Ce drepturi au oamenii și de unde provin ele? Cui îi revine puterea de a decide pentru alții și cu ce drept? Cum putem organiza societatea pentru a satisface nevoile oamenilor? Aceste întrebări frământau o națiune întreagă în timpul Revoluției Franceze. Până la sfârșitul secolului XVIII, Europa a suferit o schimbare intelectuală și culturală profundă cunoscută drept Iluminism. Filozofii și artiștii au promovat libertatea rațiunii și a omului în locul tradiției și religiei. Ascensiunea clasei de mijloc și a materialelor tipărite au încurajat conștiința politică, iar Revoluția Americană a transformat o fostă colonie engleză într-o republică independentă. Totuși, Franța, una din cele mai mari și mai bogate țări din Europa, era încă guvernată de sistemul antic al celor trei clase sociale rigide numite „stări”. Regele Luis al XVI-lea și-a bazat autoritatea pe dreptul divin și a acordat privilegii speciale primelor două clase, clerului catolic și nobililor. Cea de-a treia, clasa de mijloc a comercianților și a meșteșugarilor, precum și peste 20 de milioane de țărani, avea mai puțină influență și ei erau singurii ce plăteau taxele, nu doar regelui, dar și altor clase. În anii cu recoltă săracă, taxarea putea lăsa țăranii aproape fără nimic, în timp ce regele și nobilii trăiau din plin din averea lor. Dar pe măsură ce Franța se afunda în datorii din cauza susținerii Revoluției Americane și a lungului război cu Anglia, se simțea nevoia de schimbare. Regele Luis l-a desemnat pe Jacques Necker, ministru al finanțelor, care a făcut presiuni asupra reformei taxelor și a câștigat susținerea publică prin publicarea deschisă a finanțelor guvernului. Însă consilierii regelui s-au opus ferm împotriva acestor inițiative. Căutând cu disperare o soluție, regele a cerut o întrunire cu Adunarea Statelor Generale, un consiliu cu reprezentanții celor trei ordine, pentru prima dată în 175 de ani. Deși cea de-a treia clasă reprezenta 98% din populația franceză, votul ei era egal cu cel al celorlalte două clase. În mod previzibil, ambele clase superioare pledau pentru păstrarea privilegiilor. Realizând că nu vor avea o reprezentare echitabilă, cea de-a treia clasă s-a declarat drept Adunare Națională și au promis elaborarea unei noi constituții cu sau fără celelalte clase. Regele Luis le-a poruncit primelor două clase să se întâlnească cu Adunarea Națională, destituindu-l și pe Necker, renumitul său ministru al finanțelor. Drept răspuns, mii de parizieni indignați s-au alăturat soldaților ce susțineau atacarea închisorii Bastilia, un simbol al puterii regale și un mare depozit de arme. Revoluția a început. În timp ce revolta s-a răspândit prin toată țara, regimul feudal a fost abolit. Declarația Adunării cu privire la Drepturile Omului și ale Cetățeanului proclama o idee radicală pentru acele timpuri: drepturile și libertățile omului erau fundamentale pentru natura umană și guvernul exista doar pentru a le proteja. Fiindcă nu mai aveau privilegii, mulți nobili au fugit în străinătate, rugând conducătorii străini să invadeze Franța și să restabilească ordinea. Și în timp ce Luis rămânea marioneta monarhiei constituționale, el se temea pentru viitorul său. În 1791, a încercat să fugă din țară, însă a fost prins. Încercarea de a evada a distrus încrederea oamenilor în rege. Familia regală a fost arestată, iar regele a fost acuzat de trădare. După proces, regele cândva venerat, a fost decapitat în public, marcând sfârșitul unei monarhii de o mie de ani și finalizând, la 21 septembrie, declarația primei republici franceze, guvernată de motto-ul „libertate, egalitate, fraternitate". Nouă luni mai târziu, regina Maria Antoaneta, o străină poreclită drept „Doamna Deficit” pentru reputația ei extravagantă, a fost executată și ea. Însă revoluția nu s-a terminat aici. Unii lideri, nemulțumiți doar de schimbarea guvernului, voiau să transforme complet societatea franceză – religia, numele străzilor, chiar și calendarul acesteia. În timp ce se formau multe grupări, extremiștii iacobini în frunte cu Maximilien Robespierre au lansat un regim al terorii pentru a suprima cel mai mic dezacord, executând peste 20.000 de oameni înainte de prăbușirea iacobinilor. Între timp, Franța s-a trezit în război cu monarhiile vecine ce încercau să suprime revoluția înainte de a se răspândi. În acel haos, un general numit Napoleon Bonaparte a preluat conducerea, devenind împărat și afirmând că va apăra valorile democratice ale revoluției. Până la urmă, revoluția a schimbat trei constituții și cinci guverne în zece ani, urmate de decenii de alternare între monarhie și revoltă înainte de formarea următoarei republici în 1871. Și în timp ce sărbătorim idealurile Revoluției Franceze, noi încă ne confruntăm cu multe întrebări esențiale de acum două secole.