Mă aflu aici pentru a vorbi despre o întrebare care deranjează, ce are un răspuns pe măsură. Subiectul meu e violența domestică, și întrebarea pe care o voi aborda e cea pe care o pun toți: de ce victima rămâne? De ce ar rămâne alături de un bărbat care o bate? Nu sunt psihiatru, asistent social sau expertă în violența domestică. Sunt doar o femeie care are o poveste de spus. Aveam 22 de ani. Tocmai absolvisem Universitatea Harvard. Mă mutasem în New York pentru prima mea slujbă ca redactor și editor la revista Seventeen. Aveam primul meu apartament, primul meu card verde American Express, și aveam un secret foarte mare. Acest pistol, încărcat cu gloanțe dum-dum, fusese îndreptat spre capul meu de cel pe care îl credeam sufletul meu pereche, de nenumărate ori. Bărbatul pe care-l iubeam cel mai mult pe Pământ m-a amenințat cu moartea de atâtea ori încât am pierdut șirul. Mă aflu aici pentru a vă spune povestea iubirii nebune, o capcană psihologică deghizată în iubire, în care milioane de femei și chiar și câțiva bărbați cad în fiecare an. Ar putea fi chiar povestea ta. Nu par o victimă tipică a violenței domestice. Am o diplomă de licență de la Harvard, și un MBA în marketing de la Wharton Business School. Am lucrat pentru companii din top 500 Fortune, inclusiv pentru Johnson & Johnson, Leo Burnett și Washington Post. Sunt căsătorită de 20 de ani cu cel de-al doilea soț și avem trei copii împreună. Am un labrador negru și conduc o Honda Odyssey. (Râsete) Primul meu mesaj e că oricine poate deveni victimă a violenței domestice - indiferent de rasă, religie, venit sau nivel de educație. E pretutindeni. Al doilea mesaj e că lumea crede că doar femeile cad victime violenței domestice, că e o problemă a femeilor. Nu e chiar așa. Peste 85% din agresori sunt bărbați și abuzul domestic are loc doar în cadrul relațiilor intime, interdependente de lungă durată, adică în familii, ultimul loc unde ne-am aștepta să vedem violență - de aceea abuzul domestic e o problemă derutantă. Eu însămi v-aș fi spus că sunt ultima persoana de pe Pământ care ar fi stat cu un bărbat care o bate, dar eram o victimă tipică din cauza vârstei mele. Aveam 22 de ani și în SUA, femeile cu vârsta între 16 și 24 de ani au de trei ori mai mare riscul sa cadă victime violenței domestice decât femeile de alte vârste și peste 500 dintre ele sunt ucise în fiecare an de parteneri, prieteni sau soți violenți în SUA. Eram o victimă tipică fiindcă nu știam nimic despre violența domestică, semnalele și tiparele sale. L-am întâlnit pe Conor într-o seară rece și ploioasă de ianuarie. S-a așezat alături de mine în metroul din New York și a intrat în vorbă cu mine. Mi-a spus două lucruri: că și el tocmai absolvise de la o universitate de prestigiu, și că lucra la o bancă faimoasă de pe Wall Street. Dar ce mi-a atras cel mai tare atenția a fost că era isteț și amuzant și că arăta ca un băiat de la țară. Avea obrajii mari ca două mere și părul de culoarea grâului și părea atât de dulce. A făcut o mișcare foarte inteligentă de la început: a creat iluzia ca eu eram partenerul dominant în relație. A făcut asta mai ales la început, idolatrizându-mă. Am început să ieșim împreună și adora totul la mine, că eram inteligentă, că fusesem la Harvard, că doream să ajut adolescentele prin slujba mea. Dorea să știe totul despre familia mea despre visurile și speranțele mele din copilărie. Conor a crezut în mine, ca scriitoare și ca femeie, așa cum nimeni nu o făcuse până atunci. A creat o atmosferă magică de încredere între noi doi mărturisindu-mi secretul lui: pe când era foarte mic, de la vârsta de patru ani, fusese abuzat fizic cu sălbăticie și în mod repetat de către tatăl lui vitreg, și că gravitatea abuzului l-a obligat să renunțe la școală în clasa a VIII-a, deși era foarte inteligent, și că își petrecuse 20 de ani încercând să-și reconstruiască viața. De aceea diploma obținută de la o universitate de prestigiu și slujba pe Wall Street și viitorul lui strălucit însemnau atât de mult pentru el. Dacă mi-ai fi spus vreodată că acest bărbat isteț, amuzant și sensibil care mă adora va hotărî dacă mă voi machia sau nu, cât de scurte îmi sunt fustele, unde locuiesc, ce slujbe să accept, cine să-mi fie prieteni și unde să îmi petrec Crăciunul, aș fi râs - nu era nici o urmă de violență, dorință de control sau mânie în Conor la început. Nu știam că primul pas în orice relație care implică violența domestică e să seduci și să farmeci victima. Nu știam că al doilea pas e izolarea victimei. Conor nu a venit pur și simplu într-o zi să mă anunțe: „Știi, toată chestia asta cu Romeo și Julieta a fost grozavă, dar trebuie să trecem la faza următoare în care te izolez și te abuzez” (Râsete) „așa că trebuie să te scot din apartamentul ăsta unde vecinii te pot auzi țipând și din orașul ăsta, unde ai prieteni și familie și colegi care îți pot vedea rănile.'' În schimb, Conor a venit acasă într-o vineri seara și mi-a spus că și-a dat demisia de la slujba lui de vis, și că a demisionat datorită mie, fiindcă îl făcusem să se simtă atât de iubit și de în siguranță, încât nu mai simțea nevoia să demonstreze nimic nimănui pe Wall Street și își dorea doar să plecăm din oraș departe de familia lui violentă și disfuncțională, și să ne mutam într-un orășel în New England unde și-ar putea reîncepe viața alături de mine. Ultimul lucru pe care doream să-l fac era să părăsesc New York-ul și slujba mea de vis, dar m-am gândit că trebuie să faci sacrificii pentru sufletul pereche, așa că am acceptat, mi-am dat demisia și am părăsit Manhattan-ul alături de Conor. Nu știam că alunec spre o iubirea nebună, că mă aruncam cu capul înainte într-o capcană fizică, financiară și psihologică foarte bine montată. Următorul pas în tiparul violenței domestice e să introduci amenințarea violenței și să vezi cum reacționează victima. Și aici intră în scenă armele. Imediat ce ne-am mutat în New England, locul acela în care Connor trebuia să se simtă în siguranță, și-a cumpărat trei arme. Păstra una în torpedoul mașinii. pe alta o ținea sub pernă, în patul nostru, și pe a treia o avea în buzunar tot timpul. Spunea că avea nevoie de acele arme din cauza traumei suferite în copilărie. Avea nevoie de ele să se simtă protejat. Dar acele arme erau de fapt un mesaj pentru mine, și deși încă nu ridicase mâna asupra mea, viața mea era deja într-un mare pericol în fiecare clipă. Conor m-a atacat fizic pentru prima dată cu cinci zile înainte de nunta noastră. Era șapte dimineața și eram încă în cămașa de noapte. Lucram la calculator încercând să termin un proiect editorial, când m-am enervat, și Conor s-a folosit de mânia mea ca scuză să-și pună ambele mâini în jurul gâtului meu și să strângă atât de tare încât nu mai puteam să respir sau să strig, și m-a lovit repetat cu capul de perete. Cinci zile mai târziu, cele zece răni de pe gâtul meu dispăruseră, am îmbrăcat rochia de mireasă a mamei, și m-am căsătorit cu el. În ciuda acelor evenimente, eram sigură că vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți, pentru că îl iubeam și el mă iubea atât de mult. Și pentru că îi părea atât, atât de rău. Fusese doar foarte stresat din cauza nunții și că urma să devenim o familie. Fusese un incident izolat și nu mă va mai lovi niciodată. În timpul lunii de miere m-a lovit de două ori. Prima dată, conduceam spre o plajă ascunsă m-am rătăcit și m-a lovit atât de tare cu pumnul în cap încât capul mi s-a lovit repetat de geamul din partea șoferului. Câteva zile mai târziu, ne întorceam din luna de miere, s-a enervat din cauza traficului, și mi-a aruncat un Big Mac rece în față. Conor a continuat să mă bată o dată sau de două ori pe săptămână în următorii doi ani și jumătate de căsnicie. Mă înșelam gândindu-mă că eram singura în acea situație. Una din trei femei americane e supusă violenței domestice sau e urmărită în decursul vieții sale iar CDC raportează că 15 milioane de copii sunt abuzați în fiecare an - 15 milioane! Deci chiar eram într-o companie bună. Revenind la întrebarea mea: de ce am rămas? Răspunsul e simplu. Nu știam că sunt abuzată. Chiar dacă mi-a pus pistolul la tâmplă, m-a împins pe scări, a amenințat că va ucide câinele nostru, a scos cheia din contact în timp ce conduceam pe autostradă, mi-a turnat zaț de cafea în cap în timp ce mă îmbrăcam pentru un interviu, nu m-am considerat niciodată o soție bătută. În schimb, eram o femeie foarte puternică îndrăgostită de un bărbat foarte tulburat și eram singura persoană de pe Pământ care îl putea ajuta pe Conor să-și înfrunte demonii. Cealaltă întrebare pusă de toată lumea e: de ce nu pleacă pur și simplu? De ce nu am plecat? Aș fi putut pleca oricând. Pentru mine, e cea mai tristă și dureroasă întrebare pentru că victimele știu ceva ce voi nu știți: e incredibil de periculos să părăsești agresorul. Ultimul pas în tiparul violenței domestice e uciderea victimei. Peste 70% din crimele cauzate de violența domestică se produc după ce victima a pus capăt relației, după ce a plecat, pentru că agresorul nu mai are nimic de pierdut. Alte urmări includ hărțuirea pe termen lung, chiar și după ce agresorul se recăsătorește; refuzul accesului la resursele financiare și manipularea instanței de tutelă pentru a teroriza victima și copiii ei, care sunt obligați în mod repetat de instanță să petreacă timp nesupravegheați cu bărbatul care le-a bătut propria mama. Dar tot ne întrebăm: de ce nu pleacă pur și simplu? Am reușit să plec, după o ultimă bătaie cumplită care m-a scos din faza de negare. Am înțeles ca bărbatul pe care îl iubeam enorm urma să mă omoare dacă l-aș fi lăsat. Așa că am rupt tăcerea. Am spus tuturor: poliției, vecinilor, prietenilor și familiei mele, străinilor, și mă aflu azi aici pentru că voi toți m-ați ajutat. Avem tendința să stereotipizăm victimele catalogându-le drept titluri dezgustătoare de ziar, femei auto-destructive, bunuri deteriorate. Întrebarea "De ce rămâne?" înseamnă pentru unii „e vina ei că rămâne”, de parcă victimele se îndrăgostesc intenționat de bărbați care urmăresc să ne distrugă. De când am publicat "Crazy Love", am auzit sute de povești venind de la bărbați și femei, care au reușit să evadeze, au învățat o lecție de viață neprețuită din ce li s-a întâmplat, și care și-au reconstruit viețile, vieți pline de bucurie și fericire, ca angajate, soții și mame, vieți total lipsite de violență, la fel ca și mine. Se pare că sunt o victimă tipică a violenței domestice și o supraviețuitoare tipică. M-am recăsătorit cu un om bun și blând și avem trei copii împreună. Am un labrador negru și mașina de care vă spuneam. Ceea ce nu voi mai avea niciodată, dar niciodată, e un pistol încărcat la tâmplă, îndreptat de cineva care pretinde că mă iubește. Acum, poate vă gândiți, „e fascinant” sau „ce proastă a fost”, dar în tot acest timp am vorbit despre voi. Vă garantez că sunt câteva persoane care mă ascultă chiar în această clipă care sunt supuse abuzului sau care au fost agresate în copilărie sau care sunt, la rândul lor, agresori. Victima abuzului ar putea fi chiar fiica ta, sora ta sau prietena ta cea mai bună. Am reușit să pun punct coșmarului meu rupând tăcerea. Continuu să rup tăcerea și astăzi. E modul meu de a ajuta alte victime și e rugămintea mea finală față de voi. Vorbiți despre ce ați auzit aici. Abuzul există doar în tăcere. Aveți puterea de a pune capăt violenței domestice aducând-o în lumina reflectoarelor. Noi, victimele, avem nevoie de toți. Avem nevoie ca fiecare dintre voi să înțeleagă secretele violenței domestice. Scoateți abuzul la lumina zilei vorbind despre el cu copiii voștri, cu colegii voștri, cu prietenii și familiile voastre. Priviți supraviețuitorii ca pe niște oameni minunați, demni de iubire care au tot viitorul în față. Identificați primele semne de violență, interveniți, aplanați și arătați-le victimelor că există o ieșire sigură. Împreună ne putem transforma căminul și familiile în oaze de pace și siguranță, așa cum ar trebui să fie. Vă mulțumesc! Aplauze.