Războiul a făcut parte din viața mea dintotdeauna. M-am născut în Afghanistan, la doar șase luni după invazia sovietică și deși s-ar crede că eram prea mică să înțeleg ce se întâmplă, am resimțit profund suferința și frica din preajma mea. Acele experiențe timpurii au schimbat modul în care văd războiul și conflictul. Am învățat că atunci când oamenii au o problemă fundamentală în joc, pentru cei mai mulți dintre ei, a ceda nu este o opțiune. Pentru acest fel de conflicte când drepturile omului sunt încălcate când țările sunt ocupate, când oamenii sunt asupriți și umiliți, aceștia au nevoie de un mod puternic de a rezista și de a riposta. Asta înseamnă că indiferent cât de distructivă și îngrozitoare este violența, dacă oamenii o văd ca fiind unica lor soluție, o vor folosi. Pe majoritatea dintre noi ne îngrijorează nivelul de violență din lume. Dar nu vom opri războiul spunându-le oamenilor că violența este un lucru imoral. În schimb, trebuie să le oferim un instrument care este cel puțin la fel de puternic și de eficient ca violența. Cu asta mă ocup eu. În ultimii 13 ani am învățat oameni aflați în unele dintre cele mai dificile situații din întreaga lume cum să folosească lupta nonviolentă într-un conflict. Majoritatea oamenilor asociază acest tip de acțiuni cu Gandhi și Martin Luther King Dar oamenii folosesc de mii de ani acțiuni nonviolente. De fapt, majoritatea drepturilor pe care le avem acum în această țară ca femei, ca minorități, ca muncitori, ca oameni cu orientări sexuale diferite și cetățeni preocupați de mediul înconjurător aceste drepturi nu ne-au fost înmânate. Au fost câștigate de oameni care au luptat pentru ele și care s-au sacrificat pentru ele. Dar pentru că nu am învățat din această istorie, lupta nonviolentă ca tehnică este în sens larg înțeleasă greșit. M-am întâlnit recent cu un grup de activiști etiopieni și mi-au spus ceva ce mi se spune des. Spuneau că au încercat deja acțini nonviolente și că nu au funcționat. Cu ani în urmă au suținut un protest. Guvernul a arestat pe toată lumea și acela a fost sfârșitul acțiunii. Ideea că lupta nonviolentă este egal cu protestele de stradă este o problemă reală. Pentru că, deși protestele pot fi o cale bună de a arăta că oamenii vor schimbare, singure, nu prea creează schimbare, cel puțin nu schimbare fundamentală. (Râsete) Adversarii puternici nu le vor da oamenilor ceea ce vor doar pentru că au cerut frumos... sau nu chiar atât de frumos. (Râsete) Lupta nonviolentă funcționează prin distrugerea unui adversar, nu fizic, dar prin a identifica instituțiile de care adversarul are nevoie pentru a supraviețui și refuzându-i apoi acele surse de putere. Activiștii nonviolenți pot neutraliza armata provocând soldații să dezerteze. Pot destabiliza economia prin greve și boicoturi. Pot sfida propaganda guvernamentală prin crearea unei alternative media. Există diverse metode care pot fi folosite Colegul și mentorul meu, Gene Sharp, a identificat 198 de metode de acțiuni nonviolente. Iar protestul este doar una. Să vă dau un exemplu recent. Până acum câteva luni, Guatemala era condusă de foști oficiali militari corupți cu legături în crima organizată. Oamenii erau conștienți de asta, dar majoritatea se simțeau lipsiți de putere pentru a face ceva, până când un grup de cetățeni, doar 12 oameni obișnuiți, au făcut apel pe Facebook către prietenii lor să se întâlnească în piața centrală, purtând pancarte cu un mesaj: „Renuncia YA” Demisionează și gata. Spre surprinderea lor, s-au adunat 30,000 de oameni. Au rămas acolo luni de zile, în timp ce protestele s-au răspândit în țară La un moment dat, organizatorii au livrat sute de ouă în fața mai multor clădiri guvernamentale cu un mesaj: „Dacă nu aveți huevos” -- ouă -- „pentru a opri corupții să candideze, vă putem împrumuta.” (Râsete) (Aplauze) Președintele Molina a răspuns jurând că niciodată nu vor demisiona. Iar activiștii și-au dat seama că nu mai pot doar să protesteze și să-i ceară președintelui demisia. Trebuiau să-l lase fără o altă opțiune. Așa că au organizat o grevă generală, în care oameni din toată țara au refuzat să muncească. Doar în orașul Guatemala peste 400 de afaceri și școli și-au închis ușile. Între timp, fermieri din toată țara au blocat drumurile importante. În cinci zile, președintele, împreună cu zeci de alți oficiali guvernamentali, au demisionat și gata. (Aplauze) Am fost profund inspirată de creativitatea și vitejia oamenilor care folosesc acțiunile nonviolente în aproape fiecare țară din lume. De exemplu, recent, un grup de activiști din Uganda a eliberat pe străzi o ladă cu porci. Vedeți aici că polițiștii sunt confuzi despre ce ar trebui să facă. (Râsete) Porcii au fost vopsiți în culoarea partidului la putere. Unul dintre porci chiar purta o pălărie, pălărie pe care oamenii au recunoscut-o (Râsete) Activiști din lumea întreagă devin tot mai buni la sloganuri captivante dar aceste acțiuni izolate înseamnă puțin dacă nu fac parte dintr-o strategie mai mare. Un general nu și-ar mâna trupele în bătălie dacă nu ar avea un plan să câștige războiul. Și totuși, așa acționează majoritatea mișcărilor nonviolente. Lupta nonviolentă este la fel de complexă ca războiul de ordin militar, dacă nu mai mult. Participanții trebuie să fie bine pregătiți și să aibă obiective clare, iar liderii trebuie să aibă o strategie despre cum pot atinge acele obiective. Tehnica războiului s-a dezvoltat timp de mii de ani cu resurse uriașe și cu unele dintre cele mai luminate minți dedicate înțelegerii și îmbunătățirii mecanismului. Între timp, lupta nonviolentă este rareori studiată sistematic și chiar dacă numărul crește, încă sunt doar câteva zeci de oameni care predau despre asta. Este periculos, pentru că acum știm că vechile noastre abordări vizavi de conflict nu sunt potrivite noilor provocări cu care ne confruntăm. Recent, Guvernul Statelor Unite a admis că se află într-un impas în războiul său împotriva ISIS. Dar majoritatea oamenilor nu știu că oamenii au luat atitudine împotriva ISIS, prin acțiuni nonviolente. Când ISIS a capturat Mosul, în iunie 2014, au anunțat că vor aplica o nouă programă în școlile de stat, bazată pe ideologia lor extremistă. Dar în prima zi de școală, niciun copil nu a apărut. Părinții pur și simplu au refuzat să-i trimită. Le-au spus jurnaliștilor că preferă să-și educe copiii acasă decât să le fie spălat creierul. Acesta este doar un exemplu de sfidare, doar într-un oraș. Dar dacă ar fi fost coordonat cu zecile de alte acte de rezistență nonviolentă care au avut loc împotriva ISIS? Dacă boicotul părinților ar fi fost parte dintr-o strategie mai mare de a identifica și a tăia resursele necesare ISIS pentru a funcționa; forța de muncă necesară pentru producerea alimentelor inginerii necesari pentru extragerea și rafinarea petrolului; infrastructura mass-media și rețelele de comunicații și sistemele de transport și afacerile locale pe care se bazează ISIS? Poate fi dificil să ne imaginăm să învingem ISIS cu acțiuni nonviolente. Dar este timpul să sfidăm modul în care ne raportăm la conflict și alegerile pe care le avem în confruntarea lui. Iată o idee care merită răspândită: să învățăm mai multe despre unde au funcționat acțiuni nonviolente și cum putem să le facem mai puternice, așa cum facem cu alte sisteme și tehnologii care sunt în permanență îmbunătățite pentru a răspunde nevoilor umane. Se poate să îmbunătățim acțiunile nonviolente până la punctul în care să fie folosite mai mult decât războiul. Violența, ca instrument al conflictului, ar putea fi atunci abandonată, așa cum au fost abandonate arcurile cu săgeți, pentru că le-am înlocuit cu arme mai eficiente. Cu inovația umană putem să facem lupta nonviolentă mult mai puternică decât noile tehnologii de război. Cea mai mare speranță a umanității nu stă în condamnarea violenței, ci în a face violența să fie învechită. Mulțumesc. (Aplauze)