Războiul a făcut parte
din viața mea dintotdeauna.
M-am născut în Afghanistan,
la doar șase luni după invazia sovietică
și deși s-ar crede că eram prea mică
să înțeleg ce se întâmplă,
am resimțit profund
suferința și frica din preajma mea.
Acele experiențe timpurii au schimbat
modul în care văd războiul și conflictul.
Am învățat că atunci când oamenii
au o problemă fundamentală în joc,
pentru cei mai mulți dintre ei,
a ceda nu este o opțiune.
Pentru acest fel de conflicte
când drepturile omului sunt încălcate
când țările sunt ocupate,
când oamenii sunt asupriți și umiliți,
aceștia au nevoie de un mod puternic
de a rezista și de a riposta.
Asta înseamnă că indiferent cât de
distructivă și îngrozitoare este violența,
dacă oamenii o văd
ca fiind unica lor soluție,
o vor folosi.
Pe majoritatea dintre noi ne îngrijorează
nivelul de violență din lume.
Dar nu vom opri războiul
spunându-le oamenilor că violența
este un lucru imoral.
În schimb, trebuie să le oferim
un instrument
care este cel puțin la fel de puternic
și de eficient ca violența.
Cu asta mă ocup eu.
În ultimii 13 ani
am învățat oameni aflați
în unele dintre cele mai dificile
situații din întreaga lume
cum să folosească lupta nonviolentă
într-un conflict.
Majoritatea oamenilor asociază acest tip
de acțiuni cu Gandhi și Martin Luther King
Dar oamenii folosesc de mii de ani
acțiuni nonviolente.
De fapt, majoritatea drepturilor
pe care le avem acum în această țară
ca femei,
ca minorități,
ca muncitori,
ca oameni cu orientări sexuale diferite
și cetățeni preocupați
de mediul înconjurător
aceste drepturi nu ne-au fost înmânate.
Au fost câștigate de oameni
care au luptat pentru ele
și care s-au sacrificat pentru ele.
Dar pentru că nu am învățat
din această istorie,
lupta nonviolentă ca tehnică
este în sens larg înțeleasă greșit.
M-am întâlnit recent
cu un grup de activiști etiopieni
și mi-au spus ceva ce mi se spune des.
Spuneau că au încercat deja
acțini nonviolente
și că nu au funcționat.
Cu ani în urmă au suținut un protest.
Guvernul a arestat pe toată lumea
și acela a fost sfârșitul acțiunii.
Ideea că lupta nonviolentă
este egal cu protestele de stradă
este o problemă reală.
Pentru că, deși protestele pot fi o cale
bună de a arăta că oamenii vor schimbare,
singure, nu prea creează schimbare,
cel puțin nu schimbare fundamentală.
(Râsete)
Adversarii puternici nu le vor da
oamenilor ceea ce vor
doar pentru că au cerut frumos...
sau nu chiar atât de frumos.
(Râsete)
Lupta nonviolentă funcționează
prin distrugerea unui adversar,
nu fizic,
dar prin a identifica instituțiile de care
adversarul are nevoie pentru a supraviețui
și refuzându-i apoi acele surse de putere.
Activiștii nonviolenți
pot neutraliza armata
provocând soldații să dezerteze.
Pot destabiliza economia
prin greve și boicoturi.
Pot sfida propaganda guvernamentală
prin crearea unei alternative media.
Există diverse metode care pot fi folosite
Colegul și mentorul meu, Gene Sharp,
a identificat 198 de metode
de acțiuni nonviolente.
Iar protestul este doar una.
Să vă dau un exemplu recent.
Până acum câteva luni,
Guatemala era condusă
de foști oficiali militari corupți
cu legături în crima organizată.
Oamenii erau conștienți de asta,
dar majoritatea se simțeau lipsiți de
putere pentru a face ceva,
până când un grup de cetățeni,
doar 12 oameni obișnuiți,
au făcut apel pe Facebook
către prietenii lor
să se întâlnească în piața centrală,
purtând pancarte cu un mesaj:
„Renuncia YA”
Demisionează și gata.
Spre surprinderea lor,
s-au adunat 30,000 de oameni.
Au rămas acolo luni de zile, în timp ce
protestele s-au răspândit în țară
La un moment dat,
organizatorii au livrat sute de ouă
în fața mai multor clădiri guvernamentale
cu un mesaj:
„Dacă nu aveți huevos” --
ouă --
„pentru a opri corupții să candideze,
vă putem împrumuta.”
(Râsete)
(Aplauze)
Președintele Molina a răspuns
jurând că niciodată nu vor demisiona.
Iar activiștii și-au dat seama
că nu mai pot doar să protesteze
și să-i ceară președintelui demisia.
Trebuiau să-l lase fără o altă opțiune.
Așa că au organizat o grevă generală,
în care oameni din toată țara
au refuzat să muncească.
Doar în orașul Guatemala
peste 400 de afaceri și școli
și-au închis ușile.
Între timp,
fermieri din toată țara
au blocat drumurile importante.
În cinci zile,
președintele,
împreună cu zeci de alți
oficiali guvernamentali,
au demisionat și gata.
(Aplauze)
Am fost profund inspirată
de creativitatea și vitejia oamenilor
care folosesc acțiunile nonviolente
în aproape fiecare țară din lume.
De exemplu,
recent, un grup de activiști din Uganda
a eliberat pe străzi o ladă cu porci.
Vedeți aici că polițiștii sunt confuzi
despre ce ar trebui să facă.
(Râsete)
Porcii au fost vopsiți în culoarea
partidului la putere.
Unul dintre porci chiar purta o pălărie,
pălărie pe care oamenii au recunoscut-o
(Râsete)
Activiști din lumea întreagă devin
tot mai buni la sloganuri captivante
dar aceste acțiuni izolate înseamnă puțin
dacă nu fac parte
dintr-o strategie mai mare.
Un general nu și-ar mâna
trupele în bătălie
dacă nu ar avea un plan
să câștige războiul.
Și totuși, așa acționează
majoritatea mișcărilor nonviolente.
Lupta nonviolentă este la fel de complexă
ca războiul de ordin militar,
dacă nu mai mult.
Participanții trebuie să fie bine
pregătiți și să aibă obiective clare,
iar liderii trebuie să aibă o strategie
despre cum pot atinge acele obiective.
Tehnica războiului s-a dezvoltat
timp de mii de ani
cu resurse uriașe
și cu unele dintre cele mai luminate
minți dedicate înțelegerii
și îmbunătățirii mecanismului.
Între timp, lupta nonviolentă
este rareori studiată sistematic
și chiar dacă numărul crește,
încă sunt doar câteva zeci de oameni
care predau despre asta.
Este periculos,
pentru că acum știm că vechile noastre
abordări vizavi de conflict
nu sunt potrivite noilor provocări
cu care ne confruntăm.
Recent, Guvernul Statelor Unite a admis
că se află într-un impas
în războiul său împotriva ISIS.
Dar majoritatea oamenilor nu știu
că oamenii au luat atitudine
împotriva ISIS, prin acțiuni nonviolente.
Când ISIS a capturat Mosul, în iunie 2014,
au anunțat că vor aplica
o nouă programă în școlile de stat,
bazată pe ideologia lor extremistă.
Dar în prima zi de școală,
niciun copil nu a apărut.
Părinții pur și simplu
au refuzat să-i trimită.
Le-au spus jurnaliștilor că preferă
să-și educe copiii acasă
decât să le fie spălat creierul.
Acesta este doar un exemplu de sfidare,
doar într-un oraș.
Dar dacă ar fi fost coordonat
cu zecile de alte acte
de rezistență nonviolentă
care au avut loc împotriva ISIS?
Dacă boicotul părinților ar fi fost
parte dintr-o strategie mai mare
de a identifica și a tăia resursele
necesare ISIS pentru a funcționa;
forța de muncă necesară
pentru producerea alimentelor
inginerii necesari pentru extragerea
și rafinarea petrolului;
infrastructura mass-media
și rețelele de comunicații
și sistemele de transport
și afacerile locale
pe care se bazează ISIS?
Poate fi dificil să ne imaginăm
să învingem ISIS
cu acțiuni nonviolente.
Dar este timpul să sfidăm modul
în care ne raportăm la conflict
și alegerile pe care le avem
în confruntarea lui.
Iată o idee care merită răspândită:
să învățăm mai multe despre
unde au funcționat acțiuni nonviolente
și cum putem să le facem mai puternice,
așa cum facem cu alte
sisteme și tehnologii
care sunt în permanență îmbunătățite
pentru a răspunde nevoilor umane.
Se poate să îmbunătățim
acțiunile nonviolente
până la punctul în care să fie folosite
mai mult decât războiul.
Violența, ca instrument al conflictului,
ar putea fi atunci abandonată,
așa cum au fost abandonate
arcurile cu săgeți,
pentru că le-am înlocuit
cu arme mai eficiente.
Cu inovația umană putem să facem
lupta nonviolentă mult mai puternică
decât noile tehnologii de război.
Cea mai mare speranță a umanității
nu stă în condamnarea violenței,
ci în a face violența să fie învechită.
Mulțumesc.
(Aplauze)