Viaţa ne pune întrebări.

Probabil cea mai importantă este:

„Ce faci cu sentimentele
şi cu gândurile copleşitoare?”

Dacă te simţi ruşinat sau neliniştit,

viaţa tocmai te întreabă ceva.

Dacă eşti aici,
pe cale să susţii o prezentare TEDx

şi ai 1000 de gânduri,

ce faci în legătură cu asta?

Bună întrebare.

(Râsete)

Răspunsul la întrebările de acest fel

e sugestiv pentru traiectoria
vieţilor noastre,

fie că va fi una pozitivă

care ne duce spre prosperitate,
iubire, libertate, contribuţie,

fie negativă, spre patologie şi disperare.

Mă aflu aici ca să vă conving

că aveţi în voi
un răspuns grozav la acea întrebare

sau măcar sămânţa răspunsului.

Dar mai aveţi şi acea minte
arogantă, povestitoare,

care rezolvă probleme,
analizează,

acea minte critică dintre urechi,
care nu are răspunsuri

şi care te ademeneşte constant
să urmezi calea greşită.

Mă numesc Steve Hayes

şi în ultimii 30 de ani,
împreună cu colegii,

am studiat un mic grup
de procese psihologice

– etichetă pretenţioasă
pentru ce fac oamenii –

şi anume, flexibilitatea psihologică.

E o grupare de răspunsuri
la acea întrebare.

În peste 1000 de studii
am demonstrat

că flexibilitatea psihologică prezice

dacă vei dezvolta
o problemă de sănătate mintală:

anxietate, depresie, traumă.

Dacă ai una, prezice
că mai târziu vei avea două.

Prezice cât de severe sunt,

cât de cronice vor fi.

Şi nu doar atât

ci mai prezice şi multe alte lucruri
importante pentru noi

deşi ele nu ţin de psihopatologie.

Cum ar fi: ce fel de părinte vei fi,

ce fel de muncitor vei fi,

vei reuşi să-ţi depăşeşti
afecţiunile fizice?

Te vei ţine de programele
de recuperare fizică?

În orice are legătură cu mintea umană

flexibilitatea psihologică e relevantă.

În acest discurs

vreau să vă prezint ştiinţa
de la baza flexibilităţii psihologice,

pentru că am descoperit

cum să schimbăm aceste procese

în câteva sute de studii,

folosind terapia
de acceptare şi implicare,

sau TAI, dar nu doar TAI,

ci şi metode adiacente
care ţintesc flexibilitatea,

am demonstrat că le putem schimba

şi în momentul schimbării
traiectoriile negative ale acelor vieţi

devin pozitive, cu efecte în toate ariile
menţionate şi mult mai mult chiar.

Aşa că o să vă prezint

care sunt elementele
flexibilităţii psihologice.

Vă duc înapoi

la un moment din viaţa mea
de acum 34 de ani

când pentru prima dată
am virat decis în această direcţie.

Acum zeci de ani.

Acum 34 de ani, la 2 noaptea,

pe un covoraş maro-auriu

având corpul efectiv în această poziţie

şi cu mintea sigur în aceeaşi formă.

Avusesem 2-3 ani

de cădere în vrie

în iadul afecţiunii de panică.

S-a declanşat într-o şedinţă de birou

unde am fost forţat să privesc
profesori titulari încăierându-se,

cum doar animalele sălbatice
şi profesorii titulari o pot face.

(Râsete)

Şi nu-mi doream decât să-i implor
să se oprească,

şi când colo,
am avut primul atac de panică,

şi până ce restul să-şi dea seama,

nu mai puteam să scot
niciun sunet pe gură.

În şocul, oroarea şi ruşinea
acelui prim atac de panică în public,

am făcut tot ce era logic,
raţional şi de bun simţ

şi toate lucrurile patologice
pe care mintea te pune să le faci.

Am încercat să fug de anxietate,

am încercat să mă opun ei,

am încercat să mă ascund de ea.

Stăteam lângă uşă.

O priveam sosind,
îmi argumentam ieşirea,

îmi luam tranchilizantele
şi pe măsură ce făceam toate astea

atacurile de panică au crescut
în frecvenţă şi intensitate.

La început la serviciu,

mai apoi în călătorii,

apoi în restaurante,

şi mai apoi în săli de cinema,

în lifturi,

la primirea telefoanelor,

apoi în siguranţa căminului,

şi în cele din urmă trezit
la 2 noaptea dintr-un somn adânc

deja în miezul unui atac de panică.

Dar în acea noapte,
pe acel covoraş maro-auriu

în acea noapte

analizându-mi valurile de panică

şi senzaţiile corpului,

ceva era diferit.

În acea noapte a fost şi mai îngrozitor

dar oarecum satisfăcător,

pentru că nu aveam un atac de panică.

Muream de un atac de cord.

Aveam toate simptomele.

Senzaţia de greutate în piept

Dureri fulminante de-a lungul braţului.

Transpiram profuz.

Inima-mi bătea nebuneşte şi neregulat.

Şi am auzit aceeaşi voce de păianjen

„Trebuie să fugi.

Trebuie să te lupţi.
Trebuie să te ascunzi de anxietate.”

acum îmi spunea

„Sună.

Nu poţi conduce în starea asta

Eşti pe moarte.

Sună la urgenţe.

Sună la salvare.

Nu e o glumă. Sună.”

Şi totuşi, minutele se scurgeau
şi n-am sunat.

Am avut senzaţia că-mi părăsesc corpul
şi că mă privesc de sus

şi mi-am imaginat ce s-ar întâmpla
dacă aş suna.

Ca o serie de scene,
imagini dintr-un trailer de film,

ca la cinema când ţi se prezintă
filmul de săptămâna viitoare.

Auzeam sunetul celor de la urgenţe
urcând pe scări,

cum băteau în uşa subţire şi goală,

cursa ambulanţei,

tuburi şi fire,

privirea îngrijorată
de pe feţele asistentelor

în timp ce intram în sala de urgenţe,

şi ultima imagine, ultima scenă
a acestui trailer,

când realizam brusc
despre ce era vorba în acest film.

Am privit şi mi-am spus:

„O Doamne, te rog, nu asta.

Te rog, te rog!”

Pentru că în acea scenă finală,
stând pe targă în urgenţe,

iată că vine un doctor tânăr
– îl vedeam cu ochii minţii –

păşind mult prea relaxat.

Şi pe măsură ce se apropia
i-am văzut zâmbetul ironic.

Şi ştiam ce va urma.

S-a aplecat şi mi-a spus:

„Dr. Hayes,

nu ai un atac de cord,”

– şi rânjetul i se lărgea –

„ai un atac de panică.”

Şi ştiam că aşa e.

Ăsta era un nivel şi mai jos în iad.

Şi am urlat

cu o voce stranie, sugrumată.

A sunat cam aşa:

(Țipă)

Şi cum cădeam pe fundul prăpastiei

o altă uşă s-a deschis.

Nu ştiu cât timp trecuse,

dar câteva minute mai târziu,

dintr-un loc rar vizitat,
dar din adâncul meu,

dintr-o parte a mea
ascunsă privirii,

o parte mai spirituală

din adâncul sufletului, se poate spune,

am auzit nişte cuvinte
– sunt sigur de asta –

erau rostite clar, nu cuiva anume,
la 2 dimineaţa:

Am spus:

„Nu ştiu cine eşti,

dar se pare că-mi poţi face rău,

că mă poţi face să sufăr.

Dar un lucru nu poţi face:

nu mă poţi face să-mi neg experienţele.

Asta n-o poţi face.”

Şi corpul meu, mult mai tânăr pe atunci,
s-a opintit să se ridice

şi puteam să jur, după urma uscată
a lacrimilor de pe obraji,

că stătusem acolo mult timp.

Dar mă ridicasem cu o promisiune:

„Niciodată.

Niciodată nu voi fugi de mine.”

Nu ştiam cum îmi voi ţine acea promisiune.

Sincer şi acum învăţ.

N-aveam nici cea mai vagă idee

despre cum să-mi prezint
promisiunea în viaţa altora.

Am învăţat abia
în cadrul activităţii necesare

la Terapia prin acceptare
şi implicare, – sau TAI –

şi asta se întâmpla mult după.

Dar în aceşti 34 de ani
nu a trecut nici o singură zi

în care să-mi uit promisiunea.

Şi când stau aşa în faţa voastră

cum deja ştiţi
că e cel mai înţelept să stau

cu durerea şi suferinţa,

lucrurile încep să se îmtâmple.

Acum pot explica

ce ne spune ştiinţa
că este această postură.

Este deschidere emoţională.

Vom simţi ce e de simţit
chiar dacă ne e greu.

Înseamnă să fii capabil
să-ţi priveşti gândurile,

nu doar cu gândul.

Când te gândeşti, ele nu-s doar
în cap şi nu vezi nimic,

ci le observi acolo afară.

Înseamnă să te conectezi
cu acea latură mai spirituală a ta

şi de acolo să fii capabil
să-ţi îndrepţi atenţia

flexibil, fluid şi voluntar
spre ce e acolo şi merită observat.

Şi când observi ceva important,

să fii capabil să mergi spre acel lucru
cu braţele deschise

ca să poţi simţi şi face,
să poţi contribui şi participa.

Asta e flexibilitatea psihologică.

Ea se clădeşte pe sămânţa
care ştii că-i acolo

şi dacă-i spui pe nume

cred că vei înţelege
de ce acesta e cuvântul,

singurul cuvânt
pe care l-aş spune: Iubire.

Când stai cu tine însuţi
înţelegător, bun şi blând, cu dragoste,

viaţa ţi se deschide,

şi atunci te poţi îndrepta
spre rost şi ţel

şi spre cum să aduci
dragostea şi participarea

frumuseţea, contribuţia,
în vieţile altora.

Nu mi-am dat seama la început
că acest pivot spre suferinţă şi durere

era de fapt lipit de şold
ca şi pivotul spre rost şi ţel.

Nu văzusem la început.

Dar am început s-o observ la clienţii mei
când am început să lucrez la TAI.

Am început s-o observ în propria-mi viaţă.

Şi la doar câţiva ani de la debut
am avut revelaţia.

Pe atunci făcusem
câteva experimente cu TAI

şi începusem
să ţin cursuri de pregătire,

în deplasări şi întâlniri
cu grupuri mici de clinicieni,

predându-le despre munca noastră.

Ţineam un curs

şi aveam aceste valuri de anxietate,

care sunt perfect normale.

Şi azi am emoţii când ţin prelegeri.

Asta era în regulă. Înţeleg asta.

Pe bune. E tare.

Dar am mai avut un val.

Deodată m-am simţit ca şi cum
urma să izbucnesc în plâns

în faţa acelor clinicieni.

Că voi plânge incontrolabil.

M-am gândit: „Ce?”

Momentul a trecut şi mi-am ţinut cursul.

Nu m-am mai gândit la asta
pâna la următorul curs,

când am păţit la fel,

de data asta am avut prezenţa de spirit
să observ că mă simţeam foarte tânăr.

Şi m-am întrebat
în timp ce-mi ţineam cursul:

„Câţi ani ai?”

Şi răspunsul a venit: „Cam 8 - 9.”

Şi atunci o amintire mi-a răsărit,

ceva la care nu mă mai gândisem
de când mi se întâmplase

pe când aveam 8 - 9 ani.

Nu aveam timp s-o analizez
în timpul cursului

dar am făcut asta
în noaptea următoare, la hotel.

Mă aflam sub pat,

ascultând cum se certau părinţii mei
în camera alăturată.

Tata venise din nou târziu şi băut acasă.

Şi mama s-a luat de el că cheltuie
pe băutură puţinii bani ai familiei,

îi împuta defectele ca soţ şi ca tată.

Iar el spunea:

„Taci! Taci, că de nu!...”

şi ştiam că avea pumnii încleştaţi.

Apoi am auzit o izbitură îngrozitoare

şi pe mama ţipând.

Abia mai târziu am aflat

că măsuţa de cafea
zburase prin cameră.

Şi mă gândeam:

„Va fi şi sânge?

Oare o loveşte?”

Apoi mintea mea de băieţel
mi-a spus foarte clar aşa:

„Am să fac ceva.”

Şi mi-am dat seama că nu aveam ce face,

fără vreun risc.

Aşa că m-am ascuns şi mai bine,

m-am abţinut şi am plâns.

V-aţi prins?

Stau acolo şi privesc cum se bat
ca chiorii în secţia de psihologie

şi da, sunt îngrozit

şi da, mă simt speriat

şi tot ce vreau să fac e să plâng.

În secţia de psihologie?

(Râsete)

Pe bune?

Dar nu aveam acces la el.

Nu aveam loc pentru el.

Din cauza lui sunt eu psiholog

şi nici măcar nu ştiam.

M-am lăsat prins de articole,

de absolvire, de burse şi de realizări.

Iuhuuu!

Dar sunt aici pentru că el m-a rugat

să fac ceva.

În schimb eu i-am spus indirect
să se dea bătut:

„Fă linişte. Pleacă. Taci.”,

pe când fugeam, mă luptam şi mă ascundeam.

Era atât de dur şi de lipsit de iubire.

Faţă de cine? Faţă de mine
şi faţă de părţile din mine

care mă conectau cu scopul vieţii mele.

Pentru că rănim acolo unde ne pasă

şi ne pasă acolo unde ne rănim.

Aceşti doi pivoţi, aceste două
direcţii „spre” sunt acelaşi lucru.

Când stai cu tine însuţi,
chiar şi când ţi-e greu,

îţi arăţi iubirea faţă de tine

şi de-acolo îţi permiţi apoi să rişti

să arăţi lumii iubire,

să aduci frumuseţe în lume,
comunicare, contribuţie.

Observând asta
mi-am făcut încă o promisiune:

„Niciodată nu te voi respinge

şi nu voi respinge
nici mesajul tău despre scopul nostru.

N-o să-ţi cer să ţii un curs
sau să vorbeşti la TEDx,

(Râsete)

dar te vreau aici cu mine
pentru că mă faci blând.

Datorită ţie înţeleg de ce
viaţa mea e despre asta.”

Mesajul meu către voi este:

priviţi ştiinţa
flexibilităţii psihologice, o da,

dar priviţi cum vă poate informa
despre ce ştiţi deja,

şi anume dacă vă iubiţi pe voi
chiar când vă e greu,

veţi putea aduce iubire în lume
în modul în care doriţi voi să o aduceţi.

Şi asta e important.

Ştiţi asta.

O ştie şi copilul de 8 ani
din voi care plânge.

Toţi o ştim.

Pentru că dragostea nu e totul,

ci e chiar singurul lucru.

Vă mulţumesc.
Sper că v-am fost de folos.

(Aplauze)