Imaginează-ți că te plimbi într-o pădure. Bănuiesc că te gândești la o serie de copaci, pe care noi pădurarii o numim arboret, cu trunchiuri masive și coroane frumoase. Da, copacii constituie baza pădurii, dar pădurea e mai mult decât putem vedea, iar astăzi vreau să schimb modul în care vedem pădurile. Vedeți, sub pământ este această altă lume, o lume de căi biologice infinite care conectează copacii și îi ajută să comunice și face ca pădurea să se comporte ca un singur organism. V-ar putea aduce aminte de un soi de inteligență. Cum de știu toate astea? Iată povestea mea. Am crescut în pădurile din British Columbia. Obișnuiam să mă întind pe solul pădurii și să privesc sus la coroanele copacilor. Erau uriași. Bunicul meu era și el uriaș. El era un tăietor de lemne și obișnuia să taie selectiv lemn de cedru din pădurea tropicală internă. Bunicul m-a învățat despre căile tăcute și coerente ale pădurilor și cum familia mea era strâns legată de ele. Așadar am urmat pașii bunicului. Amândoi aveam această curiozitate legată de pădure, iar primul meu mare moment a fost la latrina de lângă lac. Săracul nostru câine Jigs a alunecat și a căzut în groapă. Așa că bunicul a fugit cu lopata să-l salveze pe săracul câine. Era acolo jos înotând în murdărie. În timp ce bunicul săpa în solul pădurii, eu am rămas fascinată de rădăcini, și sub ele, ceea ce am învățat mai târziu că se numea miceliu alb iar sub acesta, orizonturile minerale, roșii și galbene. Într-un final am reușit să salvăm câinele, dar acela a fost momentul în care am realizat că acea paletă de rădăcini și sol era adevărata fundație a pădurii. Am vrut să știu mai multe. Așadar am studiat silvicultura. Dar în curând m-am trezit lucrând alături de oamenii puternici la conducerea recoltărilor comerciale. Amploarea defrișărilor era alarmantă, și în curând m-am văzut luptându-mă cu rolul meu în toate acestea. Nu numai asta, dar stropirea și tăierea plopilor și mestecenilor pentru a face loc pinilor și brazilor care sunt mai valoroși comercial era uimitoare. Părea că nimic nu poate opri neobosita mașinărie industrială. Așadar m-am întors la școală ca să studiez cealaltă lume a mea. Vedeți, oamenii de știință doar ce descoperiseră în laboratoare in vitro că o rădăcină de pui de pin poate trasmite carbon altei rădăcini pui de pin. Dar acesta a fost în laborator, și mă întrebam dacă se poate întâmpla şi în păduri reale? M-am gândit că răspunsul este da. Și copacii din păduri reale pot transmite informație sub pământ. Dar aceasta era cu adevărat controversat, iar unii au crezut că înnebunisem, așa că mi-a fost foarte greu să obțin fonduri pentru cercetare. Dar am perseverat și într-un final am făcut câteva experimente în adâncul pădurii acum 25 de ani. Am plantat 80 de copii din trei specii: mesteacăn de hârtie, brad Douglas și cedar roșu vestic. M-am gândit că mesteacănul și bradul vor fi conectați prin rețele subterane dar nu şi cedarul. Era în lumea sa diferită. Deci mi-am adunat aparatura, dar nu aveam bani, aşa că a trebuit să mă descurc ieftin. Am mers la compania Canadian Tire... (Răsete) și am cumpărat câteva folii de plastic, bandă adezivă şi pânză pentru paravane de umbră, un cronometru, un costum de hârtie şi o mască de gaz. Și apoi am împrumutat nişte lucruri de înaltă tehnologie de la universitate: un contor Geiger, un contor de scincilaţie, un spectrometru de masă, microscoape. Apoi am luat nişte lucruri destul de periculoase: seringi pline cu gaz de dioxid de carbon cu carbon-14 radioactiv şi nişte sticle de presiune ridicată cu gaz de dioxid de carbon cu izotopului stabil carbon-13. Dar mi s-a dat permisiunea legal. (Râsete) Am uitat niște lucruri, lucruri importante: spray-ul pentru insecte, spray-ul împotriva urșilor, filtrele pentru masca de gaz. Ei bine. În prima zi a experimentului, am ieșit pe parcela noastră şi am fost alungaţi de un urs grizzly şi puiul ei. Şi nu aveam spray împotriva urșilor. Dar ştiţi, acesta este modul în care se desfășoară cercetarea pădurilor în Canada. (Râsete) Așa că am venit înapoi a doua zi, iar mama grizzly şi puiul ei plecaseră. De data asta, am început cu adevărat, m-am îmbrăcat în costumul de hârtie, mi-am pus masca de gaz, și apoi am aşezat foliile de plastic peste copacii mei. Am scos seringile mele uriaşe şi am injectat foliile cu gazul de dioxid de carbon cu izotopul marcat, prima dată mesteacănul. Am injectat gazul radioactiv cu carbon-14, în folia mesteacănului. Iar apoi la brad, am injectat gazul de dioxid de carbon cu izotopul stabil carbon-13. Am folosit doi izotopi, deoarece mă întrebam dacă există comunicare în două direcții între aceste specii. Am ajuns la ultima folie, copia cu numărul 80, iar dintr-o dată a reapărut mama grizzly. A început să mă fugărească, şi aveam seringile deasupra capului, și alungam ţânţarii, și după ce am sărit în camion, m-am gândit: „Din acest motiv preferă unii studiile în laborator." (Râsete) Am aşteptat o oră. Mă gândeam că o să dureze până când copacii vor absorbi dioxidul de carbon prin fotosinteză până îl transformă în zaharuri, îl trimit în jos în rădăcini, şi poate, am emis ipoteza, că transferă acel carbon pe sub pământ vecinilor. După ce ora a trecut, am coborât geamul şi m-am uitat după mama grizzly. Ce bine, era acolo mâncându-și afinele. Aşadar am ieşit din camion şi m-am apucat de lucru. M-am dus la prima folie cu mesteacăn şi am dat folia jos. I-am controlat frunzele cu contorul Geiger. Kkhh! Perfect. Mesteacănul a preluat gazele radioactive. Apoi momentul adevărului. Am mers la brad. I-am dat folia jos. I-am controlat acele cu contorul Geiger şi am auzit cel mai frumos sunet. Kkhh! Era sunetul mesteacănului vorbind cu bradul, measteacănul spunea: „Bună, te pot ajuta cu ceva?” Iar bradul răspundea: „Da, îmi poți trimite niște carbon de la tine? Pentru că cineva m-a acoperit cu un paravan pentru umbră.” Am mers la cedar şi i-am controlat frunzele cu contorul Geiger, și precum am bănuit, tăcere. Cedarul a rămas în lumea lui. Nu era conectat în rețeaua ce lega mesteacănul şi bradul. Eram atât entuziasmată, încât am fugit de la parcelă la parcelă și am verificat toate cele 80 de copii. Dovezile erau clare. C-13 şi C-14 îmi arătau că mesteacănul de hârtie şi bradul Douglas erau într-o conversaţie aprinsă în ambele direcții. Se pare că în acea perioadă a anului, în vară, mesteacănul trimitea mai mult carbon bradului decât primea de la acesta mai ales când bradul era în umbră. Și apoi, în experimentele de mai târziu, am constat inversul: bradul trimitea mai mult carbon mesteacănului decât primea de la acesta, iar asta pentru că bradul încă mai creștea, în timp ce mesteacănul nu avea frunze. Deci se pare că cele două specii erau interdependente, ca ying şi yang. Iar în acel moment, totul a devenit mai clar pentru mine. Știam că am găsit ceva important, ceva care va schimba modul în care privim cum copacii interacționează în păduri, nu numai ca competitori, dar și ca cooperatori de asemenea. Şi am găsit dovezi solide a acestei reţele masive de comunicări subterane, o altă lume. Aşadar am crezut și am sperat cu adevărat că descoperirea mea va schimba felul în care practicăm silvicultura de la defrișări şi tratări cu erbicide la metode mai holistice şi durabile, metode care erau mai ieftine şi mai practice. Dar ce mă gândeam eu? O să revin la acest subiect. Deci cum facem cercetare în sisteme complexe precum pădurile? Ca silvicultori trebuie să ne facem cercetarea în păduri, şi asta poate fi chiar greu, după cum v-am arătat. Și trebuie să fim foarte buni la fugit de urși. Dar în general, trebuie să perseverăm în ciuda tuturor provocărilor. Și trebuie să ne urmăm intuiția şi experienţele şi să punem întrebări foarte bune. Apoi trebuie să ne adunăm datele şi să le verificăm. Cât despre mine, am realizat şi publicat sute de experimente din pădure. Cele mai vechi plantaţii experimentale au acum peste 30 de ani. Le puteţi verifica. Aşa funcţionează știința în silvicultură. Și acum vreau să vorbesc despre ştiinţă. Cum comunicau mesteacănul de hârtie și bradul Douglas? Se pare că ei conversau nu numai în limbajul de carbon, ci şi în azot şi fosfor și apă și semnale de apărare și alele chimice şi hormoni... informație. Și trebuie să vă spun că înaintea mea oamenii de ştiinţă credeau că această simbioză reciprocă subterană numită micoriză era implicată. Micoriză înseamnă literalmente „rădăcină de ciupercă”. Le puteţi vedea organele reproducătoare când vă plimbaţi prin pădure. Acestea sunt ciupercile. Ciupercile sunt însă numai vârful icebergului, deoarece din acele tulpini ies fire de ciupercă care formează un miceliu, şi acel miceliu infectează şi colonizează rădăcinile tuturor copacilor şi plantelor. Iar acolo unde celulele ciupercii interacţionează cu celulele rădăcinii are loc un schimb de carbon pentru nutrienți, şi acea ciupercă obţine acei nutrienți crescând prin pământ şi acoperirea fiecare particulă de sol. Reţeaua este atât de densă încât pot fi sute de kilometri de miceliu sub un singur picior. Și nu numai asta, dar acel miceliu conectează diferiți indivizi din pădure, nu numai indivizi din aceeași specie, dar și din specii diferite, precum mesteacănul şi bradul, şi funcţionează asemănător cu internetul. Ca toate celelalte reţele, reţelele de microză au noduri şi legături. Am făcut această hartă prin examinarea secvențelor scurte de ADN a fiecărui copac şi individ de ciupercă pe un petic de pădure brad Douglas. În acestă imagine cercurile reprezintă bradul Douglas sau nodurile, iar liniile reprezintă autostrăzile interconectate de ciupercă, sau legăturile. Nodurile cele mai mari şi întunecate reprezintă nodurile cele mai aglomerate. Le numim pe acestea copaci distribuitori sau mai afectuos, copaci mamă, deoarece se pare că acei copaci distribuitori îi hrănesc pe puieţii lor, pe cei care cresc în subarboret. Şi dacă puteţi vedea acele puncte galbene, acelea reprezintă puieții tineri care s-au stabilit în cadrul rețelei de copaci mamă. Într-o singură pădure, un copac mamă poate fi conectat cu sute de alți copaci. ȘI utilizând izotopul nostru marcat, am descoperit că acei copaci mamă vor trimite excesul lor de carbon prin intermediul rețelei de micoriză la puieții din subarboret, și am asociat acestea cu creşterea ratei de supravieţuire a puieților de patru ori. Cu toții ştim că îi favorizăm pe proprii noştri copii, şi m-am întrebat dacă bradul Douglas îi recunoaşte pe ai lui, ca mama grizzly și puiul ei? Aşadar am făcut un experiment și am plantat copaci mamă cu puieți înrudiți și străini. Și chiar se pare că îi recunosc pe cei înrudiți. Copacii mamă îi colonizează pe cei înrudiți cu reţele mai mari de micoriză. Le trimit mai mult carbon pe sub pământ. Își și reduc propria lor concurenţă în rădăcini pentru a face loc copiilor lor. Când copacii mamă sunt răniţi sau pe moarte, trimit de asemenea mesaje de înţelepciune următoarei generaţii de puieți. Am folosit izotopi marcați pentru a urmări mișcarea carbonului de la un copac mamă rănit prin trunchi, în reţeaua de microză şi în puieții învecinați, nu numai carbon, dar şi semnale de apărare. Iar aceste două componente au crescut rezistenţa acelor puieți la factorii de stres din viitor. Deci copacii vorbesc. (Aplauze) Mulţumesc. Prin conversaţii constante, au sporit rezistenţa întregii comunităţi. Vă reaminteşte probabil de comunităţi noastre sociale şi de familiile noastre, cel puţin de unele familii. (Râsete) Să revenim la punctul iniţial. Pădurile nu sunt numai colecții de arbori, sunt sisteme complexe cu distribuitori şi reţele care se suprapun şi conectează copacii și le permit să comunice, şi le oferă căi de feedback şi adaptare, iar asta îi dă pădurii rezilienţă. Asta pentru că există mulţi copaci distribuitori şi reţele suprapuse. Dar ele pot fi şi vulnerabile, vulnerabile nu numai la perturbări naturale precum gândacii de scoarţă care atacă preferențial copacii mari și bătrâni, dar și tăierea copacilor de înaltă calitate și defrișările. Vedeți, se pot tăia unul sau doi copaci distribuitori, dar se ajunge la un moment critic, pentru că arborii distribuitori sunt ca niturile unui avion. Se pot scoate unu sau doi și avionul încă va zbura, dar dacă scoți prea mulți, sau poate pe cel care ţine aripile, atunci tot sistemul se prăbuşește. Deci, cum priviți acum pădurile? Diferit? (Audienţa) Da. Super. Mă bucur. Aminitiţi-vă ce am spus mai devreme, că speram ca cercetarea mea, descoperirile mele vor schimba modul în care se practică silvicultura. Am verificat cu 30 de ani mai târziu aici în vestul Canadei. Asta este la aproximativ la 100 de kilometri vest de noi, chiar la graniţa cu Parcul Naţional Banff. Sunt o mulţime de defrişări. Nu mai este atât de virgină. În 2014, Institutul Mondial al Resurselor a raportat că în Canada în ultimul deceniu au avut loc cele mai mari perturbări forestiere dintre toate țările din lume și pariez că ați crezut că era Brazilia. În Canada, este 3,6% pe an. După estimările mele, asta e de patru ori mai rapid decât ar fi sustenabil. Perturbările negative la această scară afectează ciclurile hidrologice, distrug habitatele faunei sălbatice şi emit gaze de seră înapoi în atmosferă, ceea ce creează mai multe perturbări și copaci devitalizaţi. Nu numai asta, dar continuăm să plantăm una sau două specii şi eliminăm plopii şi mestecenii. Aceste păduri simplificate sunt lipsite de complexitate şi sunt cu adevărat expuse la infecţii şi insecte. Iar în timp ce clima se schimbă, asta creează furtuna perfectă pentru evenimente extreme, precum epidemia masivă a gândacului de pin de munte care a traversat America de Nord, sau acel incendiu uriaș din ultimele luni din Alberta. Deci vreau să revin la întrebarea mea finală: în loc să ne slăbim pădurile, cum putem să le întărim și să le ajutăm să facă faţă schimbărilor climei. Cel mai bun lucru despre păduri ca sisteme complexe este că au o abilitate extraordinară de a se autovindeca. În experimentele noastre recente, am realizat că prin tăierea selectivă a pădurilor și păstrarea copacilor distribuitori și regenerarea la o diversitate de specii, gene şi genotipuri, aceste reţele de microză se regenerează foarte rapid. După toate acestea, aş vrea să vă las cu patru soluţii simple. Şi nu ne putem minți că acestea sunt prea complicate pentru a acționa. În primul rând, cu toții trebuie să ieșim în pădure. Trebuie să restabilim implicarea locală în propriile noastre păduri Cele mai multe dintre pădurile noastre acum sunt administrate printr-o abordare uniformă, dar o bună administrare a pădurilor necesită cunoaşterea condiţiilor locale. În al doilea rând, trebuie să salvăm pădurile noastre bătrâne. Acestea sunt depozite de gene și copaci mamă şi reţelele de micoriză. Acesta înseamnă mai puţine tăieri. Nu spun nu tăierilor, dar mai puţine tăieri. Şi în al treilea rând, când într-adevăr tăiem trebuie să păstrăm moştenirea, copacii mamă și reţelele, și pădurea, genele, ca să-și poată transmite înţelepciunea generaţiei următoare de copaci ca să poată face faţă factorilor de stres ce vor urma. Trebuie să fim ecologişti. Iar în final, în al patrulea rând, trebuie să ne regenerăm pădurile cu o diversitate de specii și genotipuri şi structuri prin plantare şi permiterea regenerării naturale. Trebuie să oferim Mamei Natură uneltele de care are nevoie pentru a-și folosi inteligența de a se autovindeca. Și trebuie să ne amintim că pădurile nu sunt doar o grămadă de copaci care concurează unul cu celălalt, sunt super-cooperatori. Deci înapoi la Jigs. Căderea lui Jigs în latrină mi-a arătat această altă lume și mi-a schimbat perspectiva asupra pădurilor. Sper ca astăzi să fi schimbat modul în care priviţi pădurile. Mulţumesc. (Aplauze)