplat?

AT: Suntem la ecuator

şi sunt sigur că mulţi înţelegeţi
că la ecuator

ar trebui să fie o zonă liniştită.
Nu ar trebui să vină uraganele.

Noi le creăm şi apoi le trimitem
la sud sau la nord.

(Râsete)

Dar n-ar trebui să se întoarcă.

Totuşi, pentru prima dată,
la începutul acestui an,

Uraganul Pam a devastat Vanuatu,

şi cu ocazia asta marginile sale au atins

două insule din sudul ţării noastre

şi întregul Tuvalu a fost sub apă
când a lovit ciclonul Pam.

Dar la cele două insule 
din extremitatea noastră sudică

am avut valuri care au măturat 
jumătate din teritoriu,

iar asta nu s-a mai întâmplat niciodată.

E o experienţă nouă.

Acum m-am întors 
din circumscripţia mea electorală,

şi am văzut copaci frumoşi
care fuseseră acolo de zeci de ani

cum au fost distruşi în totalitate.

Deci asta se întâmplă,

dar când vorbim 
despre creşterea nivelului mării,

credem că este un lucru
care se produce treptat.

Începe cu vânturile,
începe cu valurile de hulă,

şi aşa se pot amplifica,

dar acum începem să asistăm
la o schimbare în evoluția climei,

care probabil 
e cea mai presantă problemă

pe care o vom înfrunta mai devreme poate
decât creşterea nivelului mării.

CA: Deci în ţară efectele
se văd deja de acum.

În perspectivă

ce opțiuni aveți ca ţară, ca naţiune?

AT: Spun povestea asta în fiecare an.

Cred că am vizitat un număr...

Am călătorit prin toată lumea
încercând să fac oamenii să înţeleagă.

Avem un plan, credem că avem un plan.

Şi la un eveniment,
cred că am ţinut un discurs în Geneva,

iar acolo era un domn care mă intervieva

pe o temă de genul acesta

şi am spus:
„Ne gândim la insule plutitoare”

şi el a crezut că e amuzant,
dar cineva a zis:

„Nu, nu este amuzant.
Oamenii aceştia caută soluţii.”

Deci am luat în calcul
insulele plutitoare.

Japonezii sunt interesaţi
să construiască insule plutitoare.

Dar, ca ţară, am făcut un angajament

că, orice s-ar întâmpla,
vom încerca pe cât posibil

să rămânem şi să continuăm 
să existăm ca naţiune.

Cu ce preț?

Va fi destul de semnificativ,

foarte substanţial.

Ori vom trăi pe insule plutitoare,

ori va trebui să ridicăm insulele
pentru a rămâne deasupra apei,

pe măsură ce nivelul mării creşte
şi furtunile devin mai puternice.

Dar, chiar şi aşa, va fi foarte greu

să obţinem resursele
de care vom avea nevoie.

CA: Şi atunci singura soluție
ar fi o formă de migraţie forțată.

AT: Luăm şi asta în consideraţie,

pentru că dacă nu primim ajutor

din partea comunităţii internaţionale,

ne pregătim,

nu vrem să fim surprinşi
cum se întâmplă în Europa.

Bine? Nu vrem să migrăm în masă
la un moment dat.

Vrem fim capabili să oferim
alternative oamenilor acum,

cei care aleg să emigreze,
să o poată face.

Nu vrem să se întâmple ceva
ca ei să fie forţaţi să plece

fără să se fi pregătit.

Sigur, cultura noastră e foarte diferită,
societatea e foarte diferită,

şi odată ce migrăm
într-un mediu diferit,

o cultură diferită,

sunt necesare multe ajustări.

CA: Bine, a mai fost migraţie forţată
în istoria ţării dumneavoastră

şi cred, chiar săptămâna aceasta,

chiar ieri sau alaltăieri,

i-aţi vizitat pe aceşti oameni.

Ce s-a întâmplat?
Care e povestea lor?

AT: Da şi îmi pare rău,
cred că cineva întreba

de ce ne-am dus pe furiș să-i vizităm.

Am avut un motiv foarte bun, 
deoarece avem o comunitate de kiribatieni

care trăieşte în acea parte
a Insulelor Solomon,

dar aceştia sunt oameni ce au fost mutaţi
din Insulele Phoenix, de fapt,

în anii 1960.

A fost o secetă cumplită
şi oamenii n-au mai putut locui pe insulă

şi au fost strămutaţi în Insulele Solomon.

Așa că ieri mi-a părut bine
să-i întâlnesc pe aceşti oameni.

Ei nu ştiau cine sunt.
Nu auziseră de mine.

Unii dintre ei m-au recunoscut mai târziu,

dar cred că erau foarte fericiţi.

Mai târziu chiar doreau să aibă
ocazia să mă întâmpine oficial.

Dar cred că a fost foarte interesant
ce am văzut ieri,

pentru că am întâlnit oamenii noştri.

Am vorbit în limba noastră
şi desigur ei mi-au răspuns la fel,

dar accentul lor... încep 
să nu mai poată vorbi corect kiribati.

I-am văzut, era o doamnă cu dinţi roşii.

Mesteca nuci de betel,

nu este un obicei întâlnit în Kiribati.

Noi nu mestecăm nuci de betel.

Am întâlnit şi o familie mixtă,

deci asta se întâmplă.

Când mergi în altă comunitate,
schimbările sunt inevitabile.

Pierderea de identitate e inevitabilă,

şi la asta trebuie să fim atenţi în viitor

dacă şi când vom migra.

CA: Trebuie să fi fost 
o zi plină de emoții

datorită acestor întrebări 
despre identitate,

bucuriei de a vă vedea şi probabil
nostalgiei pentru cele pierdute.

E însuflețitor să vă aud spunând
că veţi lupta până la capăt

încercând să menţineţi
naţiunea într-un loc.

AT: Asta e dorinţa noastră.

Nimeni nu doreşte să-şi lase în urmă casa,

aşa că a fost 
o decizie foarte grea pentru mine.

Ca lider, nu plănuieşti
să îţi părăseşti insula, casa,

şi am fost întrebat în câteva ocazii:

„Cum te simţi?”

Şi nu este deloc un sentiment plăcut.

Mă emoționează
şi am încercat să trăiesc cu asta,

şi ştiu că uneori sunt acuzat
că nu încerc să rezolv problema,

pentru că eu nu pot rezolva problema.

E un lucru ce trebuie făcut împreună.

Schimbarea climei e un fenomen global
şi, aşa cum am susţinut mereu,

din păcate, ţările, când mergem la ONU...

Am fost la o reuniune cu
ţările Forumului Insulelor din Pacific,

unde sunt membre
și Australia şi Noua Zeelandă,

şi am avut o dispută.

A fost şi o ştire în presă

pentru că ei susţineau
că reducerea emisiilor

ar fi un lucru pe care nu-l pot face,

pentru că le-ar afecta industria.

Şi eu le spuneam:

Bine, așa e,

înţeleg ce vreţi să spuneţi,

dar încercaţi să înţelegeţi şi ce spun eu,

pentru că dacă nu reduceţi emisiile,

e în joc supravieţuirea noastră.

Aşa că ar trebui să cântăriţi
aceste probleme morale.

Sunt puse în balanţă industria şi
supravieţuirea unui popor.

CA: Ştiţi, v-am întrebat ieri
ce v-a supărat,

şi aţi spus: „Eu nu mă enervez.”
Dar apoi v-aţi oprit.

Cred că asta v-a înfuriat.

AT: Aş face trimitere la declaraţia mea
de la Natiunile Unite.

Eram foarte suparat, foarte frustrat
şi apoi deprimat.

Era sentiment de inutilitate

că luptăm într-o bătălie
pe care nu avem speranţa s-o câştigăm.

A trebuit să îmi schimb abordarea

A trebuit să devin mai rezonabil,

pentru că am gândit că oamenii vor asculta
o persoană raţională,

dar am rămas raţional radical,
orice ar însemna asta.

(Râsete)

CA: O parte importantă a identităţii
dumneavoastră naţionale e pescuitul.

Cred că spuneaţi că aproape fiecare
e implicat în pescuit într-un fel.

AT: Noi mâncăm peşte în fiecare zi

şi cred că fără dubiu
media consumului nostru de peşte

e probabil cea mai mare din lume.

Nu creştem foarte multe animale,

aşa că depindem de peşte.

CA: Deci depindeţi de peşte,
atât la nivel local

cât şi pentru benficiile
pe care le primiţi

de la companiile globale de pescuit ton,

şi totuși în urmă cu câţiva ani
aţi luat o decizie foarte radicală.

Despre ce este vorba?

Cred că ceva s-a întâmplat
chiar aici, în Insulele Phoenix.

AT: Daţi-mi voie să explic
ce înseamnă peştele pentru noi.

Avem una din cele mai mari
pescării de ton din lume.

Cred că în Pacific deţinem cam 60%

din pescăriile de ton existente,

şi rămân relativ sănătoase
pentru unele specii, dar nu pentru toate.

Şi Kiribati este unul din cei trei
deţinători de resurse majore,

deţinători de resurse de ton.

Şi atunci, obținem

în prezent cam 80–90%
din veniturile noastre

din venituri, taxe de licenţă.

CA: Din veniturile naţionale?

AT: Veniturile naţionale,

care pun în mişcare tot ce facem

în instituţii, spitale
şcoli, tot ce vreţi.

Dar am decis să oprim exploatarea
şi a fost o decizie dificila.

Vă asigur: politic, local, nu a fost uşor.

Dar eram convins că așa trebuie,

pentru a ne asigura
că pescăria rămâne sustenabilă.

Avusesem indicii că unele specii,

în special Priacanthidae,
erau ameninţate serios.

Cei din specia albacares 
erau de asemenea pescuiţi intensiv.

Katsuwonus Pelamis se menţine bine.

Deci a trebuit să facem ceva şi acesta 
a fost motivul meu.

Un alt motiv pentru care am făcut-o

a fost că spusesem
comunităţii internaţionale

că pentru a lupta cu schimbările climei,
pentru a opri schimbările climei,

trebuie făcute sacrificii,
e nevoie de angajament.

Deci solicitând comunităţii internaţionale
să facă sacrificii,

am considerat ca şi noi înşine
trebuia să facem acel sacrificiu.

Şi aşa am făcut sacrificiul.

Interzicerea pescuitului comercial

în aria protejată a Insulelor Phoenix

ar însemna o pierdere de venituri.

Încă încercăm să estimăm
cât va fi pierderea,

pentru că interdicţia a intrat în vigoare
la începutul acestui an,

aşa că vom vedea pe la sfârşitul anului

ce impact va avea din punct de vedere
al pierderii de venituri.

CA: Deci sunt multe implicaţii aici:

pe de o parte,
ar putea duce la primenirea pescăriilor.

Dar cât de mult puteţi
să creşteţi preţul

pe care îl solicitaţi 
pe suprafeţele rămase?

Negocierile au fost foarte dificile,

dar am reuşit să creştem preţul 
unei zile de pescuit.

Pentru orice navă
care vine să pescuiască o zi,

am crescut tariful:
a fost 6000 $ şi 8000 $,

acum e 10 000 $ – 12 000 $ pe navă,
pentru ziua de pescuit.

Aşa că a fost o creştere semnificativă.

Dar în acelaşi timp, 
este important de remarcat

că în timp ce în trecut, aceste vapoare

pescuiau cam 10 tone pe zi,

acum poate pescuiesc 100 de tone,
pentru că au devenit atât de eficienţi.

Aşa că trebuie să răspundem pe măsură.

Trebuie să fim foarte, foarte atenţi
pentru că tehnologia a evoluat foarte mult

A fost o perioadă când flota braziliană
s-a mutat din Atlantic în Pacific.

Nu au putut.

Literalmente au încercat dacă pot.

Dar acum au mijloace să o facă
şi au devenit eficienţi.

CA: Ne puteţi descrie
cum este la aceste negocieri?

Pentru că negociaţi cu companii

care mizează 
sute de milioane de dolari

Cum rezistaţi?

Puteţi da vreun sfat

altor lideri care se confruntă
cu aceleaşi companii,

despre cum să obţii 
cel mai mult pentru ţara ta,

să obţii cel mai mult pentru peşte?

Ce sfat le-aţi da?

AT: Ei bine, cred că ne concentrăm
prea mult... prea des pe licenţiere

pentru a obţine venituri,

pentru că ceea ce obţinem 
din taxele de pescuit

reprezintă cam 10%
din valoarea peştelui

în depozitele en-gros,
nu la cumpărătorul final.

Deci noi luăm doar 10 procente.

Ce am încercat să facem de-a lungul anilor

a fost să creştem
participarea noastră în industrie,

în recoltare, în procesare

şi apoi, sperăm, în comercializare.

Nu este uşor să pătrunzi,

dar lucrăm la asta

şi da, răspunsul ar fi să ne dezvoltăm.

Pentru a ne creşte profitul,
trebuie să ne implicăm mai mult.

Aşa că am început să facem asta,

şi trebuie să restructurăm industria.

Trebuie să le spunem acestor oameni
că lumea s-a schimbat.

Acum vrem să producem noi înşine peştele.

CA: Între timp, pentru pescarii autohtoni,

ei pot încă pescui,

dar cum merge această afacere pentru ei?

A devenit mai greu?
Pescăriile sunt vlăguite?

Sau exploatarea este sustenabilă?

AT: Pescarii particulari,

noi nu participăm
la activitatea comercială de pescuit

cu excepţia aprovizionării pieţei interne.

Tonul este chiar în întregime
destinat exportului,

în special aici in Statele Unite,
Europa, Japonia.

Deci eu sunt pescar, foarte pasionat,

şi obişnuiam să prind ton albacares.

Acum se întâmplă foarte rar
să prinzi albacares

pentru că sunt scoşi din apă
cu sutele de tone

de aceşti pescari cu plase

CA: Iată aici două fete frumoase
din ţara dumneavoastră.

Când vă gândiţi la viitorul lor,

ce mesaj aveţi pentru ele

şi ce mesaj aveţi pentru lume?

AT: Ei bine, am spus mereu lumii
că trebuie să facem ceva cu adevărat

în privinţa climatului.

Pentru noi e în joc
viitorul acestor copii.

Am 12 nepoţi, cel puţin.

Cred că am 12, soţia mea ştie.

(Râsete)

Şi cred că am opt copii.

E vorba de viitorul lor.

Zilnic îmi văd nepoţii, 
cam de o seamă cu aceste fete tinere,

şi chiar mă întreb,

şi mă înfurii uneori, aşa e.

Mă întreb ce se va întâmpla cu ei.

Pentru binele lor

ar trebui să le vorbim tuturor,

că nu este vorba
de interesul lor naţional,

pentru că schimbările climatice,
din păcate, din nefericire,

sunt privite de multe state
ca o problema naţională. Nu sunt.

Şi aceasta e disputa
pe care am avut-o de curând cu partenerii

din Australia şi Noua Zeelandă,

pentru că ei au spus:
„Nu putem reduce mai mult.”

Asta a spus unul dintre lideri,
liderul australian,

că „am făcut tot ce ţinea de noi
să reducem emisiile.”

Am spus: ce se întâmplă cu restul?
De ce nu le păstraţi?

Dacă aţi putea păstra
restul emisiilor voastre

între hotarele voastre,
între graniţele voastre,

nu am spune nimic.

Puteţi face orice vreţi.

Dar din păcate,
le trimiteţi spre noi,

şi afectează viitorul copiilor nostri.

Şi desigur cred că acesta este miezul
problemei schimbării climatice astazi.

Ne vom întâlni în Paris
la sfârşitul acestui an,

dar până nu privim problema
ca pe un fenomen global,

pentru că o creăm individual, ca naţiuni,

dar îi afectează pe toţi ceilalţi,

şi totuşi, refuzăm 
să facem ceva în această privinţă,

şi o tratăm ca pe o problemă naţională,

ceea ce nu este: este o problemă globală,

şi trebuie abordată colectiv.

CA: Oamenii reacţionează incredibil de rău
la grafice şi numere,

ne închidem minţile în faţa acestora.

Cumva, la oameni, 
reacţionăm puţin mai bine câteodată.

Şi se pare că este foarte posibil 
ca naţiunea dumneavoastră,

în ciuda, de fapt datorită
piedicilor puternice pe care le înfruntaţi

poate sunteţi semnalul de avertizare 
cel mai vizibil în lume până acum,

cel mai puternic.

Vreau să vă mulţumesc,
desigur, în numele nostru, al tuturor

pentru activitatea dumneavoastră
şi pentru prezenţă.

D-le Preşedinte,
vă mulţumesc mult

AT: Mulţumesc

(Aplauze)