Vreau să vă prezint o nouă perspectivă.

Pare grandios și chiar așa este.

Am părăsit Irlanda ieri dimineață.

Am călătorit din Dublin la New York,

singură.

Dar, designul unui aeroport,

avion și terminal

oferă puțină independență
când ai 1.05m inălțime.

Pentru americani asta înseamnă 3'5''.

Am fost plimbată prin aeroport
de asistenți în scaunul cu rotile.

Eu nu am nevoie de un scaun cu rotile,

dar designul aeroportului

și slaba accesibilitate

face din acesta singurul
mod de a mă deplasa.

Cu geanta între picioare,

am fost împinsă prin control
de securitate, pre-verificare,

și am ajuns la îmbarcare.

Folosesc serviciile de accesibilitate
din aeroport

pentru că o mare parte a terminalului
nu este proiectată pentru mine.

Securitatea, de exemplu.

Nu sunt destul de puternică
pentru a-mi ridica geanta

de jos pe carusel.

Îmi este la nivelul ochilor.

Din motive de securitate,
cei care lucrează acolo nu mă pot ajuta

și nu pot ridica în locul meu.

Designul îmi limitează autonomia
și independența.

Dar pentru cei de înălțimea mea
a călători nu e în întregime un lucru rău.

Spațiul pentru picioare la economie,
e ca la clasa business.

(Râsete)

Uneori uit că sunt o persoană scundă.

Mediul și societatea îmi amintesc asta.

Este teribil să folosesc
o toaletă publică.

Intru în cabină

dar nu ajung la încuietoarea de pe ușă.

Sunt creativă și descurcăreață.

Caut un coș de gunoi
pe care să îl întorc invers.

Este sigur?

Nu prea.

Este igienic și sanitar?

Categoric nu.

Dar alternativa este mult mai rea.

Dacă asta nu merge, folosesc telefonul.

Imi dă un avantaj de câțiva centimetri,

și încerc să încui ușa cu iPhone-ul.

Acum, îmi imaginez că nu asta avea
în minte Jony Ive când a făcut iPhone-ul,

dar funcționează.

O alternativă este să abordez un străin.

Îmi cer exagerat scuze

și îi spun să aștepte
in fața cabinei mele.

Aceștia acceptă,

iar eu ies recunoscătoare

și absolut îngrozită,

și sper că ei nu observă

că ies din baie
fără să mă spăl pe mâini.

Am în fiecare zi la mine dezinfectant

pentru că chiuveta, săpunul,
uscătorul și oglinda

sunt prea sus.

Baia specială este oarecum o opțiune.

Acolo ajung la încuietoarea ușii,

chiuveta, săpunul,
uscătorul și oglinda.

Și totuși, nu pot să folosesc toaleta.

Este concepută în mod intenționat mai sus

pentru ca cei cu dizabilități
să treacă mai ușor.

Asta este ceva minunat și necesar,

dar când descriem un nou proiect
sau idee ca fiind accesibile,

ce înseamnă asta?

Pentru cine este accesibil?

Și căror nevoi nu corespunde?

Baia este un exemplu

de cum îmi este lezată demnitatea,

dar și mediul înconjurător
are un impact asupra mea,

de exemplu, să comand o cană de cafea.

Recunosc.

Beau mult prea multă cafea.

Comand cafea latte, slabă, cu vanilie,

dar încerc să mă dezvăț de sirop.

Dar cafeneaua
nu este proiectată bine,

cel puțin nu pentru mine.

Așteptând la coadă, stau lângă
frigiderul cu patiserie

iar chelnerul cheamă următoarea comandă.

Strigă: „Următorul, vă rog!”.

Nu mă pot vedea.

Persoana care stă la rând lângă mine
îi face semn

și toată lumea este jenată.

Comand cât pot de repede
și merg să îmi iau cafeaua.

Gândiți-vă puțin.

Unde o pun?

Sus și fără capac.

Să iau o cană de cafea pe care am plătit-o

este o experiență foarte periculoasă.

Designul influențiază și hainele
pe care vreau să le port.

Vreau haine care îmi reflectă
personalitatea.

Se găsesc greu la raioanele pentru copii.

Și adesea, hainele de femei
necesită prea multe modificări.

Vreau pantofi care reflectă maturitate,
profesionalism și sofisticare.

Dar primesc adidași cu arici
și păpuci cu luminițe.

Nu, nu sunt total împotriva
papucilor cu luminițe.

(Râsete)

Dar designul afectează
și lucruri simple

precum statul pe scaun.

Nu pot să mă așez cu grație.

Din cauza înălțimii scaunelor,

trebuie să mă târăsc pe mâini și genunchi

ca să urc pe scaun,

în același timp fiind conștientă
că s-ar putea răsturna în orice clipă.

Dar în timp ce designul mă afectează

fie că e un scaun, o toaletă,
o cafenea sau haine,

mă bazez și beneficiez

de bunătatea străinilor.

Dar nu toată lumea e politicoasă.

Mi se reamintește că sunt scundă

când cineva mă arată cu degetul,

se uită la mine,

râde,

îmi pune porecle

sau îmi face poză.

Asta se întâmplă aproape în fiecare zi.

Social media mi-a dat oportunitatea

și locul unde să am ceva de spus
ca blogger și un activist,

dar sunt și stresată

pentru că aș putea ajunge o caricatură

sau o senzație virală,

totul fără acordul meu.

În momentul acesta,

aș vrea să clarificăm ceva.

Cuvântul „pitic” este o insultă.

A apărut în perioada circurilor
și a spectacolelor cu ciudați.

Societatea a evoluat.

Ar trebui și vocabularul.

Limbajul este o armă puternică.

Nu doar ne definește societatea.

O modelează.

Sunt foarte mândră
că sunt o persoană scundă,

că am moștenit nanismul.

Dar sunt foarte mândră să fiu Sinead.

Achondroplastia este cea mai cunoscută
formă de nanism.

Achondroplasia se traduce 
„fără formare de cartilaj”.

Am membre scurte și caracteristici
faciale specifice nanismului,

fruntea și nasul.

Nu îmi pot îndrepta mâinile,

dar îmi pot linge cotul.

Nu o să vă arăt asta.

Achondroplastia apare
la 1 din 20.000 de nașteri.

80% din oamenii scunzi
au părinți de înălțime normală.

Asta înseamnă că oricare dintre noi
poate avea un copil cu această maladie.

Totuși, eu am moștenit-o de la tata.

Vreau să vă arăt o poză cu familia mea.

Mama are o înălțime normală,

tata este scund

iar eu sunt cea mai mare
dintre cei cinci copii.

Am trei surori și un frate.

Toți au o înălțime normală.

Sunt foarte norocoasă că m-am născut
în această familie

care mi-a cultivat
curiozitatea și tenacitatea,

care m-a protejat de răutatea
și ignoranța străinilor

și care m-a înarmat cu forța,
creativitatea și încrederea

de care am avut nevoie
pentru a trăi în societate.

Dacă ar fi să spun un motiv
pentru care am succes,

este pentru că am fost
și sunt un copil iubit,

un copil iubit,
obraznic și cu mult sarcasm,

cu toate acestea, un copil iubit.

Făcându-vă o idee
despre ceea ce sunt eu astăzi,

am vrut să vă ofer o nouă perspectivă.

Am vrut să provoc ideea

cum că designul este doar un mod
de a crea funcționalitate și frumusețe.

Designul influențiază
viețile oamenilor,

viețile tuturor.

Prin design ne putem simți
integrați în lume,

dar este și un mod
prin care putem susține demnitatea

și drepturile unui om.

Designul poate provoca,
de asemenea, vulnerabilitate

unui grup ale cărui nevoi
nu sunt luate în considerare.

Astăzi, vreau să vă provoc percepțiile.

Pentru cine nu proiectăm?

Cum le putem face auzite vocile

și experiențele?

Care este următorul pas?

Designul este un privilegiu enorm,

dar este și o mai mare responsabilitate.

Vreau să vă deschideți ochii.

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)