O descoperire științifică
din cele care ar putea salva vieți

e uneori chiar la îndemâna noastră
s-o descoperim,

de exemplu pe baza istorisirilor
acumulate în timp

sau a adaptărilor testate în timp,

pe care le putem observa
în natura înconjurătoare.

Știința se bazează pe observație,

dar secretul e să identificăm 
tiparele și semnele,

pe care altfel le-am respinge
ca fiind mituri sau coincidențe,

să le izolăm și să le testăm
cu rigoare științifică.

Procedând astfel,
rezultatele surprind deseori.

De trei ani, Australia de Vest are 
o problemă aparte cu atacurile rechinilor,

ce au culminat tragic, din păcate,

cu 5 atacuri letale ale rechinilor,
pe o perioadă de 10 luni.

Problema nu e doar în această zonă.

Atacurile rechinilor asupra oamenilor

sunt tot mai multe în toată lumea.

Nu e surpinzător astfel,
că în iulie a acestui an,

Shark Attack Mitigation Systems 
(SAMS) în colaborare

cu Institutul Oceanografic Universitar 
din Australia de Vest

a făcut un anunț
ce a captat atenția mediei

și a pasionaților de ocean din lume.

Se referea la dezvoltarea unei tehnologii

care să micşoreze riscul de atac,

bazată pe cunoştinţele ştiinţifice
despre ce văd rechinii.

Astăzi voi vorbi despre drumul parcurs

și despre puterea științei
ca traducător şi ca invenţie.

Când am început acest proces,
cu trei ani în urmă,

tocmai fuseseră primele 2 atacuri letale
ale rechinilor din Australia de Vest

și, întâmplător, chiar cinasem
cu Harry Butler.

Harry Butler, pe care mulți australieni
îl știu ca pe un faimos naturalist,

a petrecut mult timp în mediul marin.

Harry Butler e precursorul
regretatului Steve Irwin.

Când l-am întrebat care ar putea fi
soluția problemei,

mi-a dat un răspuns surprinzător:
„Ia un costum de scafandru negru

și pune-i niște dungi galbene 
ca la albină,

şi vei imita sistemul de alarmă
al majorității speciilor marine.”

Atunci nu m-am gândit prea mult
la ce îmi spusese,

dar la următoarele 3 atacuri fatale

m-au făcut să cred că această
idee merită atenție.

Am apelat la Internet,
sperând să găsesc indicii,

și se pare că Internetul e inundat

de dovezi în sprijinul 
acestui raționament.

În natură există multe specii 
ce au modele și dungi de avertizare,

pentru camuflaj
sau pentru a nu fi atacate.

Printre ele e şi peștele pilot

care mare parte din viaţă
stă pe lângă rechini.

În privinţa oamenilor, Walter Starck,
un oceanograf,

își pictează costumul de scafandru
încă din anii '70,

iar antropologic,
triburile din insulele Pacificului

se pictează în dungi
pentru ceremonia şarpelui de mare,

pentru a-l alunga pe zeul rechinilor.

Ce se întâmplă de fapt?

O fi ideea din văzul lumii
care aşteaptă validare ştiinţifică?

Știm că rechinii folosesc diverşi senzori
când doresc să atace

şi între care senzorii vizuali
pentru identificarea ţintei,

mai ales pe ultimii metri
dinaintea atacului.

E logic să luăm în considerare 
anecdotele biologice

căci implică evoluție
testată timp de milenii.

Dar oare anecdotele umane
nu au şi ele o evoluţie,

adică nu cumva e un adevăr important
transmis din generație în generație,

care, până la urmă,
modelează comportamentul uman?

Am vrut să verific această idee,

să aduc știința în sprijinul 
evidențelor anectodice

pentru că, dacă știința ar dovedi 
acest concept,

am avea măcar soluţia parţială
pentru atacurile rechinilor, la îndemână.

Pentru asta am avut nevoie de experți
în văzul și neurologia rechinilor

și am ajuns la Institutului Oceanografic
al Universităţii Australiei de Vest.

Profesorul Nathan Hart și echipa sa
tocmai scriseseră un articol

confirmând că rechinii prădători 
văd alb-negru sau nuanțe de gri.

L-am sunat pe Nathan, timid, cu ideea
că am putea folosi modele și forme

ca să facem un costum ce ar reduce 
riscul atacurilor de rechin

și a zis că e o idee bună.

A rezultat o cercetare în colaborare

finanţată de guvernul 
Australiei de Vest.

Am făcut trei lucruri esențiale:

1 - am cartat caracteristicile oculare
la trei specii de rechini prădători:

marele alb, rechinul-tigru 
și rechinul-taur.

Le-am cartat genetic și anatomic.

Apoi, prin modelare digitală complexă,
am vrut să înţelegem

ce vede acel ochi
la diferite adâncimi, distanțe,

în diferite condiții de lumină 
și de claritate în ocean.

Aşa am punctat 
două caracteristici cheie:

ce tipare şi forme camuflează criptic
pe posesor și se observă greu în apă

și tipare şi forme dau contrast maxim
şi diferențiază clar,

astfel ca persoana să nu fie confundată 
cu prada sau hrana rechinului.

Apoi am adaptat datele la costume
de scafandru pe care să le poarte oamenii

și pentru asta am apelat la Ray Smith,

surfer, designer industrial 
și de costume de scafandru,

tipul care a realizat 
logoul original Quiksilver,

să vină să se consulte 
cu echipa de cercetători

și să interpreteze rezultatele științifice

în costume estetice pe care oamenii 
să vrea să le poarte.

Aici e unul din primele sale desene.

Eu îi zic costum „nu mă mânca”:

Apare ideea de dungi,
(Râsete)

sunt foarte vizibile,
cu un profil extrem de disruptiv,

cu intenția să împiedice rechinul
să te considere hrană

și chiar să-l deruteze.

Ăsta e gândit pentru o placă de surf.

Se vede stratul închis, opac pe față,
benefic pentru cel de la suprafaţa apei,

unde umbra e o problemă
şi face silueta evidentă.

Al doilea tip e costumul criptic,

care încearcă să camufleze
purtătorul în apă.

Costumul are trei straturi și,
în funcție de condiții,

unul sau mai multe se vor potrivi
cu spectrul de reflexie al apei,

pentru a dispărea total sau parțial,

iar stratul sau straturile rămase
vor crea profilul disruptiv.

Acesta e potrivit pentru scufundări,

la adâncime mai mare în apă.

Știam că aveam
cunoștințe științifice solide:

dacă vrei să ieşi în evidenţă
trebuie să fii dungat,

dacă vrei să fii camuflat
trebuie să arăți așa.

Testul adevărului era reacţia rechinilor
la aceste tipare şi forme.

Simularea unui scafandru
în mediul natural cu un rechin

e mai grea decât vă închipuiţi.

(Râsete)

Echipamentul trebuie să aibă momeală,

ca să facem o statistică a probelor
care să aibă semnificaţie ştiinţifică.

Momind echipamentul sigur că influenţăm comportamentul rechinilor.

Nu putem pune oameni în apă.

Etic, excludem folosirea
formelor umanoide ca momeală în apă.

Totuși, am început testarea 
anul acesta, în ianuarie,

inițial cu rechini-tigru, 
apoi și cu rechini mari albi.

Am folosit un cilindru perforat 
plin cu momeală, învelit în neopren

și am filmat sub apă cu două camere stereo

ca să vedem cum se comportă rechinii
cu acel echipament.

Fiind stereo, obținem date 
despre mărimea rechinului,

unghiul în care vine,
cât de repede pleacă

și ce fel de comportament are,
din perspectică empirică, nu obiectivă.

Deoarece trebuia să respectăm
metodologia ştiinţifică

am făcut și un echipament martor

cu un strat de neopren, negru, obişnuit,

faţă de echipamentul SAMS,
cum îl numeam pe-al nostru.

Rezultatele sunt incitante
și foarte încurajatoare.

Vă voi da imagini
de la două dintre confruntări.

Aici e un rechin-tigru de 4 m,
atacând echipamentul martor, negru,

pe care îl zărise 
cam de 1 minut și jumătate.

Același rechin atacă, de fapt întâlneşte,
acest echipament SAMS,

adică Elude SAMS, cel înşelător,

de vreo 8 minute, din care 6 minute
i-a dat târcoale, vânându-l,

căutând ce mirosea şi simțea,
dar nu putea vedea.

Asta a fost mişcarea finală.

Rechinii mari albi sunt mai încrezători 
decât rechinii-tigru.

Aici unul atacă echipamentul martor,
din neopren negru:

se duce la fund,
apoi urcă,

atacând direct.

Din contră, cu echipamentul SAMS dungat,

e mai tactil, tatonează,

e mai temător,

ezită să atace și pleacă.

(Aplauze)

E important ca testarea 
să se facă independent,

iar Universitatea face această testare.

E un proces în derulare, încă supus
revizuirilor şi pe cale de publicare.

E foarte important
să tratăm ştiinţific conceptul.

La Shark Attack Mitigation Systems
creăm licențe în biotehnologie,

deci noi nu fabricăm costume,
ci dăm licenţă altora s-o facă.

Cred că v-ar interesa tehnologia SAMS
dintr-un costum de scafandru,

de aceea, pentru prima dată în lume, 
în direct...

(Râsete)

...vă prezint cum arată îmbinarea
biologiei, cu știința și designul.

Îl salut pe Sam, surferul,
în partea asta... Unde ești, Sam?

(Aplauze)

Și pe Eduardo.

(Aplauze)

Salut, prietene.

Salut.

(Aplauze)

Deci, ce am făcut aici?

După mine, în loc să luăm 
o foaie albă

și să folosim știința 
ca unealtă pentru invenții,

am acordat atenție dovezilor biologice,

am dat importanţă 
dovezilor anecdotice

și am folosit știința ca traducător,

explicând ceva ce avem deja,
ca să fie folositor umanității.

Mi se pare că ideea științei 
ca traducător şi nu ca invenţie

se poate aplica pe scară mai largă
în căutarea inovațiilor.

Până la urmă, frații Wright 
au descoperit zborul pilotat

sau au observat biologia zborului
și au tradus-o în mecanică,

replicând-o într-o formă 
utilizabilă pentru om?

Cât despre umilul costum de baie,
cine știe cum va arăta acesta

peste doi, cinci sau peste 50 de ani?

Dar cu această abordare nouă,
sunt șanse mari să nu fie negru absolut.

Mulțumesc.

(Aplauze)