Programarea e viitoarea limbă universală.
În anii '70, toată generația
era inspirată de muzica punk.
În anii '80, probabil îi inspirau banii.
Dar pentru cei din generația mea,
software-ul e interfața
dintre imaginația și lumea noastră.
Asta înseamnă că avem nevoie
de o diversitate radicală
și radical mai mare de oameni
care să creeze aceste produse,
care să nu considere calculatorul ca pe o
magie mecanică, solitară și plictisitoare,
ci să-l vadă ca pe ceva
cu care-și pot face de lucru,
pe care-l pot suci pe toate părțile
și așa mai departe.
Experiența mea personală
în lumea programării și tehnologiei
a început la frageda vârstă de 14 ani.
Ca adolescentă, m-am îndrăgostit nebunește
de un bărbat mai în vârstă,
iar el era întâmplător
vicepreședintele de pe atunci al SUA,
dl. Al Gore.
Am făcut ce orice adolescentă
ar dori să facă:
am vrut să-mi exprim cumva
toată acea dragoste
așa că i-am făcut un website: acesta.
În 2001, nu exista Tumblr,
nici Facebook, nici Pinterest.
Așa că a fost nevoie să învăț să scriu cod
ca să-mi pot exprima
toată dragostea și dorul.
Așa am început eu cu programarea.
A început ca un mijloc de autoexprimare.
Ca atunci când eram mică
și foloseam creioane și lego.
Mai târziu, mă foloseam de lecțiile
de chitară și de piesele de teatru.
Dar apoi, mai erau și alte lucruri
care mă entuziasmau,
ca poezia și croșetatul șosetelor
și conjugatul verbelor
neregulate în franceză
și inventarea lumilor imaginare
și Bertrand Russell și filosofia lui.
Am început să devin ca acei oameni
care considerau computerele
plictisitoare, tehnice şi solitare.
Iată ce cred azi:
Fetițele micuțe nu știu că n-ar trebui
să le placă computerele.
Fetițele micuțe sunt fascinante
când se concentrează la ceva,
când sunt exacte
și când pun întrebări fantastice ca:
„Ce?”, „De ce?”, „Cum?”
și „Ce-ar fi dacă?”
Și ele habar n-au
că n-ar trebui să le placă computerele.
Părinții cred asta.
Noi părinții credem că informatica
e acea disciplină esoterică și ciudată
care aparține doar creatorilor misterioși,
care e la fel de îndepărtată
de viața cotidiană
ca și fizica nucleară.
Parţial au dreptate cu asta.
Sunt multe sintaxe și controale
și structuri de date
și algoritmi și practici,
protocoale și paradigme în programare.
Am reușit să facem calculatoarele
din ce în ce mai mici.
Am clădit straturi de abstractizare
unul peste altul
între om și mașină,
ajungând să nu mai știm
cum funcționează computerele
sau cum să comunicăm cu ele.
Ne învățăm copiii
cum funcționează corpurile noastre,
îi învățăm cum funcționează
un motor cu combustie
și chiar le spunem că dacă-și doresc,
pot deveni astronauți.
Dar când ei ne întreabă
„Ce e un algoritm tip bulă?”,
sau, „de unde știe calculatorul
ce se întâmplă când apăs play?”
„De unde știe ce film să-mi arate?”,
sau „Linda, Internetul e un loc?”.
Noi adulții devenim neobişnuit de tăcuți.
„E magie”, răspund unii dintre noi.
„E prea complicat”, răspund alții.
Ei bine, nu-i nici una din ele.
Nu e magie și nu e complicat.
Doar că totul s-a petrecut atât de repede.
Informaticienii au creat
aceste mașini uimitoare și superbe,
dar le-au făcut străine nouă,
la fel și limba ce-o vorbim cu ele
așa că nu mai știm
să comunicăm cu calculatoarele
fără interfețe sofisticate.
De asta nimeni nu și-a dat seama
că pe vremea când conjugam
verbe neregulate la franceză,
de fapt îmi exersam
capacitatea de a recunoaște tipare.
Pe când mă pasiona croșetatul,
de fapt urmam o secvență
de comenzi simbolice cu o periodicitate.
Iar căutările de-o viață
ale lui Bertrand Russell
îmi foloseau să găsesc limbajul corect
între engleză și matematică
și să-i găsesc locul
în interiorul unui computer.
Eram un programator,
dar nimeni nu știa asta.
Copiii de azi, dau click-uri, glisează
și-și fac drum doar prin atingere.
Dar dacă nu le oferim unelte
să facă lucruri cu computerele,
vom crește doar consumatori,
în locul unor creatori.
Așa am ajuns la această fetiță mică.
O cheamă Ruby și are 6 ani.
E neînfricată, creativă
și puțin autoritară.
De câte ori dau peste o problemă
și încerc să mă învăț pe mine programare:
„ce e designul orientat pe obiecte
sau colectarea deşeurilor?”
Încerc să-mi dau seama cum ar explica
o fetiță de 6 ani această problemă.
Am scris o carte despre ea
și am ilustrat-o
și am învățat de la Ruby următoarele:
m-a învățat că n-ar trebui să-ți fie teamă
de gândacii de sub pat
şi că până și cea mai mare problemă
e doar un grup de probleme mai mici.
Ruby m-a prezentat prietenilor ei,
partea divers colorată
a culturii internetului.
Are prieteni ca Snow Leopard,
– foarte frumos,
dar nu se prea joacă cu ceilalți copii –
roboței verzi foarte prietenoși,
dar extrem de dezordonați,
apoi mai e pinguinul Linux
care e groaznic de eficient,
dar mai greu de priceput.
Mai are vulpițe idealiste ș.a.m.d.
În lumea lui Ruby
înveți tehnologie prin joc.
De exemplu computerele sunt foarte bune
la sarcini repetitive
așa că Ruby învață bucle cam așa:
iată mișcarea de dans favorită a lui Ruby:
„pac, pac, bum, bum, pac, pac și sari.”
Înveți bucle „counter” (de numărare)
repetând asta de 4 ori.
Înveți bucle „while” (tr. în timp ce)
repetând secvența
în timp ce stau pe un picior.
Înveți bucle „until” (tr. până când)
repetând secvența
până când mama se enervează de tot.
(Râsete)
Mai ales înveți
că nu există răspunsuri clare.
Când mi-a venit ideea prietenilor
din lumea lui Ruby,
aveam nevoie
să aflu de la copii cum o percep
și ce întrebări au
și organizam sesiuni de testare prin joc.
Începeam prin a le arăta copiilor
aceste 4 poze.
Le arătam o fotografie a unei mașini,
o băcănie, un câine
și o toaletă.
Întrebam: „Care dintre ele
credeți că e un computer?”
Erau foarte rezervați și răspundeau:
„Niciunul nu e un computer.”
„Știu ce-i aia un computer:
e cutia aia strălucitoare
lângă care stau mama și tata
prea mult timp.”
Apoi povesteam
și descopeream că, de fapt,
mașina e un computer
că are un sistem de navigare în interior.
Câinele? Câinele
n-o fi computer,
dar are o zgardă și zgarda
ar putea avea un computer încorporat.
Băcăniile au multe feluri de computere
cum ar fi casele de marcat
sau alarma pentru hoți.
Copii, știți ce?
În Japonia toaletele sunt computere
și exista chiar și hackeri
ce le atacă.
(Râsete)
Mergem mai departe
și le dau aceste stickere micuțe
cu butoane on/off pe ele
și le spun:
„Azi aveți capacitatea magică
să transformați orice lucru
din camera asta într-un computer.”
Iar copiii spun:
„Pare chiar destul de greu.
Nu știu cum să fac așa ceva.”
Dar le spun: „Nu vă speriați,
nici părinții voștri nu știu răspunsul.
Ei abia au început să afle
despre lucrul ăsta
numit „Internetul tuturor lucrurilor”.
Dar voi copii, voi veți fi cei
care veți ajunge să trăiți
într-o lume în care orice e un computer.”
Și o fetiță a venit la mine
și-a luat un far de bicicletă și a spus:
„Dacă farul ăsta ar fi un computer,
ar schimba culorile.”
„O idee foarte bună, i-am spus eu.
Ce-ar mai putea face?”
S-a gândit o vreme
și a spus:
„Dacă farul ăsta ar fi un computer
m-aș duce cu tata
într-o excursie cu bicicleta
și am dormi într-un cort
și farul ăsta ar fi
și proiector de filme.”
Ăsta e momentul pe care-l caut
momentul în care copilul realizează
că lumea încă nu e pregătită
și că asta e o modalitate grozavă
de a o pregăti prin crearea tehnologiei
și că fiecare din noi
poate lua parte la această schimbare.
Până la urmă am construit un computer.
Așa i-am cunoscut pe autoritarul CPU
și pe folositorii RAM și ROM
care ne ajută să reținem lucruri.
După ce ne-am asamblat computerul,
am creat și o aplicație pe el.
Favorita mea e cea a unui băiețel 6 ani
care visează să fie astronaut.
Băiețelul are niște căști uriașe pe urechi
și e complet absorbit
de micul său de computer hârtie,
pentru că și-a construit propria aplicație
de călătorie interplanetară.
Iar tatăl său, astronautul singuratic
de pe orbita lui Marte,
e în cealaltă parte a camerei
iar misiunea băiețelului
e să-l readucă pe tată,
teafăr, înapoi pe Pământ.
Acești copii vor privi cu totul altfel
decât noi lumea
și modul în care noi o construim
cu ajutorul tehnologiei.
Cu cât facem lumea tehnologiei mai
accesibilă, mai incluzivă și mai diversă,
cu atât mai colorată și mai bună
va arăta lumea noastră.
Imaginați-vă împreună cu mine
o lume în care poveștile ce le spunem
despre cum se fac lucrurile
nu includ numai băieți
de 20 și ceva de ani din Silicon Valley,
dar și școlărițe kenyene
și bibliotecare norvegiene.
Imaginați-vă o lume
în care micuțele Ada Lovelace de mâine
care trăiesc în realitatea permanentă
dată de 1 și 0,
devin optimiste şi curajoase
în privinţa tehnologiei.
Ele îşi însuşesc puterile și
oportunitățile, dar și limitările lumii,
o lume a tehnologiei care e minunată,
distractivă și puțin ciudată.
Pe când eram mică,
îmi doream să devin povestitor.
Adoram lumile imaginare
și cel mai mult îmi plăcea
să mă trezesc dimineața
în Moominvalley.
După amiaza aveam treabă cu Tatooines.
Iar serile, mergeam la culcare în Narnia.
Programarea s-a dovedit a fi
profesia perfectă pentru mine.
Și acum creez lumi.
În loc de povesti,
le fac din cod informatic.
Programarea îmi dă puterea uimitoare
de a-mi clădi propriul univers
cu propriile reguli, paradigme
și obiceiuri,
să creez ceva din nimic
doar prin puterea logicii.
Vă mulțumesc.
(Aplauze)