Sunt un hazar, iar patria poporului meu este Afganistan. Ca sute și mii de alți copii hazari, m-am născut în exil. Persecuțiile neîncetate și acțiunile împotriva hazarilor i-au forțat pe părinții mei să părăsească Afganistanul. Această persecuție are o istorie lungă, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, din timpul regimului regelui Abdur Rahman care a ucis 63% din populația hazară și a construit minarete cu capetele lor. Mulți hazari au fost vânduți ca sclavi și mulți alții au fugit în țările vecine Iran și Pakistan. Părinții mei au fugit și ei în Pakistan și s-au stabilit în Quetta, unde m-am născut eu. După atacurile din 11 septembrie asupra turnurilor gemene am avut ocazia să merg în Afganistan pentru prima dată, cu jurnaliștii străini. Aveam doar 18 ani şi obținusem un loc de muncă ca interpret. După 4 ani, am simțit că situația era destul de sigură ca să mă mut în Afganistan definitiv și am început să lucrez acolo ca fotograf de documentare publicând multe istorii. Unul dintre cele mai importante documentare pe care le-am făcut a fost cel despre băieții dansatori ai Afganistanului. E o poveste tragică despre o tradiție teribilă, despre băieții care dansează pentru dictatorii militari și alți bărbați influenți din societate. Acești băieți sunt adeseori răpiți sau cumpărați de la părinții lor săraci, și înrobiți ca lucrători sexuali. Acesta e Shukur. A fost răpit în Kabul de un dictator militar, mutat în altă provincie, și forțat să fie sclavul său sexual și al prieteniilor săi. Când s-a publicat această poveste în Washington Post, am început să primesc amenințări cu moartea și a trebuit să părăsesc Afganistanul, la fel ca părinții mei. M-am întors înapoi la Quetta împreună cu familia. Situația din Quetta se schimbase dramatic de când am plecat în 2005. Refugiul pentru hazari, cândva tihnit, devenise cel mai periculos oraș din Pakistan. Hazarii sunt obligați să locuiască în două zone restrânse și sunt marginalizați social, educativ și financiar. Acesta e Nadir. Îl cunosc din copilărie. A fost rănit într-o ambuscadă teroristă asupra camionului său în Quetta. A murit pe urmă din cauza rănilor. În jur de 1600 de membri ai etniei hazare au fost uciși în diferite atacuri, iar în jur de 3000 au fost răniți și mulți au rămas cu handicapuri pe viață. Atacurile împotriva comunității de hazari se întețeau, așa că bineînțeles mulți doreau să fugă. După Afganistan, Iran și Pakistan, Australia adăpostește cea de-a patra populație de hazari din lume. Când ne-am hotărât să părăsim Pakistanul, Australia părea cea mai potrivită alegere. Financiar, doar unul din noi putea pleca, iar alesul am fost eu, cu speranța că dacă ajung în siguranță la destinație aș putea lucra ca să-mi aduc familia. Toți ştiam riscurile, cât de înfricoșătoare era călătoria, și că mulți i-au pierdut pe cei dragi în largul mării. A fost o decizie disperată să lăsăm totul în urmă. Nimeni nu ia uşor aşa o decizie. Dacă aș fi putut lua un avion până în Australia, ar fi durat mai puțin de 24 de ore. Dar era imposibil să obțin viza. Călătoria mea a fost mult mai lungă mult mai complicată și cu siguranță mult mai periculoasă. Am mers cu avionul până în Thailanda, apoi cu mașina și barca până în Malaezia și Indonezia. A trebuit să-i plătesc mereu pe traficanții de persoane și am petrecut mult timp ascuns de teama de a nu fi prins. În Indonezia, m-am alăturat unui grup de 7 care au cerut azil. Dormeam toţi în aceeași cameră, într-un oraș de la periferia Jakartei, numit Bogor. După o săptămână în Bogor trei din colegii mei de cameră s-au aventurat să plece și am aflat, două zile mai târziu, că o navă s-a scufundat pe drum spre Insula Crăciunului. Am aflat că prietenii noștri, Nowruz, Jaffar și Shabbir, erau printre naufragiați. Doar Jaffar a fost salvat, de Shabbir și de Nawroz nu s-a mai auzit niciodată. Asta m-a pus pe gânduri: luasem hotărârea corectă? Am ajuns la concluzia că nu pot decât să merg mai departe. După câteva săptămâni, ne-a sunat traficantul de persoane să ne anunţe că nava era gata de plecare. Am ajuns noaptea la nava principală cu o barcă cu motor veche, un vas de pescuit vechi, deja supraîncărcat. Eram în total 93, toţi băgaţi sub punte. Nimeni nu avea voie sus pe punte. Plătiserăm 6000 de dolari fiecare doar pentru bucata asta de traseu. Prima noapte și prima zi au trecut fără probleme, dar în a doua noapte s-a schimbat vremea. Valurile zdruncinau barca și lemnul gemea, iar oamenii de sub punte plângeau, se rugau și se gândeau la cei dragi. Lumea țipa, a fost un moment îngrozitor. Era ca o scenă a judecății de apoi sau ca în filmele de la Hollywood unde totul se face zob și vine sfârșitul lumii. Nouă ni s-a întâmplat cu-adevărat. Pierduserăm orice speranță. Barca noastră plutea pe apă ca o cutie de chibrituri, fără control. Valurile erau mult mai înalte decât ea iar apa intra înăuntru mai repede decât o puteau da pompele afară. Pierduserăm orice speranță. Credeam că totul s-a terminat. Ne vedeam moartea cu ochii, iar eu făceam poze. Căpitanul a spus că nu vom scăpa cu viață și că trebuie să ne întoarcem. Am urcat pe punte ca să aprindem și să stingem lanterne ca să atragem atenția bărcilor în trecere. Încercam să atragem atenția fluturând vestele de salvare și fluierând. Am ajuns până la urmă lângă o insuliță. Barca s-a izbit de stânci. Am alunecat în apă și mi-am distrus aparatul foto și tot ce era în el. Din fericire, cardul de memorie a rămas intact. Era o pădure deasă. Ne-am separat în multe grupuri în timp ce discutam ce să facem. Toți eram speriați și derutați. După o noapte pe plajă am descoperit un debarcader și niște nuci de cocos. Am făcut semne unei bărci de la o stațiune din apropiere, care ne-a predat imediat poliției indoneziene. În centrul de detenție din Serang am fost percheziționați pe ascuns de un ofițer de la imigrare. Ne-a luat telefoanele, cei 3000 de dolari ai mei și pantofii, ca să nu putem fugi. Dar monitorizam gardienii și toate mișcările lor iar în jurul orei 4 dimineața când s-au așezat în jurul unui foc, am scos două foi de sticlă din fereastra care dădea afară și am ieșit. Ne-am urcat în copacul de lângă zidul exterior, acoperit cu cioburi de sticlă. Am pus o pernă deasupra și ne-am înfășurat brațele cu cearșafuri ca să escaladăm zidul. Am fugit desculți. Eram liber, cu un viitor incert, fără bani. Tot ce aveam era cardul de memorie cu pozele și înregistrările făcute. Când documentarul meu s-a difuzat pe SBS Dateline mulți prieteni, aflând despre situație, au încercat să mă ajute. Nu m-au lăsat să iau altă barcă și să-mi risc viața. M-am decis să rămân în Indonezia cât să-mi rezolv situaţia prin UNHCR. Dar mi-era frică să nu rămân cu anii în Indonezia, nefăcând nimic și fără să pot munci, ca orice azilant. Dar cazul meu a fost un pic diferit. Eu... am avut noroc. Cunoștințele mele au grăbit rezolvarea cazului meu prin UNHCR, și am fost mutat în Australia în luna mai 2013. Nu toți solicitanții de azil au norocul meu. E foarte greu să trăiești o viață cu un destin incert, în uitare. Problema solicitanților de azil în Australia a fost politizată în așa măsură că a pierdut orice semn de omenie. Solicitanții de azil sunt un stigmat și prezentați ca atare în societate. Sper ca povestea mea și a altor hazari să arunce puţină lumină asupra noastră, ca lumea să înţeleagă ce suportăm în ţările noastre de origine cum suferim și de ce ne riscăm viața ca să cerem azil. Mulțumesc. (Aplauze)