Ce este conștiința? Pot mașinile artificiale să gândească? Mintea e alcătuită doar din neuroni, sau are și o scânteie intangibilă în interior? Pentru mulți, acestea sunt aspecte vitale, relevante pentru viitorul inteligenței artificiale. Informaticianul britanic Alan Turing a ignorat aceste întrebări în favoarea uneia simple: ar putea computerul să vorbească asemenea unui om? Această întrebare a dus la ideea de măsurare a inteligenței artificiale, care a ajuns cunoscută sub numele de testul Turing. În articolul din 1950, „Computing Machinery and Intelligence”, Turing a propus următorul joc: un critic are o conversație scrisă cu jucători nevăzuți și le evaluează răspunsurile. Să treacă testul, un computer trebuie să reușească să înlocuiască un jucător fără să schimbe substanțial rezultatele. Adică un computer ar fi considerat inteligent dacă conversația cu el n-ar putea fi deosebită de cea cu un om. Turing a prezis că până în anul 2000, mașini cu 100 MB de memorie vor trece cu ușurință acest test. Se poate să se fi grăbit când a zis asta. Deși computerele de azi au o memorie mult mai mare de atât, puține au reușit, iar cele care au avut rezultate bune s-au concentrat pe găsirea unor modalități de păcălire a juriului, și nu pe folosirea puterii computerului. Deși nu a fost niciodată supus unui test real, primul program care a avut succes, a fost ELIZA, Cu un script scurt și simplu, prin imitarea unui psiholog a reușit să inducă în eroare numeroase persoane, le-a încurajat să vorbească mai mult, adresându-le întrebări reflective. Un alt script, PARRY, a abordat situația în mod opus, imitând un schizofrenic paranoic care îndrumă conversația către obsesiile lui preprogramate. Succesul lor în păcălirea oamenilor a evidențiat o slăbiciune a testului. Oamenii de obicei atribuie inteligență unei game variate de lucruri care nu sunt, de fapt, inteligente. Cu toate acestea, competițiile anuale, cum ar fi Premiul Loebner, au făcut testul mai formal: judecătorii știu dinainte că unii dintre partenerii de conversație sunt mașini. Dar deși calitatea s-a îmbunătățit, mulți programatori de chatboți au folosit strategii similare cu ELIZA și PARRY. Catherine, câștigătorul din 1997 putea purta conversații foarte inteligente, dar în special atunci când judecătorul voia să vorbească despre Bill Clinton. Eugene Goostman este cel mai recent câștigător. Acestuia i-a fost atribuită personalitatea unui băiat ucrainean de 13 ani, așa că judecătorii i-au considerat greșelile gramaticale și de logică ca fiind cauzate de bariera lingvistică și culturală. Alte programe, ca Cleverbot, au folosit o abordare diferită: au analizat baze uriașe de date cu conversații reale pentru a determina cele mai bune răspunsuri. Unele chiar stochează amintiri din conversațiile anterioare pentru îmbunătățire pe parcursul timpului. Dar deși răspunsurile individuale ale lui Cleverbot sună incredibil de uman, lipsa unei personalități constante și inabilitatea de a aborda subiecte nou-nouțe îl dau de gol. Cine din vremea lui Turing ar fi prezis că computerele de azi vor pilota nave spațiale, vor face intervenții chirurgicale complicate, vor rezolva ecuații masive, dar se vor strădui din greu să poarte o scurtă conversație? Limbajul uman este un fenomen surprinzător de complex ce nu poate fi cuprins nici de cel mai mare dicționar. Chatboții sunt derutați de pauze simple, cum ar fi „ăă...” sau întrebări ce nu au răspuns corect. O simplă frază conversațională ca: „Am luat sucul din frigider și i l-am dat, dar am uitat să verific data de expirare”, necesită numeroase cunoștințe și intuiție pentru a fi analizată. Se pare că simularea unei conversații umane necesită mai mult decât mărirea memoriei și a puterii de procesare, și pe măsură ce ne apropiem de scopul lui Turing, s-ar putea să ne lovim de multe întrebări despre conștiință.