Bla bla bla bla bla.
Bla bla bla bla,
bla bla, bla bla bla bla bla bla.
Bla bla bla, bla.
Ce naiba a fost asta?
Păi, nu puteți ști
pentru că nu ați înțeles.
Nu a fost clar.
Dar sper că a fost rostit
cu destulă convingere
încât să fie măcar atrăgător și misterios.
Claritate sau mister?
Echilibrez aceste două lucruri
atât în munca mea ca designer grafic,
cât și în viața mea de newyorkez
în fiecare zi.
Și sunt două elemente
care mă fascinează cu adevărat.
Iată un exemplu:
Câți știți ce e asta?
OK. Acum câți știți ce e asta?
OK. Cu încă două linii iscusite
ale geniului Charles M. Schulz,
avem acum șapte linii iscusite
ce creează singure
o întreagă viață emoțională,
una ce a captivat
sute de milioane de fani
pentru mai mult de 50 de ani.
Asta e de fapt coperta unei cărți
pe care am creat-o,
despre munca și arta lui Schulz,
ce va ieși în această toamnă,
iar asta e întreaga copertă.
Nu există nicio altă informație
tipografică sau vizuală pe copertă,
iar numele cărții e „Doar ce e necesar”.
Asta e reprezentativ pentru deciziile
pe care trebuie să le iau în fiecare zi
despre designul pe care-l percep
și cel pe care-l creez.
Așadar claritatea.
Claritatea merge drept la țintă.
E directă, onestă, sinceră.
Ne întrebăm asta:
[„Când ar trebui să fii clar?”]
Ceva de acest gen,
fie că putem să citi sau nu,
trebuie să fie foarte, foarte clar.
Este oare?
Acesta e un exemplu recent
de claritate urbană care-mi place,
mai ales pentru că sunt întotdeauna
în întârziere și sunt mereu pe fugă.
Când aceste semafoare au apărut
acum câțiva ani la colțurile de stradă,
am fost încântat pentru că
acum știam în sfârșit
câte secunde am să trec strada
înainte să fiu lovit de mașină.
Șase? Pot să trec în 6 secunde.
(Râsete)
Să privim Yinul clarității Yang,
și anume misterul.
Misterul e mult mai complicat
prin simpla sa definiție.
Misterul cere să fie descifrat
și când e făcut cum trebuie,
chiar vrem asta.
[„Când trebuie să fii misterios?”]
În Al Doilea Război Mondial,
germanii voiau neapărat să decripteze asta
și n-au putut.
Priviți un design
pe care l-am făcut recent
pentru un roman de-al lui Haruki Murakami,
pentru care am făcut design
pentru mai mult de 20 de ani deja,
iar acest roman e despre un tânăr
ce are patru prieteni dragi
care subit, după primul an de facultate,
au tăiat orice legătură cu el,
fără vreo explicație,
iar el e devastat.
Iar numele prietenilor au conotații
în limba japoneză către o culoare .
Astfel sunt dl. Roșu, dl. Albastru,
dna. Alb și dna. Negru.
Tsukuru Tazaki, numele său
nu corespunde cu nicio culoare,
astfel că porecla lui e Incolor,
iar când rememorează prietenia lor,
își amintește că erau
ca cinci degete de la o mână.
Astfel am creat această
reprezentare abstractă a mâinii,
dar se întâmplă mult mai multe
adânc în poveste
și se întâmplă mult mai multe
sub suprafața jachetei.
Cele patru degete sunt acum
patru căi ferate
în sistemul de metrou din Tokyo,
ce are însemnătate în poveste.
Apoi există linia de metrou incoloră
ce se intersectează cu celelalte culori,
ceea ce face și el de-a lungul poveștii.
Se întâlnește cu fiecare
din acești oameni
pentru a afla
de ce l-au tratat în acest fel.
Acesta e produsul final tridimensional
stând pe masă în biroul meu,
iar ceea ce am sperat aici
e că veți fi atrași
de misterul a cum arată cartea
și că veți dori să o citiți
pentru a o descifra și a afla
de ce arată așa cum arată.
[„Endemicul vizual”]
Asta e o modalitate de a folosi
un mister mai familiar.
Ce înseamnă asta?
Iată ce înseamnă:
[„Fă-o să pară altceva”]
Endemicul vizual e atunci când
suntem obișnuiți să vedem un lucru
aplicat altui lucru pentru a-l vedea
într-un mod diferit.
Am vrut să aplic această abordare
unei cărți de eseuri de David Sedaris
ce avea următorul titlu:
[”Toată frumusețea de care ai nevoie”]
Provocarea aici era că
titlul nu înseamnă nimic.
Nu are legătură cu niciun eseu din carte.
I-a apărut iubitului autorului
într-un vis.
Mulțumesc foarte mult – (Râsete) –
În mod normal creez un design
ce are cumva legătură cu textul,
dar acesta e tot textul disponibil.
Avem acest titlu misterios
care de fapt nu înseamnă nimic
și mă gândeam:
unde aș putea găsi un text misterios
care pare să însemne ceva, dar nu e așa?
Și bineînțeles, curând,
într-o seară, după o cină chinezească,
a apărut asta și m-am gândit:
„Ah, Evrika!” (Râsete)
Mereu mi-au plăcut textele misterioase
din prăjiturile cu răvaș
ce par să însemne ceva foarte profund,
dar când te gândești la ele,
dacă te gândești, nu înseamnă nimic.
Aceasta spune: „Puțini știu
cât de mult câștigi dacă ignori viitorul”
Mulțumesc.
(Râsete)
Dar putem lua acest endemic vizual
și să-l aplicăm dlui Sedaris
și suntem atât de familiari
cu aspectul prăjiturilor cu răvaș
încât nu ne mai trebuie
bucățile prăjiturii.
Vedem această ciudățenie
și știm că ne place David Sedaris,
așa că sperăm
că vom avea parte de ceva bun.
[„Fraudă, Eseuri de David Rakoff”]
David Rakoff era un scriitor excelent
și și-a intitulat prima carte „Fraudă”
pentru că era trimis de reviste
cu diverse sarcini,
să facă lucruri
pentru care nu era calificat.
Era un băiat de oraș slăbuț,
iar revista GQ l-a trimis pe râul Colorado
cu barca pe ape repezi,
să vadă dacă supraviețuiește.
Apoi a scris despre experiență,
dar simțea că e un fals
și că se denatura pe el însuși.
Astfel am vrut ca și coperta cărții
să fie denaturată,
iar apoi să prezint un cititor
reacționând la vederea ei.
Asta m-a condus la graffiti.
Sunt fascinat de graffiti.
Cred că oricine trăiește
într-un mediu urban
întâlnește graffiti tot timpul
și sunt tot felul de varietăți.
Am făcut această poză în Lower East Side
pe o cutie de transformator de pe trotuar
ce a fost etichetată în neștire.
Acum, fie că priviți asta și gândiți:
„E o reprezentare urbană fermecătoare”
sau o priviți și spuneți:
„Este un abuz ilegal al proprietății”,
cred că toți putem cădea de acord
că nu o puteți citi.
Corect? Nu există un mesaj clar aici.
Mai este un fel de graffiti
care mi se pare și mai interesant
și pe care-l numesc graffiti editorial.
Am făcut această poză recent la metrou,
iar uneori vezi
multe lucruri lascive și stupide,
dar asta mi s-a părut interesant,
e un poster ce spune
bla-bla Airbnb,
iar cineva a luat un marker
și a editat ce cred ei despre asta.
Și mi-a atras atenția.
M-am gândit cum să aplic asta cărții.
Am luat cartea și am început să o citesc,
gândindu-mă:
omul ăsta nu e cine spune el că e,
e un fals.
Am scos markerul
și din frustrare
am scrijelit asta pe copertă.
Design complet. (Râsete)
Și au vrut-o! (Râsete)
Autorului i-a plăcut, editorului la fel
și așa a plecat cartea în lume.
Era amuzant să vezi oamenii
citind-o în metrou
și mergând cu ea de colo-colo
arătând cu toții ca niște nebuni.
(Râsete)
[„Perfidia, un roman de James Ellroy”]
James Ellroy, un scriitor excelent,
un prieten bun, am lucrat mulți ani cu el.
E cunoscut cel mai bine ca autor
al The Black Dahlia
și L.A. Confidential.
Cel mai nou roman al său se numește așa,
un nume foarte misterios,
care sunt sigur că mulți știu
ce înseamnă, dar mulți nu.
E povestea unui detectiv japonez-american
din Los Angeles în anul 1941
care investighează o crimă.
Apoi are loc Pearl Harbor,
şi cum parcă viața
nu-i era destul de grea,
acum relațiile interrasiale s-au agravat
și au fost create lagărele
japonezo-americane,
și e multă tensiune
și lucruri groaznice pe când el
încă încearcă să rezolve crima.
M-am gândit inițial
foarte literar la asta,
în sensul că, luăm Pearl Harbor
și îl adăugăm la Los Angeles
și facem la orizont
acest răsărit apocaliptic.
Aceasta e o fotografie de la Pearl Harbor
agățată peste Los Angeles.
Editorul meu a spus:
„E interesant, dar cred că poți mai mult
și cred că o poți face mai simplă.”
M-am întors la masa de lucru,
cum fac de multe ori.
Fiind atent la mediul înconjurător,
lucrez într-un zgârie-nori în Midtown,
și în fiecare seară,
înainte să plec din birou,
trebuie să apăs acest buton ca să ies,
iar ușile mari din sticlă se deschid
și eu pot intra în lift.
Dar într-o seară, deodată,
m-am uitat la buton și l-am văzut într-un
mod în care nu-l observasem până atunci.
Cerc mare și roșu, pericol.
M-am gândit că e atât de evident,
încât trebuie să fi fost folosit
de un milion de ori,
așa că am făcut o căutare pe Google,
dar nu am găsit o altă copertă
care să fie asemănătoare,
așa că asta mi-a rezolvat problema,
este mult mai interesant
din punct de vedere grafic
și creează o tensiune mai mare
între ideea
unui anumit tip de răsărit deasupra
Los Angeles-ului și Americii.
[„Gulp, un tur al sistemului digestiv,
de Mary Roach”]
Mary Roach e o scriitoare extraordinară
ce ia subiecte științifice obișnuite
și le face să nu fie deloc obișnuite,
le face foarte amuzante.
În acest caz,
e vorba despre sistemul digestiv.
Încercam să-mi dau seama
cum va arăta coperta cărții.
Acesta e un autoportret.
(Râsete)
În fiecare dimineață mă privesc
în oglinda dulăpiorului cu medicamente
ca să văd dacă limba mi-e neagră.
Dacă nu e, sunt în regulă.
(Râsete)
Vă recomand tuturor să faceți asta.
Dar m-am gândit și că aceasta
e introducerea noastră,
în sistemul digestiv uman.
Dar cred că putem fi cu toții de acord
că fotografiile cu guri umane,
mai ales ca aceasta,
sunt respingătoare.
(Râsete)
Această ilustrație fost creată
pentru copertă,
care e mult mai plăcută
și ne reamintește că e mai bine
să abordăm sistemul digestiv
de la capătul ăsta...
(Râsete)
Nici nu trebuie să termin propoziția.
[„Mister inutil”]
Ce se întâmplă când
claritatea și misterul se amestecă?
Vedem asta tot timpul.
Asta numesc eu mister nefolositor.
Cobor la metrou, iau metroul des,
iar această foaie e lipită pe stâlp.
Mă gândeam, „Hopa!”
trenul sosea, iar eu încercam
să-mi dau seama ce înseamnă toate astea,
și mulțumesc foarte mult.
O parte din problemă e
că au compartimentat informația
într-un mod în care ei cred că e util,
dar, sincer, nu cred că e.
Acesta e un mister de care nu avem nevoie.
Avem nevoie de claritate,
așa că de amuzament, am refăcut afișul.
Acesta folosește aceleași elemente.
(Aplauze)
Mulțumesc. Încă aștept un telefon
de la MTA. (Râsete)
Nici nu folosesc
mai multe culori decât ei.
Nici nu s-au obosit
să facă cifrele 4 și 5 verzi,
idioții.
(Râsete)
Astfel vedem din prima
că e vorba despre o schimbare,
iar apoi, în două propoziții complete
cu început, cuprins și încheiere,
ni se spune care e schimbarea
și ce se va întâmpla.
Nebunie!
(Râsete)
[„Mister necesar”]
În regulă.
Există un tip de mister care-mi place:
ambalajul.
Acest redesign al unei cutii de Cola Light
de Turner Duckworth, e pentru mine
o adevărată operă de artă.
E o capodoperă. E frumoasă.
Dar ce o face și mai atrăgătoare
pentru mine ca designer
e că a luat endemicul vizual
de la Coca-Cola dietetic,
caracterele, culorile, fundalul argintiu,
și le-a redus la părțile lor esențiale,
e ca și cum te-ai întoarce
la fața lui Charlie Brown.
Cum să le dai minimul de informație
încât să știe despre ce-i vorba,
dar acordându-le credit
pentru cunoștințele pe care deja le au
despre acest lucru?
Arată excelent,
și veți putea merge într-un magazin,
și o să vedeți cutia pe raft,
e extraordinar.
Ceea ce face următorul lucru,
[„Claritate inutilă”],
și mai dezamăgitor,
cel puțin pentru mine.
Din nou, întorcându-ne la metrou,
după ce a apărut asta,
am făcut pozele acestea.
Stația de metrou Times Square:
Coca-Cola a cumpărat
întreaga pancartă de publicitate.
Poate unii dintre voi
știți unde duce asta.
Hm!
„Te-ai mutat în New York
cu hainele de pe tine,
banii din buzunar și cu ochii pe premiu.
Ești pe Cola!”
(Joc de cuvinte: coke=cocaină) (Râsete)
„Te-ai mutat în New York
cu un masterat, un costum curat
și o strângere de mână foarte fermă.
Ești pe Cola!”
(coke=cocaină) (Râsete)
Sunt reale!
(Râsete)
Nici măcar stâlpii n-au scăpat,
doar că sunt pe stilul Yoda.
(Râsete)
„Cola ești pe!” (Râsete)
[„Scuză-mă, sunt pe CE?”]
Această campanie
a fost un mare pas greșit.
A fost retrasă aproape instant
din cauza reacțiilor adverse
și a tot felul de parodii
rușinoase de pe internet,
(Râsete)
iar acel punct de lângă „Ești pe”
nu e un punct, ci o marcă înregistrată.
Mulțumesc foarte mult.
Pentru mine a fost foarte bizar
cum au reușit să facă ambalajul
atât de misterios și frumos,
dar mesajul
atât de insuportabil de greșit.
Era incredibil pentru mine.
Sper că am reușit să împărtășesc
cu voi câteva perspective
despre utilizarea clarității
și a misterului în muncă mea
și poate cum v-ați putea decide
să fiți mai clari în viață
sau poate să fiți mai misterioși
și nu atât de deschiși.
(Râsete)
Iar dacă e un lucru
cu care să vă las după acest discurs,
sper să fie acesta:
Bli bli bli bla. Bla bla bli bli.
["'Judge This,' Chip Kidd"]
Bli bli bla bla bla.
Bla bla bla.
Bla bla.
(Aplauze)